Blogul lui Vasile Chira

OROLOGIUL

2010-10-06T02:00:00.000+03:00

OROLOGIUL

« In principio erat verbum, et verbum erat apud Deum, et Deus erat verbum.Hoc erat in principio apud Deum.Omnia per ipsum facta sunt : et sine ipse factum est nihil, quod factum est, in ipso vita erat, et vita erat lux hominum : et lux in tenebris lucet, et tenebrae eam non comprehenderunt »

Evangelium secundum Ioannem:1,1-6

Ad maiorem

Dei gloriam

CAPITOLUL I

CRONOPATIA

Până în urmă cu câteva luni, viaţa locuitorilor din Leidenstadt, departe de a fi prosperă, era totuşi mulţumitoare. Oamenii îşi făceau cu sfinţenie datoria, iar edilii, aleşi pe criterii cât se poate de democratice, erau de asemenea devotaţi muncii lor, organizând în aşa fel lucrurile, încât să asigure oraşului o minimă independenţă economică. Universitatea cu cele peste douăzeci de facultăţi, teatrele (vreo patru la număr), muzeele care adăposteau antichităţi, picturi şi alte obiecte inestimabile, câteva parcuri naturale, grădina zoologică, cea botanică, metroul, portul, litoralul cu cele unsprezece staţiuni, spitalele universitare unde lucrau chirurgi iluştri, academii şi unităţi militare cu tradiţie, catedrala şi cele 12 biserici, în majoritate vechi, aparţinând diverselor confesiuni, trei biblioteci orăşeneşti, câmpul de sonde, pădurile de conifere, munţii din apropiere cu mine şi cariere de marmură, cimitirul imens dotat cu fabrică de sicrie şi servicii funebre moderne, cele două stadioane, fabricile de sticlă, de mobilă, de utilaj greu, de textile, livezile de cireşi şi castani, o industrie alimentară bine coordonată, azile de bătrâni, un sistem financiar propriu, băncile impozante, societăţile culturale şi de caritate sunt doar câteva din instituţiile şi obiectivele ce asigurau un trai decent celor peste un milion de locuitori ai oraşului. Cu toate acestea, aşa cum anunţam la începutul acestor rânduri, imediat după ce primele semne ale primăverii se lăsară percepute, un ochi hiperatent ar fi sesizat o undă de tristeţe, o anxietate indefinită ce se instala, insidios, pe chipurile localnicilor. Această atmosferă de amurg fu imprimată, în chip ciudat, dar la fel de vizibil, şi pe feţele clădirilor, mai ales după-amiaza când soarele se ascundea îndărătul unor tei înalţi, lăsându-şi umbrele cenuşii pe zidurile din centrul medieval.

În dimineaţa zilei de 17 martie a anului curent, pe prima pagină a cotidianului local VOX PUBLICA putea fi citită o relatare stranie, de fapt cu totul neverosimilă care, cu toate că nu era singura nenorocire ce se abătuse în ultimul timp asupra oraşului, fu în măsură să inducă o stare de indispoziţie şi derută nu numai oamenilor de rând, ci chiar şi elitei ştiinţifice din oraş: ,,Doamna Damaris Sorge în vârstă de 28 de ani, lector la catedra de Limbi clasice a facultăţii de litere, doctor în filologie clasică a Universităţii din Leidenstadt, a fost înregistrată cu stare de graviditate, în urmă cu aproximativ 8 luni, la cabinetul medicului de familie Dr. Klein din cartierul Vogelsplatz, str. Galileo Galilei nr. 40. Pe măsură ce sarcina avansa – consemna amintitul cotidian – mama acuza dureri intermitente, însoţite de o accelerare anormală a ritmului cardiac, precum şi o stare generală alterată, astfel încât în luna a patra, sfătuită de soţul ei şi de către părinţi, se prezentă la medicul de familie care, observându-i proporţiile pântecelui, uşor exagerate pentru acea perioadă, o trimisese pentru un consult la clinica de ginecologie. În urma unor investigaţii radiologice şi de laborator, specialistul a constatat atipia acestei sarcini, subliniind existenţa unor caractere supradezvoltate ale fătului în raport cu momentul sarcinii. Cazul a fost repede uitat în rândul medicilor, iar mama, în ciuda unor dureri vecine cu moartea, a dimensiunilor gigantice pe care i le luase burta, dar şi de teama unui avort medical la care, probabil, ar fi fost obligată să se supună, a refuzat pur şi simplu să se prezinte la acele uzuale controale periodice.

În seara zilei de 15 martie ora 1800 a acestui an, doamna Damaris Sorge a fost internată de urgenţă la secţia de maternitate a spitalului central. Când o văzu, medicul de gardă rămăsese literalmente siderat. Epiderma de pe burta gravidei se dilatase în aşa măsură încât devenise aproape transparentă. În câteva momente sosi profesorul, care, după ce-i făcuse în grabă un ecograf, ceru numaidecât pregătirea sălii de naştere pentru operaţia cezariană. Femeia fiind anesteziată, profesorul Dr. Johannes Keller a scos din ea un ,,copil” bătrân, în vârstă de peste 70 de ani (sic), cu barbă şi plete albe, care, la numai câteva momente după naştere, a început să recite în limba greacă veche fragmente din Iliada lui Homer.

Vom reveni în curând cu alte amănunte

Reinhard Steinbauer”

Sub semnătura gazetarului puteau fi văzute fotografia mamei şi a nounăscutului, pe ale căror chipuri nu se putea citi decât tristeţe amestecată cu ură (în cazul mamei), mirare, spaimă şi resemnare (în cazul copilului).

Într-adevăr, evenimentul se petrecu aşa cum relatase cotidianul VOX PUBLICA, cu rezerva că jurnalistul, neasistând la naştere, nu reuşise (poate nici măcar nu şi-a propus) să redea ineditul şi grotescul nud al situaţiei. Profesorul Dr. Johannes Keller realiză, în urma scurtelor sale examinări clinice şi radiologice, monstruozitatea acestui caz unic în cariera sa de medic care număra aproape 30 de ani, însă încercă să-şi păstreze calmul pentru a menaja psihologic echipa. Acest lucru nu îl împiedică să-şi caute în vestiar aparatul de fotografiat şi să ia câteva imagini cu burta inimaginabil de mare a pacientei pe care, ca om de ştiinţă, le va folosi cu siguranţă într-un posibil tratat de patologie. Rugă apoi pe unul din medicii mai tineri să repete acest lucru şi în unele faze ale operaţiei, însă numai atunci când el, profesorul, îi va face semn. Când împlântă bisturiul în peretele uterin, un val de fiori îi săgetă spatele, iar pe frunte şi în dreptul tâmplelor îi apăruseră câteva boabe de transpiraţie rece. Pe măsură ce cavitatea se deschidea, se profilau formele grave şi aberante ale celui ce petrecuse o întreagă viaţă în subterana amniotică. Simţind mâna ocrotitoare a profesorului care se chinuia să-l elibereze, fătul îşi mişca energic mâinile şi picioarele şi, de bucurie, scoase câteva sunete înecate. Se auzi chiar un râs scurt cu timbru de bas.

- Fiţi tari, doar nu e altceva decât un accident genetic, poate un atavism… se adresă la un moment dat profesorul, cu voce stinsă, echipei.

După ce chibzui bine poziţia şi efectuă operaţiile necesare, mâinile tremurânde ale profesorului ridicară ca pe un trofeu noul născut care nu era altceva decât un moşneag în miniatură, cu mâini şi picioare scurte, cu ochii închişi, cu faţa palidă, trasă, brăzdată de riduri, cu plete cenuşii şi barbă albă lungă încâlcite pe după cordonul ombilical, năclăite de sânge şi lichid amniotic. Sub braţe, pe piept şi în zona pubiană avea o pilozitate sură, bogată, iar pe mâini şi pe picioare, unde pielea părea mai tăbăcită, brăzdată de cute, avea fire de păr negre, rare, printre care se vedeau, mai ales pe antebraţe şi pe gambe, vene proeminente de un albastru închis, întretăiate asemeni unor şerpi minusculi. Scrotul maroniu, rigid, voluminos, cu pielea încreţită, mai lăsat într-o parte decât în cealaltă, deşi normal la un septuagenar, părea să fie într-o vădită disproporţie cu restul corpului. Glandul, de mărime mijlocie, cu extremitatea uşor inflamată, ascundea, cu siguranţă, o fimoză cu depozite de secreţie fetidă. La vederea acestei făpturi, o asistentă fu nevoită să abandoneze sala din cauza unui acces de vomă. Ceilalţi membri rămăseseră înmărmuriţi, cu noduri în gât, făcând eforturi să-şi mute privirea pe albul odihnitor al pereţilor.

- E o anomalie congenitală, repetă profesorul încurcat, încercând să umanizeze atmosfera.

Asistenta şefă, o femeie robustă şi echilibrată, luă o bucată de pânză albă, sterilă, ceva mai mică decât un cearşaf, şi înfăşură cu sânge rece micul monstru care, puţin mai târziu, după ce se văzuse spălat şi curăţat, cu barba şi părul pieptănate, începu să-şi deschidă treptat pleoapele, să-şi frece palmele şi, spre stupoarea celor prezenţi, articulă câteva cuvinte într-o limbă greu de recunoscut. Profesorul ordonă asistentelor să pregătească patul în camera de gardă şi să pună acolo provizoriu noul născut. O infirmieră fu trimisă îndată după un maieu, un chilot şi o pijama, căci era din cale afară de ridicol să vezi un bătrân cu scutece. În câteva clipe fusese instalată, lângă pat, aparatura medicală necesară administrării primelor perfuzii, deoarece ,,bebeluşul”, crescând asemenea unui cartof la întuneric, chiar dacă avea o greutate ireal de mare pentru un nou-născut, era totuşi anemic şi subnutrit. Pe măsură ce timpul trecea, spiritele se liniştiră şi cadrele spitalului se obişnuiseră cu această situaţie pe care o calificau ca pe ceva la limita dintre tragic şi comic. Ce-i drept, privindu-l atent, vedeai în ochii lui stranii şi trişti absurditatea şi ridicolul cătuşelor aurite ale verbului a fi.

După o vreme, mama se trezi, într-o rezervă a spitalului, ca dintr-un coşmar, pipăindu-şi uimită burta şi căutând disperată în jur copilul despre care, din analizele anterioare, aflase că este de parte bărbătească. Ochii ei întâlniră ca prin ceaţă, chipurile amabile a doi bărbaţi îmbrăcaţi în alb care stăteau calmi pe două fotolii, de o parte şi de alta a patului.

- Unde mi-e copilul? întrebă mama cu o voce nesigură, răguşită după atâtea ore de pauză vocală.

- Într-un salon cu ceilalţi nou-născuţi, răspunse unul din cei doi bărbaţi care nu era altul decât anestezistul.

- E sănătos, zâmbăreţ şi foarte inteligent, adăugă celălalt bărbat (psihologul clinicii), însă va trebui să aveţi puţină răbdare pentru că fiul d-voastră are nevoie de unele îngrijiri de scurtă durată, care au fost determinate în parte, aşa cum ştiţi şi dumneavoastră, de o sarcină, să-i spunem, mai dificilă.

Anestezistul ieşi, lăsând lăuza pentru câteva momente în compania liniştitoare a psihologului. Soţul doamnei Damaris fu oprit de conducerea spitalului să-şi vadă deocamdată fiul. Între timp, profesorul trimisese probe biologice de la mamă şi nounăscut la Institutul de Genetică şi la cel de Gerontologie, în scopul găsirii unei explicaţii raţionale a acestui fenomen fără precedent. Discuţiile despre naşterea fantomă continuaseră în spital până către ziuă. Personalul medical, dar şi cel paramedical, în frunte cu portarul se adunară în grupuri, în saloane, pe coridoare sau chiar în camera de gardă, exprimându-şi mirarea, indignarea sau frica faţă de cele întâmplate. Vestea ajunsese, inevitabil, şi la celelalte paciente internate, mame sau viitoare mame, căci se auzeau şuşoteli în saloane, iar, de la câteva uşi, lăuzele neîndrăznind să iasă, îşi scoteau capetele şi priveau animaţia de pe coridoare.

- Intraţi vă rog, se auzi vocea baritonală şi autoritară a profesorului care, deşi surmenat, se hotărî să rămână până dimineaţă, pentru a ţine o scurtă şedinţă cu cadrele care vor intra în schimbul de zi.

Extenuată din cauza operaţiei, Doamna Damaris Sorge, după aproape două ore de consiliere adormi, iar psihologul plecă, urmând să-şi reia şedinţele abia în jurul prânzului, când aproximă că pacienta se va trezi. Mai rămăseseră doar 10 minute până la ora opt dimineaţa. Profesorul servi vreo trei cafele şi fumă câteva ţigări, lucru care îl ajută să-şi recapete prospeţimea şi verva. Lăsă ,,bătrânul” în seama unei asistente maternale şi convocă angajaţii la el în birou pentru câteva dispoziţii şi clarificări vis-a-vis de ,,straniul accident genetic,” cum îl califică după ce analiză minuţios trăsăturile fizice ale copilului intrat prematur în ghearele senectuţii.

- Ceasul meu arată opt şi un sfert, se grăbi profesorul să anunţe şi, după ce aruncă o privire în jur, întrebă pe un ton uşor iritat: Unde este şeful de secţie, doctorul Neuerer?, dar laboranta, domnişoara Elisabeth Hering?

Urmă o scurtă tăcere.

- Trebuie să sosească, domnule profesor, îndrăzni o asistentă mai în vârstă, ţinându-şi mâna la gură pentru a împiedica un căscat pe care-l simţea iminent. Iertaţi-mă, domnule profesor, dar pe ceasul meu e abia şapte şi două zeci şi cinci de minute, continuă asistenta cu glas mai scăzut.

- Se poate, deşi, mă rog, eu am încredere în ceasul meu, până acum nu m-a dezamăgit. În sfârşit… mai aşteptăm, spuse profesorul ca pentru sine. Apoi rugă pe asistenta şefă să-i mai prepare o cafea. În acel moment, intră asistenta maternală să-l anunţe pe profesor că ,,domnul nou născut” se ridicase într-un cot şi, după ce o rugă să-l deconecteze de la dispozitivul prin care era hrănit, începu să vorbească repede, într-o limbă pe care nu o mai auzise până atunci. Năvăliră cu toţii în camera de gardă. Ascultându-l câteva clipe, profesorul, care studiase la şcoala secundară limba elină, îi lămuri că pacientul recită fragmente întregi, în original, din Iliada. Cei de faţă reuşiră să angajeze un dialog cât de cât coerent cu pacientul care, îmbrăcat în pijamaua de culoare închisă adusă de infirmieră, părea un oaspete venit din alte lumi, pentru a anunţa o pedeapsă divină. O infirmieră mai evlavioasă, imediat după operaţie, îi sugeră profesorului să cheme un preot.

Asistenta mai în vârstă îl anunţă discret pe profesor că ceasul ei se apropie de ora 800. Profesorul mulţumi şi, bătând repede din palme, îi chemă din nou în biroul său unde avea să le comunice o serie de măsuri şi reguli, de ordin interior şi nu numai, pe care trebuie să le respecte până la externarea mamei şi nounăscutului bătrân. Clarifică, de asemenea, atitudinea pe care trebuie să o aibă faţă de jurnaliştii din presa scrisă şi televiziune, în eventualitatea că aceştia vor asalta spitalul.

- Este interzisă furnizarea oricăror informaţii referitoare la acest caz până când vom încheia consilierea părinţilor (în special a mamei) şi, evident, până când ,,bătrânul” se va reface în totalitate pentru a-l putea restitui familiei, accentuă cu o oarecare gravitate profesorul.

Se făcu ora nouă fără zece minute. În acel moment, şeful de secţie, doctorul Neuerer, bătu la uşa cabinetului, iar după el, la câteva minute, intră şi laboranta Elisabeth Hering.

- Care-i motivul întârzierii? îi întrebă profesorul cu o voce tremurândă, abia stăpânindu-şi iritarea.

- Scuzele mele, domnule profesor, dar am ajuns la ora la care mă prezint de regulă la spital. E abia opt fără nouă minute. Îmi rezerv, de obicei, cele câteva momente până la opt fix pentru a-mi pune halatul şi stetoscopul, se explică doctorul Neuerer.

- Dar dumneata, domnişoară Hering? Te pomeneşti că şi ceasul dumitale a întârziat, spuse profesorul apăsat, privind-o drept în ochi.

- Am întârziat doar câteva momente, domnule profesor, vă rog să primiţi scuzele mele, vă promit că nu se va mai întâmpla şi apoi, să fiu sinceră, şi întârzierea mea se datorează aceleaşi cauze: constat abia acum că ceasul meu arată o oră diferită faţă de ceasurile dumneavoastră.

- Încetaţi odată, pentru Dumnezeu, strigă profesorul lovind cu palma în birou. Chiar dacă ceasurile unora dintre noi ar indica ore diferite din cauza unor presupuse defecţiuni, avem ceasul biologic, avem soarele. Ce se întâmplă cu d-voastră, domnilor? Chiar acum când trebuie să facem faţă unor momente unice în viaţa spitalului vă treziţi că vi s-au defectat ceasurile? Aruncaţi-le şi cumpăraţi-vă clepsidre, ceasuri cu cuc, dar nu vă bateţi joc de sănătatea şi banii pacienţilor!

După această scenă, angajaţii spitalului ieşiră unul câte unul din cabinet, reluându-şi fiecare obligaţiile. Rămăseseră la urmă doar cei doi întârziaţi care ascultau înlemniţi relatările unor colegi despre acest caz insolit.

Profesorul reveni şi el în camera de gardă însă, după ce dădu câteva dispoziţii, în particular, şefului de secţie, se spălă insistent pe mâini, se schimbă şi părăsi spitalul.

Doamna Damaris Sorge se trezi într-un târziu dintr-un coşmar, transpirată, cu o privire tulbure şi strigă cât o ţinu gura, apăsând cu o mână pansamentele care-i acopereau zona operată:

- Unde mi-e copilul, mi-aţi omorât copilul!

De îndată ce o auziră infirmierele, căci ecoul străbătu toate holurile spitalului, anunţară pe doctorul Neuerer şi în câteva momente, împreună cu psihologul însoţit de o femeie, psihiatru şi psihoterapeut cu o bogată experienţă în domeniu, convocată special pentru acest caz de la Clinica de Psihiatrie, deschise uşa doamnei Damaris Sorge. Urmară ceasuri întregi de discuţii, argumente, teste, întrebări, resemnări, izbucniri isterice, incursiuni psihanalitice, momente de euforie, confesiuni reciproce, căderi abisale, deconstrucţii cognitive, desensibilizări, expunere la situaţie în plan imaginativ, jocuri de rol sau căutarea unor soluţii în comun. Prin toate acestea, psihologul, doctorul şi psihiatrul (uneori intrau la pacientă pe rând) încercau să-i strecoare măcar o parte din realitate care era, trebuie să recunoaştem, mai mult decât disperată. La sfârşitul zilei (făcură doar o pauză de două ore pentru servirea mesei de prânz) ajunseseră la un compromis: femeia fu de acord ca a doua zi să aibă loc o întâlnire comună între cei doi soţi şi psihoterapeuţi, urmând ca peste încă o zi să-şi vadă, în sfârşit, copilul.

Soţul doamnei Damaris Sorge, domnul Andreas Sorge, un bărbat brunet, înalt, cu o înfăţişare agreabilă, calm şi distins, după ce află de la profesor că naşterea a decurs în condiţii relativ bune şi că mama, dar mai ales copilul, au nevoie de unele îngrijiri medicale de recuperare, mulţumi doctorilor, salută respectuos şi plecă. La ieşirea din spital opri un taxi care-l duse până în faţa locuinţei din strada Schumann nr. 57. Deschise apartamentul şi intră pe rând în fiecare încăpere să se familiarizeze probabil cu singurătatea, căci de când se căsătorise nu-şi amintea să fi rămas vreodată singur peste noapte. Îşi prepară un ceai de tei şi, după ce-l sorbi, potrivi ceasul deşteptător pentru dimineaţă la ora şapte. Adormi greu, se gândi la Damaris şi la noua lui calitate de tată, motive suficiente pentru a-i trezi stări sufleteşti de care el însuşi se miră.

După mai puţin de trei ore de somn, sunetul sacadat şi strident al ceasornicului îi fragmentase un vis ciudat din care nu-şi mai amintea decât vagi secvenţe. Văzuse, de pildă, într-un magazin alimentar, o femeie împingând un cărucior în care erau aruncate anapoda câteva pungi cu degete de om congelate, unele mai lungi, retezate la baza palmei, altele mai scurte (doar ultima falangă), toate având, în schimb, unghiile tăiate uniform. La un moment dat, Damaris, purtând rochie de mireasă, se aruncă în gol de pe clădirea spitalului. În mijlocul unui deşert văzuse apoi douăsprezece cranii de om, aranjate într-un cerc cu o rază de câţiva metri, dispuse asemenea numerelor de pe cadranul unui ceas. În interiorul cercului, un pitic spân, îmbrăcat în frac, ţinea în mână un ciocan de lemn cu care, alergând dintr-o parte în alta, lovea cu putere craniul ce corespundea orei exacte. De centrul ceasului evita, ce-i drept, să se apropie. Cele două ace erau legate unul de altul cu un lanţ de fier de care atârna un lacăt imens. În pauzele dintre o oră şi alta îşi dădea jos fracul şi făcea exerciţii de gimnastică la cele două ace ferecate care-i ajungeau până în dreptul gâtului. De se întâmpla să cadă, se amuza singur, bătându-se pe burtă de râs. Uneori piticul se ţinea de bufonerii încât uita să aplice la fiecare oră lovitura. Altădată se grăbea, dar de regulă întârzia cu câteva minute, intenţionat, să bată-n craniu.

Andreas se ridică buimac şi formă speriat numărul de telefon al spitalului. Din fericire, medicul de gardă îi dădu o veste bună: azi după ora 1600, este aşteptat de soţie, iar mâine, în jurul aceleiaşi ore, îşi vor putea vedea împreună copilul. După scuzele de rigoare pentru aceste trenante privaţii, medicul îi ură o zi liniştită.

Andreas Sorge, mai în vârstă cu opt ani decât soţia sa, era angajat ca ofiţer activ la o unitate militară de jandarmi. Cu toate că în tinereţe făcuse şi studii juridice, se simţea mai mult atras de viaţa cazonă. Prin natura profesiei, era un om activ, destul de echilibrat, inventiv, ordonat, dispus să caute soluţii la cele mai inextricabile situaţii pe care i le oferea destinul. Cu toate că era mulţumit de evoluţia favorabilă a evenimentelor de la spital, stranietatea viselor şi ritmicitatea cu care îi asaltau memoria erau încă în măsură să-i stingherească liniştea. Îşi propusese totuşi să ia lucrurile în mod sistematic şi să lupte, deşi îi erau bine cunoscute iraţionalitatea şi perfidia mecanismelor obsesive. Intră aproape inconştient în camera lui Damaris. Pe birou zări albumul cu fotografii de la nunta lor, lăsat acolo de soţie, care, pentru a ignora deformaţiile corporale neobişnuite pricinuite de sarcină, se replia în trecut, privindu-şi silueta şi farmecul din ziua nunţii. Cu toate că se grăbea, nu se putu abţine să nu-l deschidă. În timp ce o admiră îmbrăcată în mireasă, îi reveni visul. Refuză să privească şi celelalte fotografii. Aroma cafelei pe care o lăsă în bucătărie să se răcească o asocia cu aroma fumului de tutun. Acest lucru îl obligă să-şi aprindă o ţigară. Toaleta de dimineaţă, din care nu lipseau bărbieritul şi duşul, duraseră astăzi mai puţin, căci renunţă la unele abluţiuni şi tabieturi, dar mai ales la ariile pe care le fredona în alte dimineţi în timp ce-şi lua duşul sau îşi săpunea barba. Aruncă o privire la ceas. Mai rămăseseră doar 3 minute până la opt fără un sfert, oră la care, de regulă, pleca dimineaţa. Îşi puse uniforma şi ieşi. Pe drum se gândi că i-ar fi putut solicita comandantului o învoire, cel puţin pentru astăzi, căci nu mai ceruse aşa ceva de foarte mult timp şi apoi evenimentul care se ivise era un motiv suficient de serios ca să fie luat în seamă. De altfel, comandantul nu era cu totul străin de situaţie fiindca, în urmă cu câteva săptămâni, luaseră împreună masa de prânz la popota unităţii şi, pentru a-şi justifica proasta dispoziţie, îi vorbise superiorului său despre momentele dificile prin care trece soţia sa din cauza acestei sarcini atipice. Ba chiar îşi aminti de faptul că şeful îi recomandase un ginecolog de la spitalul militar, pe care Damaris îl refuzase pe motiv că medicii militari sunt mai duri şi mai posaci decât cei civili.

- E mai bine aşa, îşi spuse Andreas, felicitându-se în gând pentru că alesese să meargă la serviciu. O să am cu siguranţă nevoie de o astfel de învoire cu alte ocazii, poate chiar la botez.

Mai avea câteva zeci de metri până la Unitate când observă pe trotuarul opus o grupă de soldaţi plecând în misiune în oraş.

- Incredibil, tresări Andreas, examinându-şi ceasul care indică doar ora 8 fără 4 minute. Ceva nu e în regulă, soldaţii pleacă abia în jurul orei 830, se gândi el, grăbind pasul. Răspunse anemic la salut militarului de la poartă, rugându-l să-i spună ora exactă.

- Opt şi treizeci şi trei de minute, primi pe dată răspunsul. Tocmai se terminase raportul de dimineaţă la care era obligat şi el să participe.

Ofiţerii se împrăştiaseră deja cu grupele de soldaţi, fiecare la locul unde primise ordin, iar cei ce lucrau la birouri – cum era şi cazul lui Andreas – îşi luaseră deja în primire sarcinile. Încercă să ocolească primul pavilion şi să intre direct în scară unde se afla biroul lui când, deodată, pe aleea vecină, se ivi comandantul împreună cu medicul unităţii.

- Bună dimineaţa, domnule comandant, strigă Andreas încurcat, când şeful ajunsese în dreptul său.

- Ce s-a întâmplat astăzi cu voi, domnilor ofiţeri, îi răspunse comandantul pe un ton iritat, parcă aţi veni de la război, toţi pe rând. Să mă aştepţi peste cinci minute la birou, împreună cu cei trei colegi ai dumitale, care au lipsit de la programul de dimineaţă, încheie comandantul fără să se oprească din mers.

Andreas îşi scoase o ţigară şi se îndreptă spre locul special pentru fumat din faţa clădirii centrale.

- E aproape ridicol să invoc drept motiv de scuză faptul că mi-a întârziat ceasul. Aceasta e o chestiune personală, se gândi Andreas scuturându-şi ţigara, când fu salutat de un coleg care lucra pe acelaşi palier cu el şi care întârziase 15 minute tot din cauza ceasului, după cum îi spuse mai târziu lui Andreas. Urcară amândoi scările spre biroul comandantului unde mai găsiră pe bucătarul şef al Unităţii, care în loc să fie la cantină la ora 4 ca să pună ceaiul la fiert, s-a prezentat la ora 6, şi o doamnă, muncitoare civilă, care întârziase şi ea peste o oră.

Întâlnirea cu comandantul a decurs, cel puţin la final, în termeni amiabili, căci Andreas Sorge îi explică în amănunt situaţia.

La birou timpul trecea greu. Ofiţerii făceau glume pe seama întârziaţilor, însă Andreas părea absent. Un coleg de birou intră cu un teanc de ziare, pe care i le înmânase pe coridor soldatul ce împărţea presa.

- Auzi, domnule, ce pretenţie, ce răzvrătire, se miră colegul roşcat care intră cu teancul de ziare şi pe care apucase deja să le răsfoiască.

Andreas tocmai încheiase discuţia telefonică cu spitalul de unde nu aflase nimic nou, cu excepţia câtorva complimente pe care profesorul i le adresase în legătură cu hiperinteligenţa copilului. Nu-şi putea imagina, totuşi, ce probe ar putea să-ţi ofere un copil de numai două zile ca să-i determini gradul de inteligenţă. Probabil după ochi, după felul în care plânge, după mişcări sau după râs, deşi nu-şi aminti să fi văzut un copil râzând aşa devreme.

- E plină lumea de ciudăţenii, reluă ofiţerul roşcat, continuând să învârtă ziarele pe toate feţele. Auzi, domnule, cică un deţinut condamnat pentru omor, pretinde că trebuie să se elibereze peste o săptămână cu toate că mai are de executat 3 ani de detenţie. Interesant, individul declară că el şi-a numărat orele şi zilele anilor de pedeapsă şi că în data de 2 aprilie ora 800 dimineaţa, anul curent, se împlinesc cei 10 ani. În ciuda tuturor evidenţelor, omul spune că are dreptate şi că va da pe comandantul închisorii în judecată pentru abuz, pretenţia lui fiind de altfel confirmată şi de către un funcţionar al închisorii care se ocupă cu evidenţa deţinuţilor.

Alta, şi mai ciudată, vă rog să fiţi o clipă atenţi, îi îndemnă impresionat ofiţerul roşcat. Un tip divorţează de soţie pe motiv că aceasta a intrat în menopauză la 23 de ani şi la numai doi ani de viaţă conjugală. Intervievat, doctorul afirmă că acesta este al patrulea caz de menopauză precoce sub 26 de ani cu care s-a confruntat în ultimele luni. Trei din cele 5 paciente prezentau unele semne de îmbătrânire: riduri, încărunţirea părului, semne de degenerare cardio-vasculară şi alte procese involutive specifice vârstei a treia. Cauzele sunt deocamdată necunoscute.

Colegii de birou nu acordară prea multă atenţie acestor ştiri, aşa cum probabil se aştepta cel ce le relatase, dimpotrivă, după câteva comentarii seci, fură repede uitate aşa cum se întâmplă, de obicei, cu orice fapt divers minor. Ofiţerii se puseră serios pe treabă, căutau prin dosare, dădeau telefoane, semnau sau redactau diferite acte. Acum timpul se scurgea normal încât nici măcar Andreas nu-i simţea povara. La un moment dat, ofiţerul de serviciu îi anunţă că, din ordinul comandantului, toate cadrele sunt chemate de urgenţă în sala de şedinţe. Atmosfera se încordă când şeful le adusese la cunoştinţă motivul convocării.

-În urmă cu o jumătate de oră, spuse comandantul silindu-se să-şi ascundă emoţiile, a avut loc un grav accident feroviar la numai douăzeci şi cinci de kilometri de oraş. S-a ciocnit frontal un tren de călători cu un altul care transporta marfă. Accidentul s-a produs din cauza unei mici nesincronizări între şefii celor două staţii care fiind imediat arestaţi au invocat acelaşi motiv: proasta funcţionare a ceasurilor. Se pare că au găsit până la această oră peste 30 de morţi şi câteva zeci de răniţi. Primarul general m-a rugat să-i trimit o companie de jandarmi pentru menţinerea ordinii şi asigurarea pazei în zonă. Nu avem timp de pierdut. Eu plec chiar în acest moment. Comanda misiunii va fi preluată de comandantul adjunct. Aveţi 20 de minute pentru scoaterea armamentului şi dotarea oamenilor cu toate cele necesare intervenţiei. Porniţi girofarurile şi deplasaţi-vă cu toată viteza la locul accidentului. Accesibil din autostrada C3, Km 42. Executarea!

***

În jurul orei 15, Andreas ajunse acasă. Avusese într-un fel noroc cu întârzierea de azi dimineaţă, cu această ocazie spunându-i comandantului de vizita pe care trebuie să o facă în această după masă la spital. Când îi aminti, acesta îl învoi numaidecât, mulţumit de faptul că Andreas luase parte la misiune. Cu toate că ofiţerii din sectorul unde lucra el nu erau obligaţi să participe la astfel de acţiuni, făcu acest lucru din solidaritate cu colegii de la comandă, dar şi pentru că simţea o acută nevoie de reabilitare în ochii comandantului.

De îndată ce se văzuse în locuinţa lui, se dezbrăcă şi intră în baie. Se trezi la un moment dat că-şi săpunea mâinile vreme de câteva minute ca şi cum s-ar fi spălat de tot sângele, de toate ţipetele de durere, de zgomotul fierăstraielor cu care echipele de descarcerare tăiau fiarele contorsionate ale vagoanelor răsturnate pentru a scoate geamantane, cadavre şi oameni desfiguraţi. Era aproape ameţit din cauza foamei. Deschise frigiderul unde zări pe o farfurie de plastic câteva felii de şuncă a căror culoare semănă leit cu cea a cărnii vii de care tocmai se despărţise. Îl închise la loc şi-şi aprinse o ţigară. Îşi aminti din nou de Damaris, de copil şi pentru un moment îşi pierdu încrederea în asigurările medicilor.

- Ce motiv o fi având să-mi interzică atâta vreme vizita? E revoltător, îi dau în judecată, îşi spuse Andreas în timp ce apăsa nervos filtrul ţigării în scrumieră. Se trânti pe pat, mort de oboseală şi rămăsese o vreme aşa cu braţele încrucişate şi cu privirea ţintită în tavan.

La spital, profesorul Johannes Keller luă toate măsurile pentru a înlătura cât mai mult cu putinţă imaginea de spectru a copilului care urma să fie în curând văzut de părinţi. Sună la o frizerie şi conveni cu frizerul şef să se deplaseze la spital pentru a tunde şi bărbieri un pacient. Promisese frizerului, pe lângă un bacşiş consistent, şi plata taximetrului dus-întors. Acest serviciu fusese programat astăzi după orele 16. Comandase, de asemenea, copilului o pijama de mătase, nouă, de culoare galben deschis şi papuci de casă roşii pentru a crea omuleţului o alură cât mai ştrengărească. Doamna Damaris Sorge îşi pierdu-se aproape cu desăvârşire răbdarea. Şedinţele de consiliere psihologică şi psihoterapie au continuat şi astăzi până în jurul prânzului. Cei doi psihoterapeuţi, unul specialist în hipnoză şi psihoterapie cognitiv-comportamentală, iar doamna, doctor în psihiatrie, conferenţiar la Facultatea de Medicină, psihanalistă, dar cu deschidere şi spre metodele psihoterapeutice de factură comportamentală, amândoi subtili şi versaţi, capabili de cele mai intime empatii, după ce şi-au epuizat aproape toate metodele, se văzură siliţi ad extremum[1], să dezvăluie amănunte despre starea concretă a copilului. Trebuie să spunem că şedinţele de psihoterapie erau dificile, ca de altfel în toate cazurile unor pacienţi culţi şi hipersensibili. Doamna Damaris Sorge era o intelectuală rafinată, cu o cultură clasică de invidiat. Publicase traduceri din Plotin şi din Tacitus, fiind şi autoarea unui manual de sintaxă latină premiat de Academie. Pe deasupra, era şi un fin psiholog, simţ cu care se născuse şi pe care îl cultivase, fireşte, prin multiple lecturi şi prin activitatea didactică. Pierzându-şi răbdarea, dar nu şi tonul politicos, Damaris răspunse franc psihoterapeuţilor:

-Chiar prezenţa d-voastră aici în salon e o dovadă că sănătatea copilului e compromisă şi că lucrurile au luat o întorsătură tragică.

Psihologul spitalului motivă încurcat că, de fapt, astfel de consilieri se fac din oficiu oricărei femei care naşte în acest spital fiindcă starea de mamă, cum e şi firesc, antrenează schimbări majore în plan psihologic.

- Sunt de acord cu acest lucru, replică Damaris, dar dacă d-voastră aţi acorda tuturor lăuzelor care nasc aici atâtea ore de consiliere, n-aţi putea face faţă nici măcar unui etaj, or în acest caz spitalul ar trebui să angajeze zeci şi sute de psihologi, ceea ce bănuiesc că nu e posibil.

-E adevărat, continuă Damaris, nu sunt o fire optimistă însă acum nu mai rezist acestei tensiuni. Vă rog să-mi arătaţi copilul! Indiferent ce probleme de sănătate ar avea, sunt dispusă să-l accept pentru că este o parte din mine. Sunt, de asemenea, conştientă de dificultăţile sarcinii şi naşterii, dar spuneţi-mi odată, pentru Dumnezeu, ce s-a întâmplat cu băiatul meu? E grav bolnav, e pe moarte, e orb, e fără degete la mâini, îi lipseşte un picior, doar n-am născut o viperă, să vă fie frică să mi-o arătaţi!

La auzul acestor cuvinte, cei doi psihoterapeuţi, profund emoţionaţi, au promis femeii că vor insista pe lângă profesor ca mâine dimineaţă, după ultima şedinţă de psihoterapie, să-şi vadă copilul. Într-adevăr, psihologii, după ce comunicară profesorului ultimele lor rezultate, au propus ca întâlnirea dintre mamă şi copil să aibă loc mâine, în jurul prânzului, după o prealabilă consiliere a tatălui. Profesorul se învoi fără comentarii şi stabili şedinţele de consiliere pentru a doua zi între orele 9 şi 12, iar la ora 1230 aşteptata întâlnire. După cum era de altfel previzibil, angajaţii spitalului, foarte probabil infirmierele care se cruceau zilnic de felul cum arăta copilul, au colportat această ştire în afara graniţelor spitalului, astfel încât s-au sesizat deja oamenii presei care aşteptau să intre în audienţă la profesor. După câteva discuţii animate, profesorul îi rugă să nu scrie nimic până a doua zi după ora 1400, când lucrurile vor fi puse în ordine. Le promisese că atunci vor putea poza copilul şi că, dacă părinţii vor fi de acord, vor avea posibilitatea chiar să-i intervieveze. În cele din urmă căzuseră la o înţelegere.

Andreas urcă agitat scările spitalului, ţinând în mâini un buchet de trandafiri şi o sacoşă cu cadouri pentru soţie şi copil.

Când ajunsese pe secţie, se adresă mai întâi doctorului Neuerer care îi spusese că doamna se odihneşte după masa de prânz, dar că poate intra fiindcă vizita lui o să-i producă o imensă bucurie. Bătu încet la uşă şi, fără să aştepte vreun răspuns, intră. Într-adevăr, Damaris dormea cu capul pe jumătate băgat sub patura. Deşi îşi propusese să-şi aştepte soţul trează, nu reuşise, fiind sub influenţa unor antidepresive şi hipnotice pe care medicii începuseră să i le administreze imediat după naştere. Soţul se apropie, în vârful picioarelor, de pat, puse trandafirii şi sacoşa pe noptieră şi, ţinându-şi răsuflarea, o sărută pudic pe obraz.

- Andreas, scumpul meu! izbucni Damaris cu o voce uşor răguşită, şi, cuprinzându-l cu ambele mâini, îi aplecă gâtul spre ea, umplându-i obrajii şi ochii de sărutări prelungi.

- Damaris, viaţa mea! răspunse Andreas cu lacrimi în ochi, sărutând faţa fierbinte a femeii. Andreas se lăsă în genunchi; stătură câteva clipe îmbrăţişaţi fără să-şi spună nimic. Apoi bărbatul îi puse trandafirii pe piept, sărutându-i mâinile şi strângându-i-le cu putere. Damaris începu să plângă şi, după ce-l pofti pe Andreas să se aşeze pe marginea patului, jucându-se cu o petală de trandafir, îi povesti soţului în amănunt tot ce se petrecuse de când nu s-au mai văzut. Andreas simţi cum un fior rece îi traversă spatele, însă se chinui să schiţeze câteva zâmbete, asigurând-o că orice s-ar întâmpla, el este alături de ea şi că iubirea lor e atât de puternică, încât va birui chiar şi cele mai potrivnice încercări.

În acest timp, profesorul primi vizita frizerului care se puse repede pe treabă, cu toate că nu înţelegea prea mare lucru din ceea ce-i spusese profesorul despre înfăţişarea acestui copil. Începu cu barba ale cărei smocuri le reteză mai întâi cu foarfecele, apoi o săpuni, şi cu mare atenţie îndepărtă ţepii aspri împlântaţi pe suprafaţa obrajilor, lăsând în urmă o piele fleşcăită, striată de riduri adânci. La scurt timp, isprăvi şi cu tunsul, însă lucrurile au început să se complice când frizerul constată că, în timp ce-i tăiase părul, barba crescuse din nou aproape un centimetru. Depăşit de situaţie, cu gesturi nervoase, o luă de la început, silindu-se să-i taie perii cu cel puţin un milimetru sub piele, după care îşi turnă în palme câteva picături de after shave şi i le aplică pe faţa proaspăt rasă, sperând să împiedice o nouă creştere. Fiind atent la barbă, nu observă că părul începu şi el să crească cu şi mai mare viteză decât barba. Uitându-se acum la păr, rămăsese cu privirea încremenită, îndepărtându-se câţiva paşi de scaunul vopsit în alb pe care era aşezat copilul. Îi era pur şi simplu frică. Chemă profesorul care între timp ieşise şi, după ce-i povesti, îi ceru să-i dea voie ca în aceste condiţii să renunţe. ,,Lucrez de 40 de ani în frizerie însă n-am mai pomenit aşa ceva. Să ştiţi, domnule doctor, că nu-i lucru curat cu acest om”, încheie frizerul năucit.

- Da, într-adevăr, nu este lucru curat, repetă profesorul, după ce plăti frizerului şi văzu din nou faţa omului mijită de ţepi. Suferă de cronoză, spuse profesorul doctorului Neuerer. Nu încape îndoială că boala acestui copil depăşeşte ştiinţa medicală.

După ce mai dădu câteva dispoziţii medicului de gardă, profesorul Keller se îndreptă spre casă, cu gândul să se odihnească mai mult decât de obicei; se simţea surmenat datorită zilelor şi nopţilor petrecute în ultimul timp în clinică.

Nu găsi pe nimeni acasă. Soţia, doamna Renate Keller, era director adjunct la o bancă unde adesea întârzia, iar fiica, domnişoara Isolde Keller, studentă la matematică, avea în această după-masă un seminar. Făcu un duş, porni televizorul şi se aşeză pe pat, meditând la cazul de la spital care-i devenise deja agasant. Se ridică şi răsfoi toate tratatele de obstetrică, de semiologie şi embriologie, cu toate că îi erau cunoscute în amănunt. Nu găsi, evident, nimic asemănător cu ceea ce-l preocupa. Se gândi o clipă că poate ar fi indicat să se consulte şi cu alţi specialişti. Renunţă. Hotărî în schimb ca mâine la curs să prezinte cazul studenţilor, mai ales că erau în an terminal şi, eventual, într-una din zile să-i aducă pe secţie, să le arate copilul. La televizor începuse programul de ştiri. Două îi atrăseseră în mod deosebit atenţia: ,,Primarul oraşului şi-a concediat secretarul pe motiv că întârzie sistematic de la serviciu. Acesta, însă, a înaintat proces, dovedind cu martori că primarul este cel care vine mai devreme cu o oră la birou. Cazul a intrat în atenţia oamenilor legii şi urmează să fie cercetat. Medicii de la un spital suburban, continuă crainicul, au constat la o gravidă de numai 22 de ani semne de senescenţă. Acestea au început să se manifeste încă din luna a doua de sarcină. Odată cu luna a şasea, procesul de îmbătrânire s-a accelerat considerabil. Cu toate că starea copilului este absolut normală, mamei i se albeşte părul de la o zi la alta, acuză tulburări de vedere şi de echilibru precum şi alte simptome de debut ale unor afecţiuni specifice vârstei a treia. Dacă procesul de degradare fizică va continua în acest ritm, se va ajunge la un grad avansat de decrepitudine care va face imposibilă o naştere naturală. Femeia va fi trimisă în cursul zilei de mâine pentru investigaţii speciale la spitalul universitar”.

Tulburat de aceste ştiri, mai ales de cea din urmă, profesorul Keller opri televizorul şi puse câteva motete de Lassus. Peste câteva momente, se auzi uşa. Intră doamna Keller, care, găsindu-l întors pe dos, îl invită în bucătărie la o ţigară. Profesorul îi spuse că mâine va trebui să preia un alt caz ciudat, de data aceasta cea atinsă de cronopatie fiind, incredibil, mama, nu copilul.

- Mă simt total dezarmat în faţa unor astfel de situaţii, zise profesorul, aprinzându-şi şi el o ţigară, cu toate că fuma destul de rar.

- Eu cred, dragă Johannes, că ne aflăm în faţa unui fenomen general, replică soţia. O colegă mi-a povestit că în week-end-ul trecut s-a certat monstruos cu soţul, încât nu mai vorbesc nici acum deoarece gătise un pui, şi ea, care de obicei lasă friptura la cuptor câte 20-25 de minute la foc mic, de această dată, cu ceasul în faţă, a deschis uşa la cuptor după numai cinci minute, doar aşa, ca să vadă cum se prăjeşte şi l-a găsit scrum. La noi, la bancă, ce să-ţi mai spun, lucrurile sunt la fel de precipitate, continuă doamna Keller, funcţionarii pleacă de la birouri înainte de ora închiderii, banii se devalorizează de la o oră la alta, clienţii pretind dobânzi mai mari, altele decât cele calculate de noi, uneori exagerat de mari, adăugând zile şi chiar luni în plus, de parcă ar exista două calendare, unul al clienţilor şi altul al băncii. Oamenii de afaceri încep să-şi retragă conturile şi uite aşa, în câteva săptămâni, dacă situaţia nu se va reglementa într-un anumit fel, vom ajunge să dăm faliment. Eu cred că e o diversiune din partea unor organizaţii secrete sau o pedeapsă de la Dumnezeu.

- În sfârşit, zise profesorul, mergem înainte. Eu voi raporta cazul chiar mâine la Ministrul Sănătăţii, nu se mai poate, domnule!

- O.K., răspunse doamna Keller, în timp ce spăla scrumiera, vom trăi şi vom vedea, nu te mai consuma inutil! Vezi că în sufragerie a căzut un tablou de pe perete, te rog să-l pui la loc, până pregătesc eu cina, că e urât fără el.

Johannes luă ciocanul şi cleştele din debara şi încearcă să repare mai întâi tabloul căruia, din cauza şocului, i se desfăcuse rama în două locuri. Pusese peste ramă o bucată de pâslă, nu pentru a amortiza zgomotul, ci mai degraba pentru a nu strivi lemnul, lovind apoi puternic cu ciocanul. Îl fixă în perete cu aceleaşi lovituri de ciocan şi o chemă pe Renate să-i vadă izbânda.

- Bravo, scumpul meu Johannes, eşti un tâmplar priceput, zise soţia, sărutându-l pe faţă în timp ce priveau amândoi tabloul care, cu toate că era o reproducere după originalul unui contemporan obscur al lui Gruenewald, era mai mult decât expresiv probabil datorită subiectului, un fel de apoteoză eshatologică a omenirii înţesată cu tot felul de trimiteri simbolice la cartea Apocalipsei.

Profesorul se spălă pe mâini şi se aşeză pe pat, dând drumul la aceeaşi muzică pe care o ascultă cu ceva vreme în urmă.

Între timp sosi şi Isolde care imediat ce-şi scoase ghetele deschise uşa de la dormitor şi îşi salută tatăl. Apoi ajută şi ea la prepararea cinei.

Când mâncarea fu gata, Isolde, care în seara aceasta era foarte bine dispusă, intră în cameră, îşi sărută tatăl pe obraz şi-l invită la cină. Din bucătărie venea un miros îmbietor de salată şi peşte prăjit.

La cină, care dură aproape două ore, se discutară problemele de la spital şi de la bancă, pe care Isolde le îmbogăţise cu noi informaţii din anturajul ei. După ce băuse şi ea o jumătate de pahar de vin, începu să le povestească ,,nebuniile” de la facultate.

- Ne distrăm de minune, zise Isolde, fericită că are şi ea un astfel de repertoriu. De la o vreme încoace nu ne sincronizăm deloc, când întârziem noi, când întârzie profesorii. Unii sosesc mai repede şi fac scandal că nu e nimeni la curs, alţii ţin trei ore de seminar în loc de două. Pauzele se lungesc la 30-40 de minute până când profesorii renunţă, fac prezenţa şi pleacă. Interesant, un asistent, Amadeus, despre care v-am mai povestit, ne spunea că, după ce a schimbat trei ceasuri, toate întârzie. Ne-am distrat copios când ne-a spus, la modul cel mai serios, că are de gând să-şi construiască o clepsidră.

După ce se ridicară de la cină, se retrăseseră fiecare în camera sa; în această ultimă parte a zilei se asculta muzică sau se citea până în jurul orei 2300, când de obicei, se culcau.

La ora 2430 se treziră toţi în zgomotul insistent al soneriei. Profesorul îşi puse papucii şi, aranjându-şi cu mâna părul, se apropie de vizor.

- E vecinul, zise el, întorcându-se către cele două femei care aşteptau speriate în hol.

Johannes deschise încet uşa.

- Domnule doctor, vă rog să încetaţi să mai bateţi fiindcă s-a trezit fiică-mea din somn şi plânge. Nu vă supăraţi pe mine, eu vă respect după cum ştiţi, dar aceasta nu e o oră de bătut cuie în pereţi. Vă rog să mă credeţi, şi eu m-am speriat la auzul acestor lovituri.

- Domnule Joseph, eu cred că d-voastră visaţi. Martoră mi-e soţia şi fiică-mea, noi dormim demult. E adevărat că azi după masă în jurul orei 1800 am reparat un tablou, dar de atunci au trecut atâtea ore. Dumneata mă crezi nebun să bat cuie la această oră, uită-te cum arăt, spuse profesorul încruntat.

- Domnule profesor, eu nu vă acuz, poate un tâmplar vă repară apartamentul, dar vă rog să mă credeţi chiar în acest moment m-au trezit zgomotele.

Apoi se auzi glasul subţire al soţiei vecinului: ,,Spune-i Joseph să înceteze, că de atunci bate într-una”.

- Auziţi, domnule doctor, o clipă! zise Joseph, ciulindu-şi urechea, vedeţi că şi în momentul de faţă se aud bătăile! Vă rog să-i spuneţi instalatorului sau tâmplarului d-voastră să înceteze odată!

Johannes nu auzi nimic în afară de vocea stridentă a tânărului bărbat, deşi făcuse eforturi în acest sens în timp ce primise reclamaţia.

- Du-te, domnule, şi te tratează de somnambulism, se răsti profesorul închizându-i uşa în nas.

Comentariile în familia profesorului fură, de această dată, scurte. Cei trei păreau să-şi fi reluat liniştiţi somnul.

Dimineaţă, la spital, lucrurile decurgeau normal, afară de faptul că toată lumea avea emoţii pentru întâlnirea de la ora 1230. Copilul, Horaţiu, căci acesta era numele dorit de familie, după ce servi micul dejun, se plimba prin cameră nerăbdător, reflectând la ceea ce avea să le spună părinţilor. Era conştient de starea lui, de inoportunitatea şi de dezavantajele cu care a venit pe lume. Era mai ales curios să-şi vadă odată părinţii cu care medicii şi asistentele îi spuse că seamănă atât de mult. Avea chipul şi vocea lui Andreas, iar de la mamă moştenea culoarea ochilor, inteligenţa şi, într-un mod miraculos, absolut toate lecturile şi cunoştinţele acesteia.

Cei doi psihologi îşi reluară şedinţele de psihoterapie care se desfăşurau într-o manieră mult mai destinsă şi mai familiară decât cele de până acum. La ora 10 sosi şi Andreas, care îşi exprimase dorinţa de a vorbi cu profesorul Keller, aşteptând pe hol într-un fotoliu momentul în care acesta va isprăvi consultarea femeii gravide cu semne de senescenţă despre care se vorbise aseară la programul de ştiri.

După încheierea consilierii celor doi părinţi, dar şi a lui Horaţiu, căci psihoterapeuţii ţineau morţiş să stea de vorbă şi cu el, sosi momentul marii întâlniri. Era ora 1215. Damaris şi Andreas aflaseră deja amănunte despre copil şi aşteptau încremeniţi să-l vadă, îmbrăţişându-se, încurajându-se şi întărindu-se reciproc.

- Profesorul mi-a spus că astăzi a mai sosit la spital un caz similar, o tânără femeie care a îmbătrânit în timpul gravidităţii. E un sindrom nou de cronoză sau cronopatie, spuse Andreas consolator.

Se auziră paşi mulţi pe coridor. Andreas şi Damaris îşi ţineau răsuflarea. Bătăile din uşă le simţeau în creier şi în inimă. Intrară pe rând, profesorul, cei doi psihologi şi sora şefă cu copilul în braţe. Damaris îl privi câteva clipe năucă, apoi închise ochii şi izbucni într-un hohot de râs isteric. Andreas simţi cum îi fuge pământul de sub picioare, se sprijini de marginea patului, apoi sări repede şi îi luă mâna soţiei care deschise ochii şi privi din nou copilul fix în ochi, tremurând toată, fără să scoată o vorbă. În acel moment, Horaţiu sări din braţele asistentei şi începu să scandeze versuri din Epistula ad Pisones – Ars poetica a lui Quintus Horatius Flaccus:

Humano capiti cervicem pictor equinam/ iungere si velit et varias inducere plumas,/ undique collatis membris, ut turpiter atrum/ desinat in piscem mulier formosa superne,/ spectatum ad missi risum teneatis, amici?/Credite, Pisones, isti tabulae fore librum/ persimilem, cuius, velut aegri somnia, vanae/ fingentur species, ut nec pes nec caput uni/ reddatur formae. Pictoribus atque poetis/ quidlibet audendi semper fuit aequa potestas./ Scimus et hanc veniam petimusque damusque vicissim,/ sed non ut placidis coeant immitia, non ut/ serpentes avibus geminentur, tigribus agni[2].

- Încetează odată! strigă Damaris tremurând văzându-şi dublul ei intelectual recitând pasajele din clasicul latin pe care obişnuia să le scandeze adesea în faţa studenţilor la cursurile practice.

- Lasă-l să recite, strigă Andreas, ca să-şi demonstreze lui şi celor de faţă că încă nu s-a pierdut cu firea.

- La urma urmei, îndrăzni Horaţiu, eu nu fac decât să recit din ceea ce ştiu, din ceea ce am fost obligat să învăţ în viaţa mea uterină. La rândul meu, v-aş putea şi eu reproşa faptul că nu m-aţi adus pe această lume tânăr, că mi-am cheltuit copilăria şi adolescenţa într-o băşică umedă unde nu vedeam decât furia unor lichide roşii ce-mi inundau trupul ţintuit în această cavernă care mi-a fost şi şcoală şi casă şi bibliotecă şi pat. Cu ce sunt eu de vină pentru starea mea, nu voi aţi fost cei care aţi verticalizat arbitrar un spermatozoid? Nu sunt eu rodul copt şi inoportun al jocurilor voastre erotice?

Mi-aţi cerut vreodată permisiunea de a mă arunca în jocul funebru al fiinţei? Atunci de ce vă răzbunaţi pe un biet bătrân decrepit care, iată, e aproape silit să sară din pântece în sicriu? Ce identitate am eu în acest univers,nu numai ca bătrân,dar pur şi simplu ca om? Cine sunteţi voi? Cine sunt eu? Ce-am făcut de trebuie să mor? Nu cer să mă recunoaşteţi ca fiu al vostru, dar ajutaţi-mă să-mi susţin doctoratul cu o teză despre construcţiile participiale absolute şi relative în Analele lui Tacit, subiect care, repet, mi-a fost impus de lecturile mamei. Îmi voi aduna toate resursele fizice şi psihice pentru a face acest lucru, iar după aceea, dacă voi fi primit, îmi voi petrece ultimele zile într-un azil al oraşului, de unde moartea mă va lua cu sine, ca pe un copil batjocorit de ghearele timpului, nepoftit nici de oameni, nici de zei.

Damaris ascultă doar o parte din speech-ul acestui oaspete străin şi urât şi, văzându-i ridurile, barba şi părul cărunte, respiraţia greoaie şi tusea tuberculoasă, căzu într-un soi de delir încât îşi pierdu controlul şi luând o cană de pe noptieră o azvârli în spatele cocoşat al bătrânului care, de durere, dădu fuga pe coridor, plângând în hohote.

- N-am vrut să nasc decât un copil, nu un monstru diform. Dumnezeu e nedrept şi răzbunător, asemeni zeilor de pe Olimp. Cerul e pustiu, Andreas, nu există acolo nici un Părinte. Suntem orfani cosmici, iar dacă există, este un Infinit impersonal şi insensibil ce se joacă cu timpul şi cu inimile noastre fragile. Nu am nevoie de un Dumnezeu care mi-a răpit bucuria de a naşte un copil frumos. Acesta este bastardul duratei, fructul curviei lui Dumnezeu cu timpul, nu e copilul meu. Nu-l recunosc! Cum să-mi dezvelesc sânul şi să-l las supt de un bătrân de 70 de ani care are pretenţia neruşinată că-mi este fiu. Să-l hrănească Dumnezeu cu toţi îngerii Lui caraghioşi. Dacă exişti, arată-Te! Nu Te ascunde, după ce mi-ai închiriat pântecul ca pe un cufăr ruginit unde ţi-ai vărsat cancerul şi puroiul scurs din cifrele Tale bolnave cu care calculezi distanţa dintre eoni!

Cei de faţă rămăseseră muţi. Psihologul şi Andreas o ţineau pe Damaris de mâini, căci se zbătea în pat ca un peşte pe uscat. Profesorul făcu semn asistentei şefe să-i administreze un tranchilizant injectabil. În cele din urmă adormi. Andreas o sărută pe faţă şi îl însoţi pe profesor, lăsând-o pe Damaris în compania a două tinere asistente maternale care stăteau speriate, departe de patul bolnavei.

***

Acesta fu doar unul dintre cazurile ciudate, e adevărat, pur şi simplu oribil, care aveau să apară în paginile ziarelor de a doua zi. În zilele şi săptămânile care urmară, opinia publică fu bombardată cu altele încă şi mai tragice.

Cetăţenii din Leindenstadt erau disperaţi, nu se mai înţelegeau unii cu alţii, fiecare om îşi avea timpul său. Nici un ceas nu funcţiona identic cu altul.

Tinerii căsătoriţi divorţau din cauza faptului că îşi pierdeau bruma de armonie conjugală. La unii, actul sexual dura ore întregi sau chiar zile, încât femeile nemairezistând acestui maraton genital traumatic îşi părăseau căminul. Alţii, dimpotrivă nu reuşeau să-şi mai satisfacă partenerele din cauza ejaculării precoce. Farmaciile şi alimentarele vindeau produse deja depăşite încât multe persoane mureau intoxicate. Serviciile religioase durau mai mult, enoriaşii se plictiseau şi plecau. Teatrele şi filarmonica au fost adesea nevoite să-şi repete în aceeaşi zi de mai multe ori reprezentaţiile căci oameni care cumpăraseră biletele veneau pe rând la ore total diferite. Tinerii îmbătrâneau şi mureau înainte de timp. Morţii erau ţinuţi câte 10 sau 15 zile până se descompuneau, fiecare familie şi fiecare membru al acesteia numărând zilele în funcţie de propria lui percepţie asupra timpului. Soldaţii nu mai executau ordinele; după ce li se dădea, de pildă, comanda ,,drepţi”, ei îşi aprindeau ţigările fiindcă sunetul ajungea la ei numai după un sfert de oră. Alţii cereau să fie lăsaţi la vatră, susţinând că îşi încheiaseră stagiul militar. Pământul nu se mai rotea regulat, iar anotimpurile se încălecau unul pe celălalt. Animalele fătau pui slabi sau bătrâni care mureau după câteva ore de viaţă. Copiii îmbătrâneau, astfel încât puteai găsi la şcolile primare elevi cu barbă şi fete însărcinate. Orele de somn se micşorau, oamenii erau irascibili, făceau scandal pe stradă şi în tramvaie. Hainele se degradau repede, iar fabricile de textile nu mai făceau faţă solicitărilor. Facturile pentru apă, lumină, telefon şi gaz ajunseseră la sume exorbitante. Nimeni nu le mai putea plăti. Combustibilul din maşini se termina mai repede. Majoritatea conducătorilor auto renunţau la maşini fiindcă trebuiau să alimenteze după doar câteva zeci de metri din nou. Căsătoriile se făceau la vârste mici. Presa citează cazul unei mame care se certase cu nora fiindcă venise să-i alăpteze soţul. Îndrăgostiţii duceau flori la prietene şi până să ajungă se uscau. Agricultorii scuturau pomii fructiferi, însă când fructele cădeau jos erau deja putrede. Constructorii îşi pierdeau orice spor. Până când puneau acoperişul unei case, pereţii erau roşi de intemperii. După ce refăceau pereţii, se strica acoperişul. Spitalele şi cabinetele de stomatologie infectau în masă populaţia cu sifilis, virusuri hepatice şi retrovirusuri ucigătoare, pentru că nu respectau timpul de dezinfecţie a instrumentarului medical. Nopţile deveniseră din ce în ce mai lungi deoarece soarele, deşi răsărea la aceeaşi oră, devenea vizibil fără nici o regulă, lumina ajungând uneori pe pământ doar în jurul amiezii. Orbii se loveau de copaci şi ziduri pentru că distanţele pe care ei le calculau în paşi se măriseră. Datorită împuţinării resurselor materiale, locuitorii cartierelor se băteau între ei. Se înmulţiseră hoţii, se spărgeau bănci. Crimele şi jaful creşteau în mod exponenţial. Salutul îşi pierduse din semnificaţie. Pentru unii era dimineaţă, iar pentru alţii amiază sau chiar seară. Fabricile îşi concediau angajaţii, patronii se sinucideau pe capete. Imunitatea oamenilor scăzuse. Se mânca extrem de puţin. Până serveai felul întâi, se altera felul doi şi desertul. Spitalele erau supraaglomerate, fapt pentru care medicii au dispus supraetajarea paturilor. Pe măsură ce zilele treceau, se cădea din timp în infratimp. Oricum timpul e o pustulă canceroasă pe obrazul fiinţei, cu care, la limită, se putea supravieţui, dar acum s-a spart şi curge în şiroaie pestilenţiale, inundând orice speranţă. Oricum viaţa este o nuntă în antecamera unui cavou, dar acum s-a transformat într-o înmormântare. În Leidenstadt se vindeau mai multe sicrie decât pâini.

CAPITOLUL II

PRIMARUL

Dacă primele evenimente semnalate de presă şi televiziune au trecut relativ neobservate, odată cu ,,cazul Damaris” sau ,,cazul Horaţiu”, cum îi spuneau jurnaliştii, dar mai ales cu extinderea acestor fenomene la scară mai mare, a început panica. Primarul oraşului, domnul Ludwig Weinheber, un bărbat trecut de 50 de ani, cu mustaţă tăiată uniform pe marginea buzelor, cu părul grizonat, pieptănat peste cap, înalt şi impunător, îşi pierduse definitiv liniştea încă de la primele anunţuri ale presei. Convoca zilnic consilierii şi întorceau situaţia pe toate părţile, însă explicaţiile ca şi soluţiile întârziau să vină. Trimitea mesaje de încurajare cetăţenilor, dădea dezminţiri, interviuri optimiste, făcea vizite la spitale, la marile fabrici, în unităţile militare, încercând să asaneze, acolo unde era posibil, focarele acestei dezordini.

Într-o dimineaţă, primarul ceru să nu fie deranjat. Se aşeză la birou în faţa unei cafele, notându-şi în agendă câteva măsuri urgente de întrajutorare a populaţiei. Sună telefonul. Sorbi puţină cafea, căci i se uscase gura, apoi apucă receptorul.

- Primăria, poftiţi vă rog.

- Aş dori cu domnul primar, se auzi o voce metalică în receptor.

- La telefon, răspunse primarul.

- Bună dimineaţa, domnule primar, sunt profesorul Dr. Hans Steinberg de la Facultatea de Fizică a Universităţii…

- A, da, domnule profesor. Mă bucur că am onoarea să vă aud, răspunse primarul.

- Mulţumesc, domnule primar. Aş dori să am o scurtă discuţie cu dumneavoastră, referitor la ceea ce se întâmplă în oraşul nostru.

- Sunteţi binevenit. Tocmai îmi propusesem să iau legătura cu Academia şi cu celelalte foruri ştiinţifice ale oraşului. Dacă nu staţi departe, vă invit la primărie. Trimit şoferul să vă ia cu maşina sau ne putem întâlni în oraş. N-aş vrea să ratez această întâlnire, răspunse primarul.

- Dacă mă puteţi primi, din parte-mi aş fi de acord să ne întâlnim chiar în această dimineaţă; m-ar putea duce fiul meu cu maşina, spuse profesorul Steinberg.

- Atunci vă aştept la birou.

- Sosesc într-un sfert de oră, sper să nu ne împotmolim cu maşina, căci, vedeţi dumneavoastră, acum nimic nu e sigur. La revedere.

- La revedere.

Primarul îşi mai reveni puţin din starea lui de disperare după convorbirea cu profesorul. Aerisi încăperea, făcu ordine pe birou şi rugă secretara să pregătească două cafele şi o scrumieră curată. Profesorul Dr. Hans Steinberg, un bătrânel cu o frunte înaltă, chel, cu o mustaţă căruntă de mărimea unei pensule mijlocii, cu ochii vii, jucăuşi, evreu de origine, care şi-a dublat geniul virtual al acestui popor cu o instrucţie de excepţie nu numai în ştiinţele exacte, ci şi în cele umaniste, funcţiona ca profesor de astrofizică la Facultatea de Fizică a Universităţii din oraş. Pe deasupra era laureat al premiului Nobel pentru fizică,membru corespondent al Academiei de Ştiinţe şi oratorul Lojii Zu den drei Kronen, una dintre cele douasprezece ateliere masonice existente în Orientul Leidenstadt.

Secretara anunţă vizita domnului profesor Steinberg.

- Să intre acum, răspunse primarul, dregându-şi vocea.

- Bună ziua, spuse bătrânul, strângând bărbăteşte mâna primarului.

- Poftiţi, luaţi loc, domnule profesor.

- Domnule primar, n-am de gând să vă reţin decât câteva clipe. După cum vedeţi, starea oraşului e catastrofală şi din nefericire lucrurile nu se vor opri aici. Avem o singură şansă de a pune capăt dezordinii pe care, probabil, nici măcar nu o bănuiţi.

Primarul îşi mişcă uşor umerii în semn de negare, ascultând mai mult decât atent soluţiile profesorului Steinberg.

- Ei bine, domnule primar, continuă bătrânul, daţi-mi voie să vă spun că această stare este cauzată de o minoră defecţiune a orologiului din turnul catedralei care, bolnav fiind, nu mai marchează corect scurgerea timpului. Ceasul e vechi de aproape o mie de ani şi, după calculele mele, el a fost chiar de la origini rău proiectat, încât a început chiar de atunci să greşească cu câteva miliardimi de secundă, care în timp s-au acumulat şi au dus la situaţia de faţă, dar aceasta este o altă problemă. Toţi locuitorii oraşului, toate instituţiile, în lipsa altui reper, îşi fixează ceasurile după acest orologiu. Ceea ce trebuie să facem noi urgent este să-l reparăm.

- Nu făcusem această legătură cu toate că, să fiu sincer, şi eu îmi fixam ceasul personal după orologiul din turnul catedralei. În ultima vreme fac acest lucru în fiecare dimineaţă, însă, interesant, ceasul meu mergea înainte cu un avans de 25 de minute, ba uneori chiar mai mult.

Propunerea d-voastră este extraordinară, deja încep să respir şi eu ca oamenii normali. Aş dori să constituim o comisie de cercetare a acestui fenomen de care să vă ocupaţi d-voastră în calitate de preşedinte. Eventual mai putem invita şi specialişti din alte domenii, rămâne însă să hotărâţi d-voastră acest lucru, încheie primarul.

- Mulţumesc pentru încredere. În ce priveşte componenţa acestei comisii speciale aş avea două sugestii şi anume cred că e logic să chemăm şi pe cineva din rândul clericilor, episcopul, un profesor de la teologie, eventual preotul profesor Dr. Philipp Sandburg, care e licenţiat în ştiinţe exacte şi, evident, parohul catedralei cu pricina, deoarece aceasta este o chestiune ce-i priveşte şi pe danşii. Aş mai propune de asemenea pe un conferenţiar de la matematici, Domnul Friedrich Edellmann, un om foarte ambiţios cu cunoştinţe de logică şi astronomie şi, eventual, un specialist în cosmologie de la Facultatea de Filosofie, domnul Kurt Kerner. Lista, însă, rămâne deschisă. Ne putem întâlni peste două zile ca să aveţi timp să-i contactaţi. Cu profesorul de la matematici iau eu legătura fiindcă suntem amici.

- La ce oră v-ar conveni întâlnirea? întrebă primarul.

- Să zicem la ora zece dimineaţa, dar asta şi în funcţie de programul d-voastră, răspunse profesorul.

- Da, e bine aşa, rămâne deci pentru joi la ora 1000.

- La revedere, spuse profesorul.

- Vă sunt profund recunoscător, domnule profesor, spuse primarul, conducând oaspetele până în antecameră.

După plecarea profesorului, primarul puse mâna pe telefon şi sună pe cei trei domni. Nu reuşise să vorbească decât cu parohul care-i confirmă, ce-i drept, că ceasul e defect de foarte mult timp şi că de curând defecţiunea pare să se fi accentuat. Mai spuse că în registrele de plată ale parohiei sunt consemnate de-a lungul istoriei numele unor ceasornicari care au încercat fără succes să repare ceasul. Chiar şi el, de când fusese numit paroh, a adus un ceasornicar, dar, din păcate, acesta nu se pricepea decât la ceasurile mai mici. Cineva i-a propus însă parohului să mai adauge câteva greutăţi la lanţurile ceasului, susţinând că în acest fel se va îndrepta de la sine. La un moment dat preotul avea de gând să trimită clopotarul cu două găleţi de pietre în turnul catedralei.

Parohul acceptă să facă parte din noua comisie, precizând, însă, că va trebui să se consulte în acest sens cu episcopul.

***

Primarul deschise fereastra şi privi turnul catedralei catolice care era cea mai înaltă construcţie din oraş. Aşezată în plin centru, într-un spaţiu cu vegetaţie săracă, acest loc părea să fi fost ales de către cei vechi după o geografie şi o logică a căror repere şi înţelesuri scapă cu desăvârşire generaţiei actuale. Turnul punctat din loc în loc cu ferestre ogivale se înălţa zvelt ca un pilastru imens ce susţinea bolta cerească, pierzându-şi conturul printre petecele de nori cenuşii. Pe cele patru laturi, la o înălţime neobişnuită, se puteau vedea cadranele rotunde, albe, pe care erau ţintuite cifre negre de oţel. Numai o astfel de cifră măsura 3 metri lungime. În inima turnului trona ca un monstru, mecanismul orologiului care cântărea peste 900 de tone. Deasupra orologiului, pe o piatră imensă încorporată în zid, erau săpate cu litere adânci înţeleptele şi zguduitoarele cuvinte care ne îndeamnă să luăm aminte la trecerea implacabilă a celui mai fragil dar din univers, care este timpul: VULNERANT OMNES, ULTIMA NECAT[3].

Catedrala catolică din Leidenstadt are cel mai mare ceas şi cea mai mare orgă din aceste ţinuturi.

***

Situaţia locuitorilor se înrăutăţea de la o zi la alta. Ziarele locale făceau diverse speculaţii pe seama evenimentelor, avansând ideea că oraşul este bântuit de un virus periculos care afectează nu numai ceasurile, ci şi timpul în sine.

În urma acestor ştiri, oamenii îşi abandonau ceasurile, le aruncau în râul ce traversa oraşul sau le îngropau în pământ şi se ghidau după soare, care şi el, din păcate, se arăta foarte rar, fie pentru că era acoperit de nori, fie pentru că, aşa cum am mai spus, lumina ajungea cu mari întârzieri pe pământ. Curând au luat fiinţă unele societăţi de ceasornicari clandestini ce construiau ceasuri de mână, de perete, clepsidre cu nisip şi cu apă, din care au făcut o adevărată industrie. Din nefericire, nici acestea nu indicau ora corect.

Numărul naşterilor premature era în continuă creştere. Se năşteau fetiţe cu sâni mari, albi, cu pilozitate pubiană şi băieţi cu barbă, de diferite vârste. Unele mame îmbătrâneau în timpul sarcinii, încât imediat după naştere umblau pe coridoarele spitalului,sprijinindu-se în bastoane, cocoşate, cu feţe uscate. Altele mureau în timpul travaliului. După ce au decedat câteva zeci de mame, autorităţile oraşului, din raţiuni economice, au hotărât să construiască o casă de naştere în mijlocul cimitirului central. De aici, copiii erau duşi acasă de rude, iar mamele deja îmbătrânite îşi ocupau locul de veci. S-a ajuns până acolo încât unele mame năşteau pe marginea gropii.

Profesorul Johannes Keller amenajase şi el un mic cimitir în grădina spitalului deoarece cazurile de cronoză infantilă nu se mai sfârşeau. Comandase chiar un set de sicrie mici de lemn pe marginile şi pe capacele cărora erau sculptaţi îngeri zburând. Saloanele erau pline de bătrâne şi bătrânei scunzi, născuţi prin cezariană care după câteva ore sau zile mureau. Unii dintre ei se îndrăgosteau de fetiţele bătrâne care erau internate cu un etaj mai sus, făcându-şi chiar planuri de căsătorie. Când murea câte unul toţi ceilalţi plângeau. Brancardierul lua sicriul sub braţ şi îl ducea în cimitirul din spatele spitalului. Morţii erau îmbrăcaţi în costumaşe albe ca nişte miri bătrâni. Mamele mai tari din fire plecau acasă triste, iar cele mai sensibile, după ce-şi vedeau copiii, se îmbolnăveau de inimă sau de nervi.

Ne pare nespus de rău că trebuie să întristăm cititorul, reamintindu-i aici de soarta familiei Sorge,fata de care si noi am incercat o infinita compasiune. În urma unei crize nervoase, Damaris fu transferată la spitalul de boli mintale unde visa noapte de noapte că naşte cai şi iepuri. În scurt timp boala psihică luă forme ireversibile. Femeia îşi pierdu discernământul, astfel încât într-o noapte se aruncă de la etajul al şaptelea al clădirii şi după o comă de câteva ore decedă. Andreas, azvârlit în cea mai cruntă singurătate îl luă pe Horaţiu acasă, oferindu-i camera lui Damaris. Într-o zi, pe când veneau de la cumpărături, nervos că toată lumea de pe stradă se uita la ei, tatăl îşi împinse copilul pe scări, acesta lovindu-se foarte grav la cap. După câteva zile, Horaţiu se stinse din viaţă în Clinica de neurochirurgie, nemaiapucând să-şi susţină doctoratul. Andreas apăsat de angoase şi remuşcări îşi vându apartamentul din strada Schumann şi se mută la Hotelul Armatei. La o tragere a cadrelor cu muniţie de război în loc să îndrepte pistolul spre ţintă şi-l puse la tâmplă şi apăsă tremurând pe trăgaci. Dincoace de linia de tragere, ofiţerii în frunte cu comandantul rămăseseră muţi. Era o zi cu ploaie şi soare când sicriul fusese scos din Hotelul Armatei de zece soldaţi înalţi. În drum spre cimitir trupul neînsufleţit al ofiţerului Andreas Sorge fu însoţit nu numai de ostaşi, ci şi de populaţia civilă care, în acordurile de jale ale fanfarei militare, plângeau mortul şi evenimentele sumbre care avuseseră loc în oraş.

***

Membrii comisiei de cercetare se adunară în curtea primăriei, fiind conduşi apoi de către portar în sala de sticlă unde se ţineau şedinţele mai importante. Se aşezară în jurul unei mese rotunde vechi, din lemn de nuc, cu picioarele sculptate în forma labelor de leu, în a cărei suprafaţă lăcuită îşi putea vedea fiecare chipul ca într-o oglindă imensă.

Primarul le ură bun venit, prezentând pe rând componenţa comisiei, după care dădu cuvântul profesorului Hans Steinberg de la Facultatea de Fizică.

- Eminenţa Voastră, (se adresă în acest fel episcopului Dr. Dr. h. c. Albrecht Richter), domnilor colegi, aşa cum îi spuneam şi d-lui primar în urmă cu două zile, această furibundă degringoladă cu care ne confruntăm a fost declanşată şi este întrenţinută de o mică defecţiune a orologiului din turnul catedralei. E cunoscut faptul că la copil cuvântul ,,azi” apare numai la doi ani, cel de ,,mâine” la trei, iar cuvântul ,,zile” îi devine accesibil abia la 5 ani. Ei bine, domnilor, ceasurile noastre nu sunt nici măcar cópii, sunt embrioni cangrenaţi, expulzaţi din burta orologiului. Numai el poate măsura cu adevărat timpul. Am urmărit acest fenomen încă de la primele evenimente ce au avut loc în oraş, însă cazul doamnei Damaris Sorge, colega noastră de la Facultatea de Litere, m-a determinat să iau lucrurile mai în serios, astfel încât mi-am pierdut zilele şi nopţile făcând calcule prin care am dedus că orologiul pierde o secundă.Trecand acum peste detaliile matematice,prea complicate pentru scopul acestei expuneri, vă pot spune doar că principala dificultate constă în faptul că nu putem şti la câte minute sau ore se pierde această secundă. Pe de altă parte – şi aici este ceva esenţial – această pierdere nu generează un şir convergent sau o serie convergentă, astfel încât timpul se poate pur şi simplu epuiza. Pentru a realiza importanţa acestui lucru imaginaţi-vă că orologiul ar pierde o secundă la un minut. Acest lucru ar însemna ca în loc de 60 de secunde minutul să aibă 59. Următorul minut va fi logic mai scurt. Dar în loc să piardă o secundă din noul minut contractat, el va pierde o secundă echivalentă cu una din minutul iniţial. Deci va avea numai 58 de secunde şi aşa mai departe. În acest caz ultimul minut al orei adică minutul 59 va avea doar o secundă. Practic într-o oră ar dispărea timpul. Dacă orologiul ar pierde o secundă la o oră, în numai 3600 de ore, adică în 150 de zile, timpul va lua sfârşit. Dacă pierde o secundă la 24 de ore, timpul va dispărea în aproximativ 10 ani.

Domnilor, suntem cu toţii gropari ce scriem epitafe pe monumentele funerare ale zilelor. De data aceasta, însă s-ar putea să ne pese nu numai de zile şi de ore,ci chiar şi de secunde. Dacă nu sunteţi toţi de acord cu cele spuse de mine (profesorul observase nedumeriri pe chipurile unor membri ai comisiei) încercaţi şi d-voastră să calculaţi, să meditaţi şi eventual mai putem fixa o întâlnire în zilele ce urmează. Părerea mea este că trebuie urgentată repararea orologiului.

- Mulţumim profesorului Steinberg. Dacă cineva dintre d-voastră are obiecţii sau întrebări vă rugăm să le formulaţi, interveni primarul.

Cei din sală fură atât de oripilaţi şi de contrariaţi de ideile sumbre ale profesorului, încât s-au abţinut de la orice comentariu, preferând să analizeze fiecare problema în particular. Primarul fixă o nouă întâlnire pentru ziua de luni, la aceeaşi oră, mulţumindu-le politicos pentru participare.

A doua zi, pe prima pagină a unui mare cotidian, spre stupoarea primarului, apăreau concluziile primei şedinţe de lucru a comisiei de cercetare. Pesemne că se scăpă vreunul dintre participanţi. E drept, nici primarul nu i-a atenţionat în acest sens. În definitiv, era o chestiune de interes public. Mai grav în această poveste a fost faptul că intervenţia profesorului Steinberg, oricum derutantă, fusese răstălmăcită şi dusă până la ultimele ei consecinţe, astfel încât în loc să facă bine opiniei publice (era vorba totuşi de o comisie de specialişti aleşi din elita ştiinţifică a oraşului, probabil singurii în măsură să găsească soluţii viabile pentru oprirea dezastrului) a amplificat panica şi confuzia. Înţelegând că timpul e în agonie (articolul vorbea de un iminent sfârşit al lumii) cei disperaţi, cerşetorii, nihiliştii se bucurau, iar îndrăgostiţii, oamenii de afaceri, entuziaştii erau neliniştiţi, benchetuiau, se destrăbălau, încercând să valorifice timpul până la ultima secundă. Mulţi se sinucideau, nefiind în stare să facă faţă acestor tensiuni.

Luni la ora 1000 comisia de specialişti îşi reluă dezbaterile, condamnând imprudenţa oamenilor din presă, şi, mai ales, interpretarea lamentabilă a informaţiilor care au făcut obiectul primei întâlniri. Totodată, comisia şi-a propus – pentru liniştea populaţiei – să facă publice rezultatele cercetărilor ulterioare.

Primarul oferi şi de această dată cuvântul profesorului Hans Steinberg care scoase din buzunar trei ceasuri de mărimi şi culori diferite şi le puse pe masă.

- Am luat cu mine aceste ceasuri pe care le-am achiziţionat cu ceva timp în urmă special pentru aceste evenimente. Rog acum pe unul dintre d-voastră să fixeze două dintre ele după orologiul din turnul catedralei şi eventual pe al treilea după ceasul domnului primar. Iar la sfârşit vom verifica ora.

Parohul se ridică (episcopul îşi scuzase telefonic lipsa) şi privind turnul prin fereastra larg deschisă, fixă întocmai cele două ceasuri. Pe al treilea îl potrivi primarul după propriul său ceas. Observând ceasul de perete din încăpere, profesorul îl rugă pe primar să-l potrivească şi pe acesta după cel din turn.

- Cred că domnul profesor Steinberg are perfectă dreptate, interveni domnul Friedrich Edellmann. Ceasul este mai mult decât un agregat de alamă şi oţel, e un obiect metafizic. Mă mir cum oamenii îşi privesc ceasul fără să pălească. Ceasul nu măsoară numai timpul liniar, ci actualizează în primul rând conceptul de timp. Toate ceasurile noastre sunt într-o afinitate arhetipală cu orologiul din turnul catedralei care conţine în interioritatea sa simultan şi distinct toate momentele temporale pe care noi le reprezentăm axial. O defecţiune neînsemnată la acest nivel antrenează modificări esenţiale în mecanismele tuturor cópiilor. Ba mai mult, aceste carenţe mecanice se răsfrâng şi asupra timpului, îmbolnăvindu-l nu numai ca prezent, dar şi ca trecut şi mai ales ca viitor. Acest lucru corelat cu timpul subiectiv al persoanei dau o ecuaţie al cărei rezultat este ,,cronopatia”, despre care vorbea profesorul Johannes Keller într-un interviu. Aşa că nu trebuie să ne mire nesincronizările concitadinilor noştri şi nici accelerările demente ale unor procese fiziologice pe care ne-a fost dat să le vedem. Personal, cred alături de domnul profesor Steinberg că cele patru cadrane ale orologiului funcţionează independent, generând „timpuri” diferite. Durata îşi pierde sensul unitar. Dacă un cadran pierde secunde, există un al doilea care dilată timpul, făcându-l să devină mai lung, astfel încât, dacă fiecare minut ar câştiga o secundă, am avea un minut de 61 de secunde. Al doilea ar avea 62 şi aşa mai departe. În sfârşit al şaizecilea minut ar avea 120 de secunde, deci timpul s-ar dubla, am trăi 48 de ore în loc de 24. Pot exista desigur şi alte rate ale dilatării astfel încât în loc de 70 de ani să trăim 700, ceea ce n-ar fi deloc îmbucurător. Nu ar mai ajunge resursele de hrană. Pe de altă parte o viaţă quasiinfinită ar fi obositoare, plicticoasă. Să mergi la vârsta de o sută de ani la şcoală, să te căsătoreşti la trei şi să te menţii potent până la vârsta de, să zicem, 600 de ani ar fi o catastrofă. Imaginaţi-vă ce s-ar întâmpla dacă oamenii şi-ar păstra capacitatea de reproducere timp de 300 de ani. Am fi mai deşi decât firele de iarbă. Singura soluţie ar fi să populăm deşerturile, suprafaţa oceanelor sau să ne extindem în spaţiul cosmic. Calculele mele sunt încă foarte cuminţi. Timpul s-ar putea dilata infinit mai mult.

- Calculele d-voastră sunt juste, însă vă rog să vă gândiţi ce se întâmplă pe al treilea cadran unde acele orologiului se învârt îndărăt pornind de la un ritm lent până când vor ajunge la viteza unui ventilator, spuse domnul Kurt Kerner, specialist în cosmologie de la Facultatea de Filosofie. Dacă orologiul e defect, pot apărea forme temporale aberante care să sfideze pur şi simplu principiile termodinamicii. Să presupunem că am o boabă de sămânţă de sfeclă de zahăr şi o pun primăvara în pământ. Va creşte desigur o sfeclă mare din care voi face zahăr. Apoi voi lua un cub şi-l voi pune într-un pahar cu apă. Imediat cristalele se vor dizolva. Aceasta este o banală imagine a evoluţiei timpului. Imaginaţi-vă acum procesul invers de la lichidul dulce la cristal şi apoi la sfeclă. Nu este deloc exclusă o regresie a timpului, o cădere în retrotemporalitate. Casele de lemn se pot transforma în trunchiuri de copaci verzi şi să se înfigă în pământ, iar apa din cărămizi să se scurgă în râuri, astfel încât clădirile să se ruineze. Vinul se poate transforma în ciorchini de struguri care să se agaţe de la sine pe viţă. Carnea pe care am mâncat-o se poate retrage în animale încât să apară din senin cirezi de vite, turme de porci, iazuri de peşte. Lâna din haine îşi poate lua locul pe spatele oilor. Atunci toate fiinţele, oamenii şi animalele, vor merge înapoi, numai racul înainte, iar ceasurile noastre de mână sau deşteptătoare, vor fi înghiţite de orologiu. Poate de asemenea să dispară gravitaţia. Peştii care sar din mări să rămână imponderabili, iar ploaia să se oprească în stratosferă. Oamenii să se lege cu lanţuri de ţăruş, să nu cadă în cer. Atunci vom fi nevoiţi să acoperim oceanele cu folie de celofan şi spaţiul terestru cu plasă de sârmă.

După intervenţia oarecum lirică a profesorului Kurt Kerner, care era de altfel şi poet nemărturisit, primarul declară şedinţa încheiată pentru că nimeni nu voia să mai ia cuvântul. Despre al patrulea cadran nu a vorbit nimeni deoarece acele lui stăteau pe loc. Comisia fusese în unanimitate de acord cu repararea grabnică a orologiului. Parohul s-a angajat să aducă la cunoştinţa episcopului cele discutate în vederea aprobării lucrărilor de reparaţie, precum şi în cea a căutării unui meşter ceasornicar.

Ziua următoare a fost declarată zi de doliu. Primarul porunci să se instaleze difuzoare pe stâlpii înalţi ai oraşului. Pretutindeni se auzeau marşuri funebre.

CAPITOLUL III

CONCILIUL

Bulversat de amploarea evenimentelor care au avut loc în comunitate şi mai ales în urma unor convorbiri particulare cu primarul şi parohul, episcopul se văzu silit să convoace un conciliu în care să dezbată public problema orologiului şi, implicit, găsirea unei modalităţi urgente de reparare a acestuia. Conciliul a fost fixat pentru ziua de 25 aprilie la ora zece. Pregătirile au fost încredinţate decanului Consiliului Canonic ca organ executiv însărcinat cu rezolvarea problemelor economice ale diocezei.

În partea de nord-vest a catedralei se întindea un lanţ de edificii a căror faţadă superioară era aproape în întregime acoperită de iederă. În mijlocul acestora se afla domus episcopi. Palatul era structurat pe două paliere: la etaj o capelă al cărei timpan era decorat cu scene biblice. Dispunerea vitraliilor, unghiurile ogivelor, ca şi culoarea mobilierului semănau izbitor cu interiorul catedralei, încât ai fi zis că au fost proiectate de acelaşi arhitect. La parter, lângă apartamentele arhiepiscopului, se deschidea o sală imensă, cu bolţi în ogivă, intens luminată de cele câteva breşe ce străpungeau simetric zidurile laterale. Aici aveau loc întruniri, recepţii, dezbateri judiciare şi conciliile. Episcopul mai avea şi o capelă particulară în care intra direct din apartamentul său şi care adăpostea, într-o raclă acoperită cu aur şi pietre scumpe, moaştele unui abate din cuprinsul diocezei sanctificat de succesorul său. Aici petrecea uneori noaptea ceasuri întregi în meditaţie.

În dimineaţa zilei de 25 aprilie, cu mult înainte de ora 10, sala în care urma să aibă loc lucrările conciliului începu să se umple cu diverse chipuri sobre de prelaţi îmbrăcaţi în uniformă. Au fost convocaţi reprezentanţi din toate treptele ecleziale: preoţii catedralei, vicari, superiori ai institutelor monastice, călugări, călugăriţe, precum şi corpul canonicilor, care număra în acea vreme nu mai puţin de 100 de persoane.

Când intră episcopul Dr.Albrecht Richter, se ridicară cu toţii în picioare şi-şi plecară capetele în semn de supunere. Acesta îşi puse cartea pe care până atunci o ţinea sub braţ, lângă un crucifix imens pe catedra din lemn de nuc sculptat şi, împreunându-şi mâinile, rosti rar şi răspicat:

In nomine Patris et Filii et Spiritus Sancti.

Pater noster, qui es in caelis:

sanctificetur nomen tuum;

adveniat regnum tuum;

fiat voluntas tua, sicut în caelo, et in terra.

Panem nostrum cotidianum da nobis hodie;

et dimitte nobis debita nostra,

sicut et nos dimittimus debitoribus nostris;

et ne nos inducas in tentationem;

sed libera nos a malo. Amen.

Quia tuum est regnum et potentia,

et gloria in secula. Amen

După un moment de linişte, în care încă îi mai persista în urechi ecoul sacadat al celor aproape două sute de glasuri care implorară la unison bunăvoinţa lui Dumnezeu, se aşeză încet pe scaunul înalt. Acest prelat uscăţiv, pleşuv, cu o frunte imensa şi nas acvilin, care se exprima într-o latină elegantă şi care ştia pe de rost capitole întregi din De consolatione philosophiae a lui Boethius, era doctor în teologie, adică în ,,regina scientiarum” aşa cum îi plăcea episcopului să califice ,,ştiinta despre Dumnezeu”atunci când vorbea despre priorităţile de care se bucura în contextul culturii medievale. Cu toate că era pasionat de retorică (în tinereţe visa să se dedice unei propovăduiri itinerante, fiind dispus să-şi asume rigorile şi riscurile pe care le presupune o autentică vita apostolica), îşi onora destul de rar oficiul predicatorial, însă atunci când se adresa fie ad cleros în limba latină, dar mai ales în cuvintele destinate credincioşilor (ad populum) în limba vernaculară, era la mare înălţime. Preocuparea lui de bază era, însă, filosofia şi logica. Se raporta la scrierile lui Aristotel ca la o a doua Biblie.

Pe peretele alb din spatele episcopului sub o icoană care înfăţişa coborârea Sfântului Spirit peste Apostoli se putea vedea un tablou cu figura impunătoare a suveranului pontif, binecuvântând un grup de enoriaşi.

- Iubiţi fraţi şi surori întru Christos! Îngrijoraţi de tristele evenimente care au zguduit inimile fiilor noştri spirituali din acest oraş am socotit necesară celebrarea conciliului diecezan într-o sesiune extraordinară pentru ca noi, cei de faţă, împreună cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Preasfintei Fecioare Maria, să găsim o soluţie pentru aplanarea dezastrelor ce s-au abătut asupra oraşului. Trebuie să recunoaştem că acest impas e mai complicat decât s-ar crede la prima vedere deoarece, după părerea mea, ţine mai degrabă de resorturi ontologice decât de nişte simple defecţiuni tehnice.

Timpul izvorăşte din Eternitate şi se reîntoarce în ea ca eon eshatologic, căci capetele timpului se suprapun în Infinit. Lumea s-a făcut prin suprimări parţiale ale adâncului. Prin potenţă, timpul este asemănător adâncului, iar prin act, Eternităţii. Este legat de abis în măsura în care implică posibilul şi este asemănător Eternităţii, care este prezent pur, în măsura în care timpul înseamnă şi prezent. Căderea primordială are două nivele: un nivel angelic şi unul adamic. Cea angelică a fost una eonică, produsă la scara lumii inteligibile şi din punctul acesta de vedere a avut un caracter transcendental fiindcă nu a privit timpul însuşi, ci condiţiile lui inteligibile de posibilitate. Prin culpa adamică, însă, căderea transcendentală s-a extins şi la nivelul timpului şi al lumii sensibile. Axa temporalităţii este deviată spre abis fiind dislocată din înrădăcinarea ei în Infinitul divin. Acest dezechilibru ontologic al timpului face posibilă moartea. Aruncarea din sinele propriu, pe care-l presupune fractura abisală a timpului, generată de cădere, leagă problema morţii de problema exteriorităţii. Astfel, extaza abisală a timpului înseamnă exterioritatea lui faţă de propriul Temei pentru că în sens ontologic abisul este exterioritate pură. De aceea, refacerea unităţii timpului este echivalentă cu suspendarea extazei lui. Odată cu defectarea orologiului, numerele au intrat într-o adevărată aritmomahie. Fiecare cifră încearcă să-şi augmenteze cantitatea naturală de vibraţii, să câştige semnificaţii, să fure fiinţa de la numărul imediat crescător. Cifra luată în sine, aşa cum de altfel îi arată şi denumirea (sifr în arabă se traduce cu gol), este o imagine a vacuităţii, dar integrată în scala unei ordini numerice, prin intenţionalitatea ei sacră, dobândeşte nu numai conotaţii alegorice, ci şi consistenţă ontologică. Orologiul este o inimă cosmică, ale cărei cadenţe reglează ritmurile vieţii sociale, familiarizează omul cu legile devenirii, deşteaptă conştiinţele, scandează timpul muncii, al meselor, al rugăciunii, al iubirii şi al morţii. Orologiul împarte în secvenţe egale cel mai preţios talant dat creaturii de către Dumnezeu: timpul, acest fragment de neant, poleit cu infinit, care ne poate pierde sau ne poate transforma din ţărână în aştri. Toate acele ceasornicelor din lume au culoarea speculară a sfinţeniei şi a ratării. Când rosti aceste cuvinte, episcopul se roşise uşor la faţă, amintindu-şi o clipa faptul că cei mai intimi dintre colaboratori îi reproşau că este mai mult filosof decât teolog.

După o scurtă cezură continuă:

- Ce este, aşadar, timpul? O entitate imaterială ireversibilă şi tragică în esenţa ei ultimă. Unitatea lui de măsură nu este nici ora, nici ziua, nici anul, ci omul, pe al cărui cadran de carne, acele acestui orologiu cu propulsie sanguină îşi marchează curgerea, tăind riduri adânci, încreţind pielea şi transformând-o într-o mască tăbăcită şi palidă. Pe de altă parte, timpul sublunar este o iluzie. Nu putem numi timp ceea ce măsoară nişte roţi dinţate şi nişte arcuri de oţel, după cum nu putem numi timp mişcarea de revoluţie a unui bulgăre imens de pământ care se roteste în jurul Soarelui. Există o mulţime de planete şi miliarde de sori de toate culorile. Poate chiar şi universul, cu toate ierarhiile lui vizibile şi invizibile, are o gigantică mişcare de revoluţie în jurul unui soare suprasensibil. Toate mijloacele de măsurare a timpului sunt primitive şi contradictorii. După cum timpul psihologic este în contradicţie cu timpul standard măsurat de ceasornice, planete şi calendare, tot astfel şi timpul ceasornicelor, planetelor şi calendarelor este profund subiectiv şi bolnav faţă de durata eonică. Cu toate acestea, singurul lucru care ne mai rămâne de făcut, pe lângă rugăciune şi compasiune faţă de semenii noştri încercaţi de aceste evenimente, este urgenta reparare a orologiului din turnul catedralei. Personal, am numit o comisie de 4 canonici care, sub conducerea preotului paroh al catedralei, vor lua legătura cu câţiva maeştri ceasornicari din oraş, însă înainte am nevoie şi de votul dumneavoastră consultativ.”

După adeziunea cvasi-unanimă prin vot (au existat şi două abţineri) au urmat o serie de întrebări şi comentarii îndelungi pe marginea evenimentelor. Episcopul a semnat actele pe care urma să le trimită la Roma, declarând Conciliul încheiat.

CAPITOLUL IV

GARDIENII TIMPULUI

A doua zi, la primele ore ale dimineţii, cei 4 membri ai comisiei desemnate de episcop, însoţiţi de parohul catedralei căutau agitaţi strada Rudolf Zeitmeister, situată undeva în latura de vest a oraşului. Dezastrele bântuiau urbea cu aceeaşi intensitate. Cu toate acestea, existau, paradoxal, mici insule mai puţin sau chiar deloc afectate de simptomele nemiloase ale cronopatiei.

Se opriră cu toţii în faţa a două uşi de metal deschise larg între care se vedea o alta, de lemn, vopsită în alb. Deasupra lor domina o firmă imensă pe care era scris cu litere stilizate: OROLOGERIE.
Parohul citi cu voce scăzută ca pentru sine acest cuvânt care îi inspira nu numai o vagă speranţă, dar şi o uşoară aprehensiune.

Uşa se deschise cu o oarecare încetineală (probabil din cauza emoţiilor parohului), dar acest lucru nu împiedică trei clopoţei să scoată un clinchet scurt, subţire şi ţârâitor.

Văzând chipurile distinse ale celor cinci prelaţi cu tunicile apretate, pliate perfect în jurul gâtului, maestrul Joseph Freytag se ridică de la masa sa de lucru şi îi salută cu un aer binevoitor. După ce parohul îşi exprimase doleanţele pe un ton calm, dar însufleţit de un nedisimulat simţământ religios şi civic maestrul ceasornicar îi răspunse resemnat:

- Trăim şi noi cu durere şi consternare acest doliu al timpului (în timp ce vorbea arăta cu mâna un ceas de perete înfăşurat peste mijloc cu o panglică de catifea neagră).

Mesele erau pline cu ceasuri de diferite mărimi. Pe pereţi atârnau ceasuri cu cuc, închise în cutii de abanos, cu lanţuri şi greutăţi de oţel ce ajungeau uneori până jos. Pe un raft de sticlă se puteau vedea arătătoare, ancore, pendule, roţi regulatoare, tije şi discuri pentru pendule de cameră, ecrane vechi şi alte asemenea piese mărunte. Liniştea întreruptă regulat de ticăitul zecilor de ceasuri şi un anume aer de neverosimilitate care se accentua pe măsură ce întârziai în această încăpere, te făceau să crezi că te afli mai degrabă într-un Cabinet metafizic al Timpului decât într-un simplu atelier de ceasornicărie.

Pe o altă masă scundă se puteau vedea tratate vechi de astronomie şi cronosofie în limba latină şi germană, cartea dominicanului Robert Kilwardby, De tempore, două ceasuri de aur, unul de argint, o cupă de onix şi multe alte obiecte de orfevrărie mărunte şi strălucitoare. Jos, în colţul stâng al atelierului, stăteau rezemate de perete un astrolab înconjurat de câteva clepsidre antice de forme diferite, ceasuri chinezeşti cu foc şi cadrane solare. Pe peretele drept, aproape de uşă, erau pictate lunile şi anotimpurile sub chipul unor fecioare, iar deasupra, în cele două colţuri ale planului, soarele şi luna. Lângă ele, o hartă cu constelaţiile şi zodiacul şi o planşă în cărbune cu chipul lui Galileo Galilei. Ucenicii ceasornicari cu lupe groase la ochi lucrau fără să-şi spună o vorbă, doar zgomotul pendulelor acompaniau ritmic liniştea sacră. Obiectele din jur dispuse ca într-un veritabil muzeu făceau să ţi se perinde pe dinaintea ochilor ingenioasa şi palpitanta istorie a ceasului. Ghicind parcă gândurile delegaţilor episcopului, meşterul se lansă într-o digresiune menită să le înfăţişeze evoluţia complicată şi dificilă a măsurării timpului.

”-Ce drum anevoios de la primitivul gnomon la ceasul atomic! Da, călugării indieni aveau un gnomon, un băţ, şi în funcţie de umbra acestuia măsurau timpul. Cu cât soarele se ridica mai sus pe bolta cerească, umbra băţului se scurta. S-au construit apoi coloane de piatră în pieţe, unde oamenii măsurau cu pasul umbra. Văzând că în timpul unei zile umbra se învârte în jurul gnomonului datorită mişcării pământului în jurul axei sale faţă de care Soarele rămâne în aceeaşi poziţie, oamenii au trasat pe lespezile de piatră anumite linii ca nişte raze. Acestea arătau orele. Călugării indieni purtau totdeauna cu ei un gnomon care nu era altceva decât toiagul lor. Acest toiag avea mai multe feţe, reprezentând lunile anului, ţinându-se cont în acest fel de faptul că traiectul soarelui variază în funcţie de anotimp. Aceasta înseamnă că şi lungimea umbrei va fi diferită. La capătul toiagului, fiecare faţă avea un orificiu în care se introducea un beţişor. Pentru a şti cât e ora, călugărul întorcea toiagul cu faţa care reprezenta luna respectivă spre soare, introducea în orificiul ei beţişorul şi după ce ridica toiagul ţinându-l atârnat de o sfoară pentru a lua o poziţie verticală, se uita la umbra pe care o lăsa beţişorul pe faţa toiagului unde erau marcate orele prin crestături. Datorită instabilităţii dimensiunii umbrei care inducea anumite erori în măsurarea timpului, babilonienii au intuit mişcarea elipsoidală a pământului în jurul soarelui, construind astfel cadranul solar, înclinând băţul şi respectiv discul într-o poziţie egală cu înclinaţia axei pământului. Acest lucru va face ca lungimea umbrei la o anumită oră să fie aceeaşi în orice zi din an. Chinezii au folosit pentru determinarea timpului, scurgerea apei, clepsidrele. Apoi oamenii au înlocuit apa cu nisipul care se scurgea mult mai lent. Aceste nisiparniţe măsurau în antichitate timpul de vorbire afectat oratorilor în procese.

Într-o zi, marele Galilei intrând într-o biserică a urmărit mişcarea unui candelabru atârnat cu un lanţ de boltă. Că acesta a fost lovit din greşeală de savant sau că drept cauză a mişcării fusese un cutremur de pământ anterior, nu putem şti cu exactitate. Oricum, acest amănunt este nesemnificativ. Mişcările acestuia păreau să aibă aceeaşi durată chiar şi atunci când se micşorau mult spre sfârşitul pendulării. Ajuns acasă, Galilei repetă experienţa, atârnând o funie de tavanul încăperii, la capătul căreia agăţă o greutate. Analizând de aproape oscilaţiile acestui pendul, a constatat că amplitudinea lor era mai mare la început, micşorându-se pe măsură ce pendulul se stabiliza. După ce a schimbat pendulul cu altele de mărimi diferite, observă faptul că oscilatiile durau mai mult cu cât lungimea lui era mai mare. În cele din urmă, savantul a descoperit că dacă oscilaţiile au o amplitudine mai mică decât un unghi de patru grade durata lor este egală. Aceste oscilaţii izocrone au stat la baza ceasului mecanic. Primul ceas cu roţi apare în secolul al XIII-lea. La începutul secolului al XVI-lea, Peter Henlein din Nürnberg a inventat ceasul de buzunar. La începutul secolului al XX-lea oamenii vor trece la folosirea unor oscilatori stabilizaţi prin cristale de cuarţ. Cu toate că vor atinge un grad de performanţă ridicat, ceasurile cu cuarţ nu vor putea menţine o scară proprie de timp deoarece frecvenţa de oscilaţie va fi dependentă de dimensiunile cristalului, de calitatea reţelei cristaline, dar şi de modul de interacţiune a energiei electrice cu cristalul. La acestea se va adăuga şi fenomenul de îmbătrânire a cristalului de cuarţ. Pe la mijlocul secolului XX, odată cu dezvoltarea spectroscopiei hertziene şi a microundelor electromagnetice, se va ajunge la ceasul cu oscilatori atomici unde frecvenţa de oscilaţie va fi invariabilă chiar şi pentru durate mai mari. Cu toate acestea, orologiul mecanic nu va putea fi niciodată eliminat, el fiind o analogie a structurii noumenale a timpului. Ceasurile noi, electronice, sunt blamate de ceasornicari, deoarece ele constituie o pervertire a acestei substanţe care se numeşte timp. Fiecare instrument de măsurare a timpului trebuie să fie vehicul simbolic pentru înţelegerea timpului însuşi. Indiscutabil, aceste imitaţii de ceasuri au performanţă superioară, însă ele redau un timp vulgar. Ele nu mai au o valoare simbolică, nemaifiind o imagine a lumii, ci o înşiruire zecimală. Clepsidra şi ceasornicul sunt, în schimb, analogii ale timpului cosmic. Clepsidra merge chiar mai departe decât ceasornicul, fiind o imagine a felului în care Eternitatea produce timpul. Clepsidra este, de fapt, o analogie a Infinitului, semnul grafic al acestui supranumăr fiind o proiecţie bidimensională a clepsidrei. Astfel, clepsidra arată că timpul este Infinitul care curge prin el însuşi. Semnificaţia ceasornicului nu mai este una nemijlocit metafizică, ci una mai degrabă cosmologică. Cadranul lui semnifică structura circulară a eonului, făcând astfel legătura dintre timpul cronologic şi timpul inteligibil. Vedeţi, ceasornicul are centru şi periferie. Viteza punctului din centru este nulă în timp ce pe circumferinţă, viteza punctelor este cu atât mai mare cu cât raza cadranului este mai mare. Un ceas transfinit ar trebui să măsoare eoni, nu secunde. Ceasul electronic semnifică, însă, numai un timp liniar adică un timp fără eshatologie. Timp care însemnă număr, fără ca numărul să însemne timp. În concluzie, cu cât devenim mai exacţi în măsurarea duratei, cu atât pierdem mai mult memoria arhetipului transcendent al timpului. ,,Timpul este copia mobilă a Eternităţii”, ne spune Platon în Timaios. Prin urmare, ceasul trebuie să fie o imagine a definiţiei lui Platon. Circumferinţa este, de fapt, copia mobilă a centrului.”

„- Ceasurile noastre, urmă oarecum trist Joseph Freytag, au aceeaşi sursă: vechiul orologiu din turnul catedralei al cărui mecanism şi principiu de funcţionare nu ne este întru totul cunoscut şi prin urmare nu putem face nimic. Munca noastră, după cum se poate bine observa, se reduce la ceasurile care măsoară timpuri locale. Sfatul meu este să apelaţi la o firmă specializată din Nord care continuă tradiţia vestitului ceasornicar Abraham Gottfried. După ştiinţa mea, acesta a construit şi instalat personal orologiul în catedrala din oraşul nostru. Din păcate, generaţiile mai noi de ceasornicari din Leidenstadt au pierdut orice legătură cu maeştrii din Nord aşa că, spre părerea mea de rău, nu vă pot ajuta nici măcar cu o adresă.”

Parohul mulţumi ceasornicarului şi ieşi abătut. Ceilalţi îl urmară tot drumul în tăcere.

***

Începuturile acestei nobile meserii se pierd pentru actualii ceasornicari din Leidenstadt în noaptea timpului. Cu toate acestea, registrele de plăţi ce au învins intemperiile istorice, dar mai ales tradiţia orală, au lăsat în amintirea ceasornicarilor câteva zeci de nume care au slujit cu pricepere şi abnegaţie această imemorabilă artă: Sebastian Roth, Walter Teutonicus, Manfred Schullerus, Peter Kraus, Richard Fischer, Rudolf Zeitmeister, Klaus Gotter, Heinrich von Lichtenstein, Samuel Morgenstern, Jakob Berg, Sabinus, Alexander Hauser, Hans Stricker, Egon Weiss, Franz Vogelkopf, Wolfang Edelstein, Arthur Wolf, Fritz Rauch, Ulrich Abraham Wagner, Oskar Barthel, Moses Bebel , Joachim Wild, Reiner Mauer, fraţii Werner, Georg Steinberg, Herman Kisch, Conrad Klein, Isac Toller, Jonathan Kaiser, Robert Zimmer, Erich Zenkner, August Braun şi alţii.

Actualii ceasornicari din Leidenstadt (homines experti horologii), grupaţi în jurul atelierului de pe strada Rudolf Zeitmeister, efectuau orice servicii de orologerie cu excepţia ceasurilor mari cu pendulă. Această competenţă era rezervată unei familii celebre de ceasornicari care trăiau într-o ţară îndepărtată din Nord a cărei capitală fusese în Evul Mediu sediul central al corporaţiilor de ceasornicari de pe continent.

Bătrânul Abraham Gottfried şi fiul său Emmanuel (cel mai adesea meseria de ceasornicar se transmitea din tată în fiu) erau cei doi inspectores care controlau anual registrele breslei, avizau lucrările mai importante, livrau materia primă şi conservau secretele construirii ceasurilor de turn. De acest consortium era legată economic şi juridic mica comunitate orologică din Leidenstadt care acum reprezenta doar o palidă reminiscenţă din ceea ce fusese înainte cu câteva secole vestita breaslă a ceasornicarilor. Alături de măcelari (magistri carnifices), brutari (pistorum fraternitas), croitori (societas sartorum), cizmari (sutorum fraternitas) pietrari (lapicidarum fraternitas), fierari (fabrorum fraternitas), bărbieri (barbitonsores) ceasornicarii, desprinşi din meseria aurăritului (aurifabrorum fraternitas) s-au organizat într-o corporaţie specială. Fiecare membru plătea la intrare o taxă, iar apoi i se cereau cotizaţii periodice, bani care se vărsau în lada breslei şi serveau la ajutorarea fraţilor, care din varii motive ajungeau în impas financiar, dar şi pentru achitarea cheltuielilor de înmormântare în caz de deces a unui membru cu situaţie materială mai modestă. În acea vreme, magistrul breslei ceasornicarilor din Leidenstadt era Sebastian Roth, subordonat aceluiaşi senior magistrorum, Abraham Gottfried, supranumit şi medicus temporis.

Ceasornicarii aveau un statut riguros pe care juraseră la intrare, unde erau prevăzute atât relaţiile mutuale între membri, cât şi datoriile lor faţă de cler şi societate. Duminica şi în sărbători participau cu toţii la messă, purtând în frunte steagul breslei pe care era aplicată stema. Organizau frecvent întruniri şi ospeţe, mai ales cu ocazia unor promovări ale ucenicilor în calfe sau ale calfelor în meşteri.

Tânărul doritor să deprindă meseria de ceasornicar trebuia să înveţe 5 ani în calitate de ucenic (novellus) la un meşter. Acesta trebuia să se fi născut dintr-o căsătorie legitimă (de thoro conjugali), să fi primit botezul creştin şi să fie în deplinătatea facultăţilor mentale (compos mentis). La sfârşitul celor cinci ani de discipolat, ucenicul devenea calfă (famulus), fiind primit în această treaptă în cadrul unui ceremonial la sfârşitul căruia se oferea o masă. Noul promovat în această treaptă îşi alegea un naş şi o naşă care trebuiau să stea de o parte şi de cealaltă pe tot parcursul serbării. În timp ce două calfe îi ţineau o farfurie sub barbă, tînărul ridica paharul şi închina, bând unul după altul trei pahare de vin: unul pentru Timp, al doilea pentru ţară, iar al treilea pentru prosperitatea breslei. În această calitate de calfă, ceasornicarul lucra 3 ani, timp în care locuia şi mânca acasă la meşter. I se fixa un salariu lunar şi i se impuneau anumite restricţii: nu putea întârzia seara în oraş peste ora 2200, nu îi era permisă intrarea în cârciumă şi trebuia să evite compania femeilor uşuratice. Dacă o calfă se făcea vinovată de furtul chiar şi a celor mai insignifiante piese de ceas, era arestată de doi meşteri aleşi speciali de breaslă şi judecat în faţa adunării tuturor calfelor. Vinovatul era dezbrăcat şi fiecare din cei prezenţi trebuiau să-i aplice câte trei lovituri de nuia. Ziua de lucru dura 16 ore.

Când o calfă îşi încheia stagiul şi se considera suficient de pregătit să acceadă la statutul de meşter ceasornicar, se prezenta la un examen extrem de riguros, care consta în executarea unui ceas de regulă în atelierul magistrului breslei. Apoi lucrarea era înfăţişată unei comisii care examina cu atenţie piesă cu piesă. Dacă opera era acceptată de comisie, candidatul era declarat meşter. Se înţelege că nu era scutit nici de această dată de cheltuielile mesei de rigoare care acum trebuia să fie mult mai consistentă. Se serveau trei feluri de mâncare: ciorbă, friptură de vită, trei găini umplute, doi purcei umpluţi, friptură de fazan cu garnitură de varză călită, prăjitură, fructe. Fiecare meşter era servit cu câte patru cupe de vin.

După ce depunea un jurământ în faţa primarului oraşului, noul meşter era primit în breaslă, oferindu-i-se posibilitatea de a-şi deschide propriul atelier. Legile erau însă severe. Dacă se întâmpla ca un ceasornicar să vândă un ceas care într-un interval de 24 de ore rămânea în urmă sau grăbea cu mai mult de 3 secunde, era aspru pedepsit de către magistrul breslei: pe lângă faptul că i se confiscau bunurile mobile, era silit să plătească şi o anumită sumă de bani în funcţie de gravitatea greşelii comise. Acum, însă, lucrurile s-au schimbat profund. Pe cine să tragi la răspundere pentru capriciile unui orologiu bolnav al cărui ingenios constructor se pierde undeva la originile timpului?

CAPITOLUL V

CATEDRALA

Oricât ar fi omul de sărac în credinţă sau insensibil la revelaţiile artei, în faţa acestui colos toate orgoliile antropolatre îşi pierd temeiul sau îndreptăţirea. Trecătorul îşi lasă capul pe spate şi scrutează înfrigurat altitudinile străine de om ale coloanelor şi turnurilor ce par să sprijine întreg universul pe umerii lor ascuţiţi. Un pitic neajutorat este omul, o insectă minusculă ce se caţără disperată pe marginea sandalei unui uriaş.

La baza zidurilor întunecate, un ochi repliat în trecut ar mai putea zări liniile acoperişurilor fostelor loji în care fantomele cioplitorilor în piatră se agită şi calculează poziţia blocurilor proaspăt aduse din bezna galeriilor subterane ale carierei. A fost o vreme când oamenii îl căutau pe Dumnezeu în piatră. Constructorii medievali escaladau schelele cu echerul şi compasul sub braţ, bolnavi de frigul înălţimilor, convinşi că Infinitul nu poate fi cunoscut decât reiterând una din marile Sale nebunii: aceea de a zidi.

Catedrala era aşezată în piaţa centrală a oraşului, astfel încât silueta ei ameţitoare – ce nu putea fi văzută decât în zilele cu cer senin deoarece ultimele ei contururi se amestecau într-un joc diafan cu blocurile zdrenţuite ale norilor – domina şi eclipsa întreg peisajul arhitectural al urbei. La ridicarea acestui monstru de piatră, a cărui fleşă atingea 477 de metri şi căruia datorită altitudinii prometeice i se mai spunea catedrala fără vârf, au lucrat mii de oameni timp de aproape două secole şi jumătate: salahori, dulgheri, ipsosari, zidari, cioplitori de piatră, mortaragii, cimentişti, arhitecţi, forjori, căruţaşi, trasatori, pavagii, pietrari de carieră, bijutieri, pictori, sticlari, terasieri, cărători de piatră şi tâmplari. S-au tăiat mii de hectare de pădure şi s-au extras milioane de tone de piatră. Fundaţia coboară până la 45 de metri adâncime şi a înghiţit aproape atâta masă de piatră câtă a fost necesară ridicării edificiului în sine. Corpul navei longitudinale, peste care se înalţă densă şi colosală îngrămădirea de ogive şi bolţi stelate, măsoară nu mai puţin de 778 de metri lungime. Giganticul edificiu era nu numai un Domus Dei, ci şi un veritabil Domus populi, căci suprafaţa lui măsura 144.000 de metri pătraţi, permiţând în vremuri trecute întregii populaţii a oraşului să participe la Liturghie.

În timpul construcţiei catedralei şi-au pierdut viaţa 1570 de oameni, meşteri, calfe, ucenici, muncitori şi arhitecţi. Unii au sfârşit sfărâmaţi de blocurile de piatră sau de buştenii uriaşi de lemn, alţii au căzut de pe schele sau au murit de inimă din cauza vertijului. Dar moartea n-a fost în stare să oprească această demenţă colectivă, încăpăţânarea de a ajunge la Dumnezeu pe o scară de piatră.

Planul Catedralei Sacrei Consubstanţialităţi din Leidenstadt era alcătuit ca o replică a unei ierarhii speculative, fiind menit aşadar să ilustreze simbolic modul în care teologia transcende categoriile gândirii. Astfel, cele zece nivele marcate prin schimbări ale ritmului arhitectural al decoraţiunilor exterioare, corespundeau alegoric predicamentelor aristotelice. Fiecare şir de contraforţi reprezenta una din cele quinque voces: şirurile nordic şi sudic care susţineau zidurile navei longitudinale, specia şi propriul, cele care susţineau pereţii, estic, respectiv vestic al navei transversale, diferenţa şi accidentul. În sfârşit, grupul de contraforţi care susţin curbura din capul estic al navei longitudinale, opus chiar intrării în catedrală, corespunde primului şi celui mai important predicabil: genul.

Dacă succesiunea ascendentă a nivelelor, susţinută vertical de contraforţi, reprezenta osatura inteligibilă a lumii, decoraţiunile exterioare erau chipuri pietrificate ale vegetaţiei infinitezimalului. Un matematician şi-ar aminiti, privindu-le, că şi spaţiul noetic în care se mişcă intelectul este populat cu o asemenea luxuriantă implozie în neantul micimii. Toate şirurile şi seriile convergente ale analizei matematice stau mărturie.Tot atât de mult, spiritul flamboyant al omotetiei fractale într-o formă de profetism matematic era prezentă – fireşte, într-un număr finit de iteraţii – chiar pe pereţii exteriori ai domului. Prezenţa acestei expansiuni intensive în planul catedralei arăta, dacă mai era nevoie, cât de completă era obsesia transcenderii în timpurile binecuvântate ale zidirii lăcaşului sacru: ceea ce nu putea ţâşni în sus, trebuia să erupă-nlăuntru.

Vitraliile, spărturi translucide în ponderea şi densitatea minerală a zidurilor, aveau menirea de a simboliza, tocmai prin alternanţa cu duritatea compactă a pietrei, distanţa dintre materia terestră dominată de legile categoriale şi materia transfigurată a Învierii, dominată de imperiul supraraţional al Graţiei. Textura de zeci de bucăţi de sticlă ansamblate în rame de plumb era astfel pictată, încât să proiecteze pe dalele de piatră şi pe băncile unde stăteau credincioşii în timpul serviciului divin, culorile spectrului în diferite permutări vizibil neîntâmplătoare, despre care se spunea că reprezintă modul în care creatura reflectă specular întrepătrunderea atributelor Atotputernicului. Se atribuia astfel constructorilor intenţia exprimării misterului luminii albe care conţine totalitatea culorilor, la fel cum o singură rază a Infinitului îi conţine toate Numele şi Puterile inexprimabile în vreo limbă angelică sau omenească. Rozasele aveau o funcţie aparent decorativă, dar şi aici erau unii care pretindeau că exprimă cifrat forma şi structura timpului eshatologic. Celelalte vitralii aveau pictate siluetele doctorilor Bisericii precum şi a unor magiştri necanonizaţi, a căror doctrină era într-un acord măcar de principiu dacă nu de detaliu cu sacrele dogme ale Bisericii Romane şi Apostolice. Lucru demn de amintit: întâmplător sau nu, nici un terminist nu era reprezentat în acest şir al doctei tradiţii. Suspendaţi într-un dans aerian, prinşi într-o horă invizibilă, îşi încrucişau privirile prietenoase şi fulgerătoare sf. Bonaventura – doctor seraphicus, Duns Scotus – doctor subtilis, sf. Thoma d’ Aquino – doctor angelicus, Albertus Magnus – doctor universalis, Franciscus de Mayronis – doctor acutus vel magister abstractionem, Raymundus Lullus – doctor illuminatus, Thomas Bradwardine -doctor profundus şi controversatul, dar adâncul Eckhart – doctor absconditus.

Orga era şi ea la alt nivel, mai adînc, o replică a aceleaşi transcendenţe a contemplaţiei în faţa intelectului discursiv. Desigur, întreaga tradiţie contrapunctică poate fi văzută ca o proiecţie a inteligibilului matematic într-o materie audibilă. Dar modul în care disonanţele erau tratate în polifonia organiştilor germani, în special în cea a marelui Bach, punea la-ndoială pura raţionalitate a contrapunctului, arătând modul în care Abisul cade pe nepusă masă şi tulbură spaţiilor inteligibile liniştea axiomatică. Dincolo însă de semnificaţia generală a orgii într-o catedrală, aici mai era ceva, un detaliu istoric şi dimensional deopotrivă, care întărea sensul mistic pe care îl evocă instrumentul. Orga din Leidenstadt era – fapt evident pentru orice expert- o orgă barocă. Calitatea excepţională a timbrelor orgii, brilianţa registrelor, penetranţa lor, sugerau paternitatea maestrului Silbermann. Cu toate acestea, dimensiunea cu totul ieşită din comun a instrumentului, neobişnuită chiar şi pentru orgile moderne, îl scoteau din discuţie pe genialul meşter: orga avea 2000 de registre şi 80.000 de tuburi, mărimea unora fiind pur şi simplu inutilă muzicii şi periculoasă pentru om. Puteau fi văzute tuburi de 128 de picioare (128’) şi chiar de 256 de picioare care, folosite, emiteau infrasunete. Printre locuitorii burgului circula legenda conform căreia aceste vibraţii ar fi putut surpa catedrala. Adevărul este că o comisie de la Universitate a examinat instrumentul, concluzionând că datorită unor proprietăţi mecanice particulare tuburile cele mai mari sunt letale, că pot sparge vitraliile şi periclita stabilitatea edificiului. Cei de la Teologie au spus că tuburile gigantice au fost montate în orgă nu pentru a fi folosite, ci pentru a aminti omului de tunetul Judecăţii şi de sfârşitul catastrofic al duratei.

Centrul acestei ierarhii simbolice, plasat chiar în locul unde se intersectau nava longitudinală cu cea transversală, era format de patru coloane, reprezentând, în aceeaşi interpretare alegoric – speculativă, transcendentaliile medievalilor care pluteau (spre deosebire de omonimele lor kantiene) dincolo de orice frontieră categorială: Existentia, Unum, Bonum, Verum. Întâlnirea arcurilor care porneau din aceste coloane chiar în punctul de deasupra mesei altarului, deci în punctul intersecţiei axelor domului, era interpretată ca reprezentând modul în care Numele Transcendenţei se unesc în Sanctissima Consubstanţialitate a Persoanelor Treimii.

Despre Turn însă, se spunea că nu fusese făcut de mână omenească, că nu are capăt şi că fusese plasat acolo de la-nceputul lumii. Cert rămâne faptul că nimeni nu i-a măsurat înălţimea, în particular şi din cauza faptului că din orice parte este luminat de soare, nu lasă pe pământ nici o umbră.

CAPITOLUL VI

SOSIREA CEASORNICARULUI

Încercările disperate de a găsi un maestru ceasornicar ce păreau să se fi lovit de distanţele imense care separau Leidenstadtul de acea ţară din Nord cu ceasornicari pricepuţi la orologii, dar mai ales neîncrederea clericilor în miticul Abraham Gottfried, presupusul constructor al orologiului catedralei, au determinat comisia investită de episcop cu repararea ceasului să renunţe la orice căutare. Până şi episcopul s-a resemnat. Pe de altă parte, populaţia ajunsă la limita răbdării de pe urma suferinţelor cauzate de fenomenul cronopatiei, nu înceta să vocifereze. Publicarea unor articole referitoare la un sfârşit iminent al timpului a indus o stare de anxietate colectivă care la rândul ei, aşa cum era de aşteptat, s-a repercutat asupra sănătăţii locuitorilor. Acesta este un alt motiv pentru care procentul de mortalitate continua să crească în oraş. Vestea celor petrecute în Leidenstadt s-a întins, ca şi cum ar fi fost purtată de vânt, nu numai în oraşele din împrejurimi, dar chiar şi pe cele mai îndepărtate continente. Aşa se explică faptul că, invitaţi de cunoştinţe sau din proprie iniţiativă, câţiva ceasornicari celebri au venit să repare orologiul din Leidenstadt. Adevărul este că insuccesele s-au ţinut lanţ. N-au reuşit nici măcar să ajungă în turn, deşi cu pretenţii de mari ceasornicari mulţi dintre ei au venit într-un fel de vizită de curtoazie fără trusa cu instrumente şi pentru că,fie nu se pricepeau la ceasurile mari, fie că nu aveau curajul să urce în turn, sugerau tot felul de soluţii periferice, irelevante pentru redresarea impasului, cum ar fi, bunăoară, instituirea unor coduri morale în oraş, reforme sociale, sacrificii animale şi umane sau alte practici rituale, mai mult sau mai puţin caraghioase.

Mai interesant pare cazul unui tânăr ceasornicar din Orient, care, împins de o mare compasiune, a pornit şi el spre oraşul cu orologiul defect. Cu toate că se născuse într-o familie bogată şi cu o oarecare vază, marea lui sensibilitate l-a făcut să renunţe la o viaţă tihnită şi să se dedice unei meserii pe cât de meticuloase, pe atât de sublime, cum este aceea de ceasornicar. Umbla prin oraşe şi sate, îmbrăcat modest, cu o trusă de ceasornicărie sub braţ, iar când reuşea să repare câte un ceas de mână, faţa îi radia de o stranie bucurie. În schimb, refuza din principiu orice plată. Rareori accepta o farfurie de mâncare sau câteva fructe. Acest ceasornicar nutrea o curioasă ură faţă de timpul în sine şi se opunea făţiş oricărei forme de progres social.

„-Orologiul emană un timp inconsistent, pervers şi deci omul nu trebuie să se lase sedus de această durată bolnavă, falsă, aducătoare de nemărginită suferinţă. Trecând pe nesimţite de la o cifră la alta, acele orologiului ne acompaniază şi ne stârnesc dorinţa, setea de existenţă, oferindu-ne în acelaşi timp iluzia plăcerii.”

Curând după descinderea sa în burg, a adunat locuitorii în piaţa mare din faţa catedralei şi le-a vorbit vreme de câteva ore, încercând să-i convingă de faptul că adevărata cauză a dramei prin care trec nu se află în orologiu, ci în ei, în felul cum percep timpul şi existenţa în întregul ei. La auzul cuvintelor lui, oamenii, uşor consternaţi, îmbătrâniţi şi palizi, îşi înălţau mâinile şi arătau cu ele disperaţi spre turnul catedralei, cerându-i să le explice principiul după care funcţionează orologiul ca şi posibilele lui defecţiuni. Paradoxal, la toate acestea, iscusitul ceasornicar le răspundea cu un zâmbet senin, replicându-le că aceste amănunte nu le sunt de nici un folos. Ei trebuie să depăşească întrebările privitoare la mecanismul orologiului şi să-şi organizeze viaţa în aşa fel încât să iasă de sub imperiul iluzoriu şi apăsător al unei temporalităţi abstracte.

- Nu trebuie să vă raportaţi nici la ceasul din turn nici la ceasurile voastre, căci ele au fost făcute de la bun început defecte. Timpul este un fluviu din al cărui iureş mizer trebuie cât mai repede să ne salvăm, altfel vom curge la infinit, înecându-ne şi trezindu-ne în fiorul rece, privind tautologic cifrele aceluiaşi cadran. Faptul că sunteţi fiinţe umane şi purtaţi ceasuri de mână e un lucru extraordinar, dar aceasta nu trebuie să vă transforme în robi ai timpului. Anihilaţi din start orice dorinţă, gândiţi drept, meditaţi, priviţi atent la lucruri şi la evenimente şi nu încetaţi să le pătrundeţi insubstanţialitatea. Făcând astfel, veţi ajunge la un liman supratemporal, la o stare indefinibilă în cuvinte omeneşti. Acolo bate un vânt liniştitor care opreşte nu numai ceasul, dar şi suferinţa.

Cu toate că unii din locuitori au fost la început entuziasmaţi de ideile acestui ciudat ceasornicar, foarte puţini au urmat spusele lui. Cei mai mulţi, însă, credeau că soluţiile lui sunt inadecvate în acest moment, cu atât mai mult cu cât refuza categoric să urce în turn.

In sfârşit,unii dintre locuitorii oraşului erau convinşi ca repararea orologiului nu va fi posibilă acum,ci abia peste aproximativ cinci secole,când un caravanier din Peninsula arabica,ucenic al presupusului constructor al ceasului,va veni cu solutia salvatoare.Nu avem nici un motiv sa nu-i credem,mai ales că e vorba de un ceasornicar care urmeaza sa înveţe meserie direct de la sursă.

Pentru marea majoritate a locuitorilor din Leidenstadt problema orologiului devenise o obsesie. Pe stradă, în mijloacele de transport în public, în fabrici, la catedrală, în familie, mai ales în timpul meselor care de cele mai multe ori erau dominate de un aer sumbru, nu se vorbea decât de timp, de ceasuri şi de un virtual ceasornicar priceput, în măsură să regleze orologiul. Cu toate acestea, existau şi oameni total dezinteresaţi, sau mai degrabă resemnaţi în ale căror judecăţi se regăseau într-o formă mai mult sau mai puţin expresă ideile unor intelectuali concitadini, artişti, poeţi, scriitori ba chiar şi oameni de ştiinţă, care prin tot felul de broşuri, conferinţe publice sau pe calea undelor îşi propagau cu zel doctrinele scandaloase. Pentru ei nu exista decât o soluţie: spargerea efectivă a orologiului sau după alţii mai radicali, dărâmarea catedralei.

„ -Viaţa e o luptă ridicolă pentru cucerirea unui loc sub pământ. Or, pentru a măsura durata nesemnificativă a acestei hore a morţii, sunt suficiente ceasurile de mână care vor funcţiona normal dacă vor fi deconectate de la acest ,,ochi rău al timpului” cocoţat deasupra oraşului. Suntem molecule de carbon azvârlite într-un univers precar fără o finalitate apriorică. Nu ne rămâne decât dezgustul, plăcerea efemeră a cărnii, ironia şi resemnarea convertite într-o aproximativă estetică a negaţiei.” E adevărat că ideile acestor boemi contaminau cu precădere pe cei tineri care, precipitaţi de ,,ciuma temporalităţii”, intraseră în infinitul isteric al unei sexualităţi debordante. Fiinţele erau simple accesorii ale unor organe şi cavităţi, care, în urma minutelor de voluptate, procurau râvniţii fiori dulci-amari, desprinşi dintr-un paradis de împrumut. Hainele, comportamentul, cărţile, filmele, piesele de teatru, muzica, toate produsele „culturii” deveniseră pârghii ale mecanicii genitale, inferenţe ce derivau din neant enunţurile unei logici a mucoaselor.

Filosofii din oraş şi de aiurea se lansau, de asemenea, în speculaţii metafizice cu titlul de soluţii care de care mai interesante, unele, am putea spune, chiar geniale pe seama orologiului şi a temeiului ultim şi pe care, dacă nu le expunem aici, o facem numai datorită numărului lor imens şi a amplorii ce le caracterizează pe cele mai multe dintre ele.

Credincioşii de rând nu-şi plecau urechea la aceste doctrine, singura lor grijă rămânând acum participarea intensă la serviciul divin. Catedrala era arhiplină, nu numai duminica sau în zilele de sărbătoare, ci chiar şi peste săptămână. Oamenii implorau ajutorul lui Dumnezeu, fiind convinşi că atâta vreme cât se află în acest spaţiu, boala timpului nu se poate abate cu aceeaşi putere asupra lor. În după masa unei zile de miercuri catedrala se umplu ca de obicei de credincioşi. Parohul însoţit de doi diaconi oficia messa. Organistul, un bărbat cu părul cărunt, cânta un coral de Bach. Masa altarului era plină de obiecte strălucitoare, crucifixuri şi vase de cult lucrate din aur, argint, cristal şi sardonix. În mijlocul domului se înălţa o cruce de nouă metri al cărei piedestal era împodobit cu aur, argint, rubin şi alte materii translucide. Lumina acestor podoabe urca în fascicole orbitoare spre vârful crucifixului şi, după ce atingea chipul nimbat al Mântuitorului, se revărsa, ca dintr-o cascadă, inundând nava catedralei şi chipurile terne ale credincioşilor.

Soarele se apropia de asfinţit. Lumina roşiatică ce intra compact prin golurile absidei îmbrăca altarul şi chipul parohului într-o aură hierofanică. Pe uşa din dreapta a portalului intră un bătrân înalt, cu barbă albă şi ochi mari în a căror albastru lucid părea să se oglindească întreg universul, ducând în mâna dreaptă o geantă (probabil o trusă de ceasornicar). Cu toate că în timpul intrării ceasornicarului,parohul se afla într-un moment liturgic care-l obliga să stea cu faţa la altar,el îi simte prezenţa, şi printr-o iluminare subită înţelege sensul vindecător şi mângâietor al unui prezent care transcende durata. Silueta maestrului Abraham Gottfried, constructorul orologiului, venit acum sponte sua* să-l repare, înaintă discret de-a lungul navei şi după ce aruncă o privire scurtă parohului se îndreptă spre o intrare colaterală care conducea la scările turnului.

CAPITOLUL VII

TURNUL

Ceasornicarul Abraham Gottfried urca încet scara spiralată a turnului construită cu multă migală din lemn de stejar. Treptele dure, cioplite probabil cu barda, se asamblau în unghiuri perfecte astfel încât păreau mai degrabă sculptate într-un copac uriaş. Suprafaţa zgrunţuroasă înnegrită de timp şi pe care s-a depus un strat de praf, nu trăda nici pe departe urma vreunui pas iscoditor. De altfel, acest lucru ar fi fost logic imposibil, căci, de la bun început, scara a fost concepută absolut infinită. Nu o treaptă, dar nici măcar distanţa dintre două fibre ale lemnului nu s-ar fi lăsat parcursă, chiar dacă şi-ar fi unit duratele miliarde de vieţi. Privită de jos, scara era o succesiune de trepte răsucite care acolo unde-şi pierdea conturul, îşi începea urcuşul cu şi mai multă grandoare.

În nedefinita ei altitudine scara era structurată pe trei paliere. La bază trona un fluviu de vid de pe a cărui pojghiţă lichidă săreau până la marginile primului palier, sau li se părea că sar pentru a cădea apoi în sine, un soi de fiinţe asemănătoare cu peştii. În acest spaţiu sensibil care se desfăcea de pe suprafaţa fluviului domneau straniile legi ale unui zbor inversat. Aici nu se zbura pentru a avansa, ci pentru a ajunge ireversibil mult îndărătul propriei linii de start. Rareori se vedeau aripi ce băteau înainte.

În al doilea palier care separa inteligibilul de sensibil se zbura circular. Aripile fâlfâiau în rotaţii eonice înscriind în oceanul de eter liniile luminoase ale unor orbite concentrice. Nevoia de zbor coincidea cu zborul în sine, distanţa logică dintre act şi potenţă fiind abolită. Drumul spre ultimul palier al turnului era abrupt. Un labirint de trepte conducea la acel spaţiu al lui mundus intelligibilis care conserva în nucleul său imaterial genele tuturor lucrurilor şi fiinţelor. Ceasornicarul îşi continua călătoria, călcând nestingherit peste cascadele asurzitoare ale transfinitului.

Orice numărătoare începe cu nimicul. Orice gest de ordonare a cantităţii are în faţă începutul lumii. Dar părăsirea nimicului este un pas în gol. Să treci de la nimic la ceva este aporia supremă. Abia cu fundaţia lui unu poate veni altceva. Iar dacă unu adunat cu sine dă ceva diferit de el şi dacă unu adunat repetat cu sine dă orice diferit, toţi diferiţii rămân prizonierii limitei. Iar dincolo de mişcătoarea limită stă noaptea. Dar dincolo de limită nu străbate, oare, nimic? Cu această întrebare este deschisă problema numărării cu infinitul. Pentru că dacă un singur punct transcende pământul aritmetic înseamnă că cerul inteligibil nu este gol. Şi dacă o singură stea poate fi intrevăzută pe acest firmament abstract, atunci poate că roiuri de numere infinite stau ascunse vederii. Primul număr transfinit este ω. El este cel mai mic infinit care circumscrie domeniul de expansiune al finitului. El este Proxima Centauri în astronomia inteligibilului. Dincolo de el începe o nouă expansiune, o nouă săgeată ce se dilată spre un alt orizont:ω +1, ω +2, …, până în punctul în care o nouă entitate aidoma lui ω planează peste scala de până aici: 2 ω. De aici, aceeaşi creştere îşi reia neclinitită mişcarea. Cu 3ω, 4ω … ωω, este atins un nou prag: cel al exponenţierii. Dacă ω la puterea a 2-a este posibil atunci o nouă creştere deschide un alt orizont: ω la puterea 2-a, ω la puterea 3-a, ω la puterea 4-a… ω la puterea ω. Mărind compasul înaintării, avem ω la puterea ω , ω la puterea ω la puterea ω ; ω la puterea ω la puterea ω la puterea ω;…până la ω care se are pe sine ca exponent de ω ori. Şi de aici începe din nou cu un pas înfricoşător, o nouă scară de scări de scări … fără ca vreo piatră de hotar să pună capăt acestui vertij vertical. O scară mai largă ce conţine numere cardinale transfinite – alefuri – împacheteză aceste explozii ordinale în paşi atât de largi încăt nivele infinite de ordinali ajung să fie parcurse prin simpla trecere de la un alef la altul. Dar şi alefurile stau suprapuse pe o scală a exponenţierii cu sine de transfinite ori. Acceleraţia pe care o imprimă trecerea, transcende durata, forţând frontiera dintre timpuri.

Abraham Gottfried călca imponderabil pe nivele eonice care se succedau cu o viteză infinită şi-n scăpărarea lor lăsau în urmă fulgere glaciale ce-i luminau mersul. În sfârşit, ajunsese la ultima treaptă care în miezul ei le conţinea pe toate celelalte şi care era scara însăşi. Când puse piciorul pe marginea ei se auzi un sunet nedefinit care semăna mai degrabă cu acordul consonant al unor cristale ciocnite. Privită de sus, scara era transparentă. Treptele ei nenumărabile păreau să fie făcute dintr-un soi de diamante sau alte asemenea materii translucide ce alcătuiau un infinit sistem de sfere concentrice în care se reflecta întregul univers.

Ceasornicarul nu se mişcase câtuşi de puţin. Rămăsese în poziţia pe care o avusese pe prima treaptă a scării: cu capul uşor aplecat şi cu trusa de orologerie în mâna dreaptă ridicată la nivelul abdomenului. Dacă ar fi să vorbim de o mişcare în timpul acestor evenimente, ea trebuie atribuită scării, ascensiunea ceasornicarului desfăşurându-se aşa cum Primul Motor generează mişcarea, fixat într-o eternă imobilitate. Nimeni până acum nu a reuşit să urce în turn pentru că nimeni n-a reuşit să stea cu adevărat pe loc.

CAPITOLUL VIII

OROLOGIUL

Ajuns în capătul scării, Abraham Gottfried puse trusa pe ultima treaptă şi se aşeză. Rămăsese o vreme nemişcat cu capul în podul palmelor şi cu coatele sprijinite pe genunchi. Înainte de venirea ceasornicarului, orologiul nu măsura un timp pur. Întârzierile erau enorme, căci ceasul era la o infinită distanţă de sursa temporală absolută.

(Şi timpul ca şi lumina are nevoie de o durată oarecare ca să ajungă pe pământ. Bunăoară, dacă la un moment dat timpul s-ar opri, toate ceasurile din lume ar continua să funcţioneze, iar noi am afla acest lucru abia după câteva ore, adică după timpul necesar timpului să ajungă în ceas).

După câteva clipe, ceasornicarul se ridică şi înaintă în orologiu. Paşii răsunară. Ecoul lor se răspândi ca un vuiet strident în mecanismul de oţel al ceasului. În acel moment îl cuprinse un infinit regret pentru faptul de-al fi construit. Ajunsese în dreptul axului principal a cărui uşoară descentrare o intuise încă de la început. Axul principal al orologiului avea o înclinaţie de 0,0001° în urma unui eveniment care era atât de ascuns, într-o asemenea măsură catastrofal şi ruşinos, încât în Leidenstadt îi era interzis printr-o înţelegere tacită oricărui burghez să-l pomenească. Acest eveniment penibil care a fost ascuns atâta amar de vreme locuitorilor oraşului, răbufnea cu violenţă în clipa în care orologiul din turnul catedralei îşi dezvelea în deplină transparenţă articulaţiile. De fapt, ruşinea aceea era pur şi simplu insuportabilă. În urma unei convenţii ale cărei origini se aflau undeva la întemeierea burgului, această infinită ruşine, această vină de nemăsurat trebuia definitiv uitată, ascunsă sau mai precis ştearsă din memoria generaţiilor viitoare. Astfel se făcu că boala timpului, cronopatia, lovi fără veste, ca o molimă nemiloasă, locuitorii burgului Leidenstadt, găsindu-i într-o totală nedumerire şi ignoranţă în privinţa unor evenimente petrecute de demult. Am putea spune, fără să greşim prea mult, că întreaga putere a societăţilor clandestine, care fabricau clepsidre şi ceasuri decalate, se sprijinea pe această obsesie a întemeietorilor burgului de a obţine în cele din urmă expierea tocmai prin uitarea acelei ruşini infinite. Evident, totul era o farsă încă de la începuturi, astfel încât era de mirare cum această calamitate temporală a izbucnit abia acum, ocolind binevoitor sau viclean atâtea milenii.

Rectificarea înclinaţiei axului principal trebuia să aibă o semnificaţie anamnezică. În fond, uitarea era duşmanul timpului, mai exact rădăcina cumplitei lui prăbuşiri. Iată aşadar punctul în care o operaţiune pur tehnică, pur matematică (am putea oare spune chiar cosmologică?) devenea subit legată de memoria locuitorilor, tocmai de inconstanta, precara şi relativa memorie a cetăţenilor din Leidenstadt. De fapt, această corelaţie rămânea inexplicabilă chiar şi ilustrului fizician, laureat al premiului Nobel, Hans Steinberg. Nimeni nu putea explica de ce anume o memorie atât de imprecisă putea să fie atât de importantă pentru buna funcţionare a legilor fizicii. Rămânea ascuns decisiv, în cea mai cruntă obscuritate, faptul acesta fundamental al sensului esenţial al reamintirii pentru că iată aici puteau exista două opinii: fie că dezvelirea acelui eveniment originar şi cumplit în întreaga putere a ruşinii sale era de natură prin ea însăşi să readucă axul principal la ordonata sa ideală (şi aceasta era părerea dominantă a societăţilor de ceasornicari), fie că, aşa cum susţineau doar câţiva rătăciţi care se credeau posesori ai unor viziuni profetice, rectificarea înclinaţiei axului avea să fie făcută numai prin acel mecanism prin care el a fost creat: sacrificiul.

Abraham Gottfried aruncă o privire în centrul orologiului care, în ciuda miliardelor de pârghii şi roţi dinţate de toate mărimile înnegrite de milioanele de tone de substanţă folosite pentru lubrifiere, deveni dintr-o dată transparent. Pe măsură ce privea, formele ceasului se reflectau pe chipul lui ca nişte umbre tremurânde.

În abisurile orologiului era o forfotă ce imita foşnetul unei grămezi de viermi închişi într-un sac de celofan: se auzeau zgomote de arme, strigăte de robi, râsete, tropote de cai, femei gemând în bordeluri, bocete şi muzici funebre. Se vedeau perindându-se generaţii, avioane zburând, câmpuri presărate cu cadavre, gropi comune acoperite cu var, oameni urcând cu pietre în spate pe schelele catedralelor, ritualuri religioase, miri îmbrăţişându-se, ruguri încinse, fluvii de sânge, corăbii cu pânze sfârtecate, ciumaţi bolind în aşternuturi, vânători regale, curtezane, călăreţi, hecatombe, oştiri în marş, spânzurători, târguri de sclavi, geometri trasând cercuri pe nisip, faraoni bând vin din cupe de aur şi regi înmărmuriţi în tron, poeţi scandând hexametri, bipezi pictând pe pereţii peşterilor, stând împrejurul focului şi bătând pe tobe pentru a se apăra de gheparzi, reptile, peşti, alge, mucegaiuri, cristale şi atomi.

Adânc în fundul orologiului nu se mai zărea nimic. Nu. Acest nimic nu a fost Cuvântul ci absenţa lui căscată de dinaintea facerii lumii. Acest „nu”, această negaţie este umbra unei decizii, cavitatea al cărei străfund trebuia să primească binecuvântarea Luminii. Nu-ul care este mai adânc decât nu-ul, nu-ul care este străfundul străfundului, adâncul adâncului (abissus abissum invocat), aşadar chemarea lui, vocea lui, cântecul lui, înfricoşătoarea ispită a lipsei de capăt, acest întuneric, acest atac de cord al Luminii, spasmul prin care Eternitatea se uită pe sine, această pauză a Substanţei, cezura pe care Zeul o pune între Sine şi Sine, el este uterul cosmic, oceanul care lasă să răzbată înaintea cerului ţarina despicată de fulgerele Paternităţii, de trăsnetul gurii Lui. Căderea acestui tunet, multiplicarea lui în silabe a făcut vertebrele lumii, coloana în care punerea una peste alta a pietrelor cosmice ating firmamentul. Aşa s-a zidit, sau a spus şi ele s-au zidit, s-au făcut adică, s-au încremenit, s-au pietrificat versanţii abstracţi ai materiei, epura lor, fantoma lor matematică. Da, El, Zeul este geometru. Această geometrie absolută a lumii este însă umilinţa hăului Său de înţelepciune care în pură deşertare de Sine (în pură înstrăinare de Sine, deci) întinde spaţiile continentale ale formelor lumii. Da, Zeul geometrizează. Iar aceasta este o umilinţă. Aşadar, fantoma matematică a lumii este rana lui Dumnezeu. Rana înţelepciuni Lui. Suferinţa ei. Calvarul muzical prin care plăgile infinitului devin ferestrele lumii. Rotaţia tunetului patern, sunetul trăsnetului gurii Lui este furtuna care cade pe pământ, care stă înfiptă în el, în uterul lumii ce zămisleşte arbori cu verdeaţă, seminţe cu rod. Iar din ele, adică din ea însăşi, răsare felul în care universaliile cad în bifurcaţii, în care sângele Inteligenţei este împins în arterele cosmice. Aşadar arborele acesta semănat în ţarină este căzut din Cer. Este umbra căderii Luminii pe pământ. Taina lumii, cifrul ei secret, înţelesul ei este acesta: arborele ce creşte din sămânţa cu rod însămânţată în ţarină este copia unui arbore inversat, a razelor Fiului Zeului care au rădăcina în Cer şi apusul roadelor lor pe pământ. Că arborele acesta este mâna cu o infinitate de degete şi braţe ale lui Dumnezeu, că aceste degete şi braţe palpează pământul şi străpung cu lăncile ramurilor lor întreaga bunătate şi căldură a părţii nocturne a creaturii, toate acestea nu sunt decât adânca revelaţie a înţelepciunii infinite care a hotărât adâncului supraceresc al Luminii să-i răspundă din pământuri germinaţia seminţei unui arbore mundan. Lângă acest arbore a fost aşezat la începuturi omul, dar mai cu seamă dincolo de acest pom înfipt în centrul lumii stăteau duhuri rupte din Lumină, slăvitoare ale Luminii şi care se prosternau înaintea razelor căzute din Cer. Iată aşadar pe Om mijlocitor între spiritele care se roteau în înălţimi şi arborele din sămânţa cu rod ce erupe ca un vulcan al vieţii din străfunduri. Omul este media armonică a etajelor lumii, intersecţia arterelor ei. Aşadar parte bărbătească şi parte femeiască este omul, căci el este chip al Cerului. Iar acesta este nocturn şi diurn, noapte şi zi: ,,Şi a zis Dumnezeu: ,,Să fie Lumină!” şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul noapte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întâi”. Facere 1, 3-5.

Splendoarea luminii, zăpada purităţii, acest îngheţ, a implorat ardoarea iubirii. Această separaţie este în Ceruri distincţia între duhurile pure care slăvesc libertatea nemăsurată a Zeului şi cele care se prosternă-n faţa arzătoarei Lui iubiri. Oştiri de îngeri, constelaţii eonice sunt organele lumii, vuietul înfricoşător care proslăveşte atotputernicia Infinitului.

Acolo şi atunci s-a petrecut evenimentul infinitei ruşini. Acolo şi atunci, prin netrebnicia unei făpturi şi înfiorătoarea viclenie a ispititorului, cosmosul a ajuns mutilat, umbră înlăcrimată a slavei de odinioară. Atunci şi acolo, arborele lumii a fost scuturat pentru ca fructele sale să fie mângâiate de palmele vidului. Acolo şi atunci, moartea şi-a început combustia ei implacabilă. Moartea a devenit din ipoteză ecuaţie. Iar cum o ecuaţie are nevoie de o materie pentru a ieşi din posibil, trupul omului a devenit anatomie, după ce a încetat să mai fie lentilă în care se auzea liniştea începuturilor. Arborele s-a scuturat, grindina roadelor lui a căzut. Seminţele lui de foc au rodit un fetus cangrenat. Arborele devine clepsidră anulată în propriul centru din care porneşte cu pas vesel şi morbid valsul unei stări bolnave a universului. Abraham Gottfried închise o clipă ochii.

***

Afară era beznă. Nimicul se învecina cu nimicul. Exista doar un punct adimensional, infinit de fierbinte şi infinit de dens. Deodată se auzi un zgomot ca şi cum o explozie puternică ar fi zguduit deşertul vidului. Acum au început să crească mugurii spaţiului şi ai timpului. La o sutime de secundă temperatura universului ajunse la o sută de mii de milioane de grade Celsius, materia provenită de pe urma exploziei rătăcea prin Univers sub forma unor particule elementare: electroni, pozitroni, neutrini şi fotoni. După sute de mii de ani, când materia a început să se răcească favorizând asocierea electronilor cu nucleele, s-au format atomii de hidrogen şi de heliu. Apoi, sub imperiul gravitaţiei, gazele s-au condensat luând astfel fiinţă puzderia de stele şi galaxii. De miliarde de ani în univers, pornite pe calea devenirii, stelele se nasc şi mor eliberând prin procesele lor de dezagregare nucleară carbon, azot şi oxigen. Masele de pulberi interstelare rezultate în urma dezagregării stelelor din prima generaţie au avut un potenţial nuclear care în combinaţie cu hidrogenul s-au angajat într-un dans chimic, dând naştere unor molecule ca apa, amoniacul, metanul, precum şi unor hidrocarburi. Noile molecule hidrogenate se aşează pe particule de praf, formând un uşor strat de gheaţă, fiind apoi atrase în proximitatea unor stele tinere. Protejate de radiaţiile cosmice, se vor fixa pe orbite circulare, menţinându-şi un relativ echilibru energetic. La început au fost mai multe corpuri condensate de mărimi diferite care în traiectoriile lor orbitale, uneori neregulate, în jurul stelei s-au ciocnit, cele mai mari absorbindu-le pe cele de dimensiuni mai reduse. Căldura provocată de şocurile impactului meteoritic şi de dezintegrarea unor atomi instabili proveniţi din particulele de praf interstelare transformă această aglomerare sferică de materie într-o masă mai mult sau mai puţin incandescentă. Apar planetele. Spre deosebire de alte planete a căror răcire s-a produs ceva mai devreme, Pământul asaltat de ploaia meteoritică, a continuat să rămână într-o stare lichidă timp de câteva sute de milioane de ani înghiţind masiv nucleele pietroase poleite cu gheaţă din spaţiu, care prin procese chimice complicate au contribuit la formarea atmosferei şi ,,a supei” oceanice în care au apărut primele forme de viaţă.

Undeva într-o margine de univers, într-o galaxie cu peste o sută de miliarde de stele ce se poate vedea noaptea, sub forma unei dâre de lapte, pe o planetă unde alternează ziua cu noaptea graţie apropierii de o stea mijlocie, a apărut viaţa. Elementele grele care stau la baza vieţii: carbonul, azotul, oxigenul şi fosforul au fost preparate în athanoarele stelare, de unde în urma morţii acestor aştrii, prin explozii au fost dispersate în spaţiu, iar mai târziu au servit ca materie primă pentru plămădirea propriului nostru corp. Pare neverosimil însă pentru acest proces alchimic natura avut nevoie de zece miliarde de ani. Câte stele au trebuit să se stingă în cer pentru ca trupurile noastre să scânteieze pe pământ? Ce fiori stranii ne invadează fiinţa la gândul că suntem alcătuiţi din cenuşa unor cadavre siderale! Ne pipăim instinctiv mâinile şi obrajii pentru a alunga un vag sentiment de irealitate şi sfârşim apoi prin a ne împăca cu ideea că odată şi rămăşiţele noastre pământeşti vor fertiliza stratul de flori pe care ni-l vor fi sădit urmaşii pe mormânt.

Vreme de o mie de milioane de ani, această flacără fragilă, dar în felul ei invincibilă, a fost reprezentată doar de procariote. La sfârşitul acestei perioade, din diferitele tipuri de bacterii au luat fiinţă eucariotele, de dimensiuni mai mari, cu nuclee înconjurate de membrană şi care au constituit baza formării unor organisme de o complexitate mai ridicată, cum ar fi plantele, fungii şi animalele ramificate în milioane de specii. Primele forme de viaţă au fost posibile numai în apă. La intervale de sute de milioane de ani, apar pe rând bacteriile, algele albastre, organismele pluricelulare, artropodele şi peştii. În urmă cu peste trei sute cincizeci de milioane de ani, când atmosfera devenise suficient de echilibrată, organismele acvatice au invadat uscatul. Apar reptilele, mamiferele şi păsările. Într-un ordin de mamifere superioare numite primate şi reprezentate de prosimieni, tersioide şi diferite grupe de maimuţe, apar antropoidele din care s-au desprins două grupuri: antropoidele asiatice (gibonul şi urangutanul) şi cele africane (gorila şi cimpanzeul). În final, înconjurat de mister, printre versiuni hominide al căror sens pare să fi fost acela de a-i pregăti venirea, apare, îndelung aşteptat în coerenţa compromisă de el, Vinovatul temporal, Homo sapiens sapiens. Eroul nostru a survenit prin această parte de lume, în urmă cu aproximativ cincizeci de mii de ani, undeva în spaţiul african, de unde a migrat spre alte continente, înlocuind în Europa pe Homo sapiens neanderthalensis.

Aici în această provincie cosmică Zeul l-a aşezat pe om să-i împărtăşească iubirea şi să-i măsoare depărtarea. Numai în acest spaţiu aleargă căprioare, curg izvoare limpezi, zboară fluturi coloraţi, se coc căpşunii şi se construiesc sicrie. Numai aici spânzură sânii pe pieptul femeilor, numai aici este posibil sărutul. Restul cosmosului ar putea fi o infinită risipă de materie, cariere de piatră pustii, cuptoare închise şi roci îngheţate, suspendate în vid. Deşi s-au descoprit hidrocarburi şi aminoacizi în structura meteoriţilor hondriţi, existenţa unor forme de viaţă asemănătoare cu a noastră în alte zone ale spaţiului cosmic este incertă. Pe de altă parte nici orgoliile antropolatre nu sunt pe deplin justificate. Dacă înaintea soarelui nostru s-au născut alte miliarde de sori,de ce n-ar exista printre puzderiile de galaxii,una sau mai multe planete care să se bucure de aceeaşi condiţie pe care o are pământul în geografia cosmică? Există planete care se învârt în jurul altor sori şi care pot fi un habitat favorabil pentru dezvoltarea lumii vii. Există planete ai căror sateliţi au atmosferă. Calisto şi Europa, sateliţii lui Jupiter au în structura lor o mare cantitate de apă îngheţată. Pot exista pe continentele universului forme vegetale sau animale, flori, copaci, dinozauri, meduze, reptile uriaşe sau fiinţe conştiente cu configuraţii somatice asemănătoare sau diferite de cele ale omului terestru a căror arhitectură biotică are la bază o chimie încă necunoscută nouă.

În ce ne priveşte pe noi e posibil să descindem din primatele hominide, dar ce imagine sublimă să vezi o maimuţă renunţând la căţărarea branhială pentru a-şi face semnul crucii. Câtă poezie, câtă grandoare emană ochiul unui cimpanzeu ce-şi zgârie pieptul cu coordonatele cartesiene.

Au urmat lucruri bine cunoscute. Picturi rupestre şi mituri cosmogonice, descoperirea agriculturii şi metalurgiei, organizarea în triburi, state-cetăţi şi imperii, campanii de cucerire, comploturi, trădări, succesiunea de epoci, filosofi, artişti şi savanţi, tot amestecul de grandoare, agonie şi crimă, pe care îl numim istorie. Cam atât răzbate pentru om din sensul lumii. Un univers opac, arbitrar şi stupid în mijlocul căruia se trezeşte lipsit fără motiv de paternitate metafizică.

***

Ce-ar face o civilizaţie de creaturi capabile de cunoaştere, dar născute din naştere fără văz? Ce-ar face nişte cârtiţe născute cu organul inteligenţei? Ar ajunge desigur să facă matematici. Ar descoperi algebra înaintea geometriei. Ar avea un Descartes înaintea unui Euclid, pe germani înaintea grecilor. Muzica ar fi arta fundamentală a unei astfel de specii: Mozart l-ar înlocui pe Homer, iar drama wagneriană ar sta la originile artei în locul tragediei eline. Parsifal şi Tristan în locul lui Oedip sau al Orestiei. Ar fi mai adânci şi mai inspiraţi decât am fost noi. Cu o condiţie: să nu facă ştiinţă. Pentru că ştiinţa lor ar fi oarbă. Densă, abstractă, infinit mai complexă decât ştiinţa noastră. Ar măsura totul, ar calcula totul, ar şti totul despre radiaţie, nimic despre lumină. Totul despre frecvenţă, nimic despre culoare. Schimbând câteva detalii, această specie ar putea fi omenirea. Căci ea este specia care ştie, dar nu vede, care aude, dar nu înţelege, care cunoaşte structura materiei, dar nu şi suflul transcendent, care naşte catedralele chimice ale vieţii. Aceasta este specia care dacă găseşte o bibliotecă pe Marte vorbeşte de genialitate extraterestră şi care găseşte totuşi una în codul genetic al unei termite şi spune că este rodul unei suite de întâmplări. Ştie prea mult despre istoria cosmică şi nimic despre pârghiile invizibile ale lumii pe care tot ea le-a dereglat. Vede lupta speciilor, dar nu cangrena Arborelui invizibil care trebuie să avorteze, forţat de crima lui Adam, fiinţe cu fălci, dinţi şi gheare, impecabil utilate pentru cina macabră unde „toţi se mănâncă pe toţi”. Aceasta este specia care nu vede, nu poate vedea, nu ar avea cum să vadă, calvarul Arborelui târât de ea prin durată, obligat din pricina ei să poarte din regn în regn şi din specie în specie blestemul cosmic care apasă materia, verdictul care face ca viaţa să ajungă din imn de glorie, o polcă şchioapă care-şi presară paşii cu lacrimi.

Vinovatul temporal, Homo sapiens sapiens, are o problemă delicată cu memoria. Nu ţine minte decât biografia unui eu care începe de la mersul în patru labe şi se termină cu patul în care îşi dictează testamentul. Nu ţine minte decât iubirile lui fade, revelaţiile lui plate, avânturile lui căldicele, ideile lui mediocre. Cu o asemenea ţinere de minte amputată, şi cu o vedere de sobol, omul nu poate înfrunta problema insolubilă pentru el, a propriei ruine.

Pentru că expierea are nevoie de altă memorie. Una care să reţină nu întâmplări, ci origini. Dacă aici omul şi-ar aminti, el ar face cel dintâi pas pentru ridicarea lui în picioare. Dacă cu un astfel de organ al originii şi-ar vedea până la capăt vina, el ar zări surâsul trist de pe Chipul lui Abraham Gottfried. Surâs care durează cât întreaga înserare a lumii.

CAPITOLUL IX

EMMANUEL GOTTFRIED

În anevoioasa şi tandra luptă cu orologiul, Abraham Gottfried se gândea tot mai mult la fiul său Emmanuel Gottfried pe care îl învăţase încă de mic tainele orologeriei, realizând că, din raţiuni de ordin arhetipal, nu se poate dispensa de ajutorul lui într-o astfel de muncă. Roţile dinţate erau imense şi grele, osiile erau lungi, ori o deplasare, fie ea cât de mică, necesita prinderea simultană a ambelor capete. Rămas singur acasă, Emmanuel Gottfried era de asemenea absorbit de repararea orologiului şi pe deasupra îl apucase şi un imens dor de tatăl său cu atât mai mult cu cât de când se ştia împărtăşise cu el splendorile acestei meserii. Văzând că tatăl întârzie să vină, Emmanuel Gottfried îşi pierdu orice răbdare. Fără să stea prea mult pe gânduri, îşi pregăti trusa cu instrumente, închise atelierul şi porni energic spre Leidenstadt. După o călătorie lungă şi obositoare în care făcuse doar câteva mici popasuri pe la diferite hanuri ajunsese în oraşul cu orologiu. Semăna leit cu tatăl său. Aceeaşi barbă impunătoare, aceeaşi ochi mari şi inteligenţi în care se reflectau o infinită compasiune. Se opri într-o piaţă şi privi feţele îmbătrânite şi triste ale trecătorilor. Din primul moment, prezenţa lui stranie fu remarcată de câţiva localnici care se adunaseră curioşi şi iscoditori în juru-i. După câteva schimburi de priviri, veni vorba de orologiu. Le vorbi câteva ore în şir, încredinţându-i că în scurt timp ceasul va fi reparat, spunându-le, însă, că pentru acest lucru e nevoie şi de concursul lor. Nu ezitase să le spună că el este fiul ceasornicarului Abraham Gottfried, constructorul orologiului care a urcat cu ceva timp în urmă în turnul catedralei. Cei de faţă nu numai că nu credeau că este fiul ceasornicarului, dar nu erau convinşi nici măcar de faptul că s-ar afla vreun ceasornicar în orologiu. Ce-i drept, acest lucru era o noutate pentru locuitorii oraşului căci nimeni nu sesizase venirea lui Abraham Gottfried, nici măcar parohul care, cu excepţia unui fior pe care-l simţise la intrarea lui şi pe care-l pusese pe seama unei potenţări a graţiei (căci se afla în momentul culminant al messei), nu bănuia nimic. Foarte puţini se lăsau mişcaţi de cuvintele lui, cei mai mulţi îl luau în râs şi îşi vedeau de drum. Vestea sosirii lui Emmanuel Gottfried în Leidenstadt se întinse repede în toate cartierele deoarece umbla din piaţă în piaţă şi dintr-o zonă în alta a oraşului vorbind oamenilor cu entuziasm de iminenta reparare a orologiului. În cele din urmă, din cauza modestiei, a blândeţii şi a forţei cu care vorbea îşi câştigase câţiva simpatizanţi cărora le reparase ceasurile de mână şi care îl însoţeau adesea în peregrinările sale zilnice. Aşa cum am mai spus, la scurtă vreme de la debutul cronopatiei, în Leidenstadt luaseră fiinţă mai multe societăţi clandestine care aveau pretenţia că fabrică ceasuri de mână, tot soiul de clepsidre şi ceasuri de perete perfect funcţionabile. Meşteri ceasornicari din rândul tuturor naţiilor se întreceau în arta orologeriei.În realitate prestaţiile lor erau false căci nu putea fi conceput un ceas independent de sfera temporală a orologiului, însă puşi pe căpătuială profitau din plin de pe urma fenomenului cronopatiei. Ecoul sosirii unui fiu de ceasornicar în Leidenstadt, care se pricepea la orologiu, îi puseseră încă de la început pe gânduri. Pentru a elimina stânjenitoarea concurenţă, au încercat să-i dezmintă fiului ceasornicarului toate afirmaţiile pe care acesta le făcuse în oraş. Pe de altă parte, Emmanuel Gottfried, care ştia de existenţa acestor societăţi, nu se sfia să facă publică neputinţa lor. De multe ori pentru a le demonstra precaritatea, el repara chiar ceasuri făcute de ei, trimiţând pe posesorii lor cu ele înapoi la constructori pentru a le dovedi incompetenţa. Acest lucru îi aţâţă şi mai tare împotriva lui. Ignorând ameninţările lor, Emmanuel Gottfried îşi continuă nestingherit itinerariul prin Leidenstadt, reparând ici şi colo câte un ceas de mână, atunci când purtătorul lui îi cerea acest lucru. Odată zărise în mulţime pe mâna unui bărbat palid, nebărbierit, un ceas mâncat de rugină, care se oprise demult, dar omul se obişnuise cu el şi nu se îndura să-l arunce. Orice încercare de a-l repara pe la diferite firme de ceasuri ale oraşului se dovedise inutilă. Emmanuel Gottfried se apropie de bărbat, îşi desfăcu trusa, curăţă rugina, unse cu un ulei special mecanismul, punctă de câteva ori cu o pensetă fină axul principal şi în câteva momente îl restitui purtătorului într-o stare perfectă. Lumea din jur rămăsese încremenită de îndemânarea şi siguranţa cu care lucra în ceas. Acest eveniment a contribuit şi mai mult la faima de care se bucurase în ultimul timp fiul ceasornicarului. Bărbatul cu ceasul ruginit, Christian Baumann, un funcţionar la o bancă din Leidenstadt, fericit şi recunoscător pentru această incredibilă recondiţionare a unui ceas pentru care pierduse orice speranţă, nu-l mai părăsi nici o clipă pe ciudatul ceasornicar. Îl invita adesea la masă şi-i lua apărarea ori de câte ori avea posibilitatea.

Relaţiile cu societăţile de ceasornicari clandestini deveneau din ce în ce mai tensionate. Cu toate că mulţi localnici, în frunte cu autorităţile, continuau să-l considere nebun şi într-o anumită măsură chiar periculos pentru opiniile sale, Emmanuel Gottfried, împins de o mare milă faţă de oameni îşi amână urcarea în turn la tatăl său, rătăcind pe străzile Leidenstadt-ului şi ajutând lumea să depăşească boala timpului.

Într-o seară, omul cu ceas ruginit îl invitase la masă. Emmanuel Gottfried venii însoţit de câţiva prieteni. Se adunase toată familia în jurul lui ascultându-i cuvintele, onorată de o asemenea prietenie. La plecare, o ceată de bărbaţi formată din soldaţi şi ceasornicari clandestini cărora li se alăturaseră numeroşi alţi localnici din oraş călăuziţi de un apropiat de-al fiului ceasornicarului, după ce obţinuseră un fel de aprobare tacită din partea autorităţilor pentru a-l aresta pe Emmanuel Gottfried (Leidenstadtul era sub stăpânire străină şi în consecinţă, fie că era vorba de arestare sau condamnare la moarte, ultimul cuvânt îl avea ocupantul) îi ieşiră din tufele unui parc retras şi fără prea multe vorbe se năpustiră cu pumnii şi picioarele asupra lui. Unul din tovarăşii care-l însoţeau scosese un pumnal, fiind gata să lovească în stânga şi în dreapta însă dojenit de Emmanuel Gottfried îl băgă din nou în buzunar. Pălmuit şi scuipat de soldaţi, fiul ceasornicarului căzu la pământ, ceea ce a produs o mare teamă tovarăşilor lui încât au luat-o la fugă. Membrii aşa ziselor societăţi clandestine (Emmanuel Gottfried a fost primul care le-a numit astfel) îl loveau în cap cu instrumentele de ceasornicărie până când se făcu în jurul lui o baltă mare de sânge. Apoi l-au luat în spate ca pe un mort şi l-au dus la sediul societăţii de ceasornicari. De acolo la judecătorie şi din nou la sediul societăţii de ceasornicari. După o noapte de injurii şi lovituri bestiale, a doua zi, traversând câteva străduţe izolate, s-au îndreptat cu el spre catedrală unde, profitând de neatenţia îngrijitorului care făcea curat într-o absidă, s-au strecurat repede şi l-au aruncat pe scările spiralate ale turnului, îndemnându-l ironic să urce la tatăl său despre care vorbise cu atâta siguranţă. Apoi s-au făcut nevăzuţi.

Dată fiind amploarea pa care o va lua acest eveniment imediat după consumarea lui, ne vedem nevoiţi să facem câteva precizări.

Emmanuel Gottfried ştia încă de la sosirea lui în Leidenstadt că societăţile de ceasornicari, atât cele ale stăpânirii străine cât şi cele băştinaşe îl vor prigoni pentru îndrăzneala de a se autoproclama fiul ceasornicarului, ba mai mult spunea adesea celor apropiaţi că va fi supus unui astfel de supliciu însă repeta obsesiv că numai în acest mod e posibilă repararea definitivă a orologiului. Probabil datorită acestor convingeri a avut un comportament atât de feminin în momentul în care a fost prins. Pe de altă parte, Abraham Gottfried, dacă ne gândim la reputata sa omniştienţă legată de ceea ce se petrecea în ceas, nu era nici el străin de acest scenariu. Ne aflăm aşadar în faţa unui paradox de logică nu numai sublunară,ci chiar transmundană. O atitudine binevoitoare, respectuoasă, măgulitoare arătată lui Emmanuel Gottfried din partea societăţilor de ceasornicari ar fi făcut cu neputinţă repararea orologiului. Astfel stând lucrurile, mult discutata vină a societăţilor de ceasornicari, a soldaţilor, a prietenului care a călăuzit acel grup turbulent în parcul cu pricina, a judecătorului care a mimat nevinovăţia recurgând la o abluţiune desuetă, când de fapt normal ar fi fost să-şi suflece mânecile hainei şi să acţioneze, conştient fiind de faptul că numai de el depindea eliberarea sau moartea, e doar în parte reală. Unii comentatori ai acestui tragic eveniment vor afirma, şi nu fără o oarecare îndreptăţire, că aşa zişii inculpaţi în trădarea, prinderea, judecarea şi executarea fiului ceasornicarului n-au făcut decât să-l ajute pe acesta şi pe tatăl său să-şi ducă la bun sfârşit misiunea orologică. Care ar fi fost soarta orologiului dacă Emmanuel Gottfried ar fi sfârşit la nouăzeci şi ceva de ani într-un fotoliu, de moarte naturală? Iată o întrebare la care locuitorii din Leindenstadt încă n-au găsit un răspuns rezonabil.

După o vreme, Emmanuel Gottfried îşi reveni puţin în fire, deschise ochii pe jumătate, însă realiză repede că loviturile pe care le primise îi vor aduce în scurt timp moartea. Acest lucru îl făcu să-şi adune ultimele puteri pentru a se urca până la tatăl sau. În acest timp, Abraham Gottfried se plimbă neliniştit dintr-o parte în alta a orologiului, căci, printr-o stranie empatie, presimţea chinurile prin care trecea Emmanuel. De după o imensă roată dinţată, se ivi chipul plin de răni al fiului cu barba acoperită de sânge închegat. Când îl văzu, tatăl oftă adânc, alergă spre el şi-l îmbrăţişă. Se priviră în ochi şi înţeleseră amândoi că sosise vremea să regleze orologiul. Abraham Gottfried se duse îndărătul ceasului şi puse umărul sub axul central, iar fiul, la celălalt capăt, îl prinse cu ambele mâini şi încerca să-l centreze, rectificând deviaţia axului.

Sub greutatea zecilor de tone de oţel, sudorile se prelingeau de pe fruntea lui Emmanuel în barbă şi, colorate cu sânge, picurau între roţile ceasului. După un efort disperat, amestecat cu o infinită durere, cu capul plecat peste ax reuşi în cele din urmă să-l regleze, însă în acel moment simţi că-l părăseşte orice putere şi că bătăile inimii se răresc. Răsunară ca nişte tunete grave ecoul a trei cuvinte:

- Tată!!! Unde eşti?

Peste o clipă, crucificat în centrul ceasului, Emmanuel Gottfried îşi dădu sufletul în braţele Părintelui Său.

În acel moment, acele ceasornicului arătau ora cinsprezece. De pe vârfurile lor curgea sânge. Şiroaiele se prelungeau pe cele patru feţe ale turnului şi îşi făceau loc printre straturile de trandafiri din spatele Catedralei. Se auziră tunete. Un cutremur scurt zgâlţâi trupul catedralei fisurând vizibil peretele dinspre Răsărit. Afară se făcuse întuneric. Stelele se stingeau şi alergau cu mii de kilometri pe secundă ca nişte săgeţi de foc scăpate din articulaţiile arcului cosmic în noaptea albastră. Speriaţi de aceste stihii, oamenii se adunară în jurul catedralei şi priviră compătimitor sângele curgând printre flori. Acum au realizat că cele spuse de Fiul Ceasornicarului erau adevărate şi acest lucru le insuflă o nemărginită speranţă.

***

După mai bine de două milenii, în catedrala din Leindenstadt, episcopul Karl Feder,doctor în teologie şi filosofie, rosti un discurs al cărui ton şi conţinut fură în măsură să stârnească mai mult ca oricând entuziasmul mistic al enoriaşilor încât cu greu s-au abţinut să nu-l aplaude:

-,,Măsurat în timpul vulgar, evenimentul rectificării axului a avut loc în urmă cu aproximativ două mii de ani. Ciudata contemporaneitate a acestuia cu simptomele cronopatiei, se datorează unei structuri mult mai complicate a timpului, foarte îndepărtată de reprezentarea lui ca o dreaptă. Pe de altă parte, stă în natura acelei rectificări să fie contemporană cu fiecare moment din istorie. În sfârşit, rădăcina cronopatiei era mult mai veche decât izbucnirea „epidemiei”. Recentrarea axului principal a avut drept scop dislocarea unor roţi plasate în structura orologiului în clipa catastrofei de la-nceputuri. Acele roţi funcţionau în contrasensul timpului proiectat de Abraham Gottfried, fiind responsabile de sincopele şi aritmiile temporale ale cronopatiei. Vindecarea duratei va avea loc, destul de paradoxal, tocmai prin potenţarea acelor obstacole puse în calea coerenţei temporale. Constrânse să-şi consume potenţialul printr-o funcţionare accelerată, ele vor fi în final scoase din organismul orologiului, după ce oscilaţia lor îşi va creşte amplitudinea conform unei funcţii a cărei ecuaţii este imposibil de calculat de o minte finită. Când amplitudunea atinge o valoare critică, timpul intră în colaps. De aceea adevărata restaurare a orologiului va avea loc numai atunci când agonia acestui timp va fi dusă până la capăt.

Toate aceste evenimente descrise arid în termenii unei „mecanici” temporale pot avea însă şi o altă interpretare mai apropiată de felul intuitiv de înţelegere a lucrurilor.

Conform acestui mod de înţelegere, omenirea ar fi înconjurată de un spaţiu inteligibil în care sunt înregistrate alegerile ei. Acest spaţiu – să-l numim Logosferă – are la bază zgomotul de fond al alegerilor noastre cotidiene. Miliarde de decizii sunt luate în fiecare punct temporal, alegeri minuscule care determină compunerea meniului zilei, programarea unei consultaţii juridice sau medicale, amânarea unui examen, renunţarea la o slujbă bănoasă din scrupule de ordin moral, acceptarea unei propuneri în căsătorie, schimbarea domiciliului, etc. Toate acestea pot fi esenţiale pentru o viaţă de om, dar la o scară colectivă ele devin un zgomot statistic. Deasupra acestui strat primar, se află deciziile colective care pot avea anverguri diferite – locale sau globale – şi consecinţe imediate sau cu o bătaie temporală mai vastă. Revoluţiile, bătăliile în care se joacă soarta popoarelor, întâlnirile de cabinet în care se modifică hărţi la o partidă de bridge pe care mii de oameni o plătesc cu destinul lor făcut praf, abdicarea unui rege, un crash bursier sau execuţia unui tiran, toate acestea se disting în acel grund stocastic ca discontinuităţi sonore similare detonării unor bombe. Evenimente cu impact vizibil, ele influenţează direct mersul planetei, iar oamenii, atât de ataşaţi de evidenţe, le consideră cele mai importante lucruri din istorie. Deasupra lor există un strat cauzal mult mai subtil în care au loc mutaţii silenţioase. Efectul lor în Logosferă este însă echivalent cu cel al exploziei unor supernove. Acestea sunt deciziile creatoare ale Spiritului. Importanţa cu totul specială a acestui nivel constă în faptul că aici Infinitul se implică – în cazuri excepţionale poate chiar nemijlocit – în desfăşurarea evenimentelor. Orice act creator inspirat, de la scrierea unei cantate sau a unei fugi până la apariţia unei teorii matematice care schimbă imaginea noastră despre infinitate, de la rostirea unui poem sacru, la luarea unei decizii speculative care determină uneori pe milenii conformaţia mentală a umanităţii, este o transcripţie temporală a unui conţinut etern. Devine atunci clar, evident, ce rol crucial are acest etaj transcendental pentru stabilitatea timpului. Căci echilibrul temporal este conservat atât timp cât timpul este „tangent” cu Infinitul. Atât timp cât este purtător de Dumnezeire, timpul rămâne coerent..

La origini, omul era chemat să se extindă în Logosferă. Era chemat să intre în expansiune noetică. Ceruri de o vastitate care umilesc tot ce omul poate reprezenta sau visa în timp, îl aşteptau ca tot atâtea patrii ale libertăţii. Spaţii inteligibile îi aşteptau zborul extatic. Dar omul a ales să devină o pasăre domestică. Greoi şi fragil ca un gânsac, îşi proiectează atunci când îl bântuie amintirea măreţiei de odinioară, un viitor compensatoriu. Renunţând la infinitatea dimensională a spaţiilor Spiritului, se mulţumeşte cu cele trei – patru dimensiuni ale spaţiului cosmic. Obsedat de demografie, bântuit de griji de termită, vrea să se extindă într-un univers plin de bolovani siderali, într-un cartier metafizic marginal, unde materia opune rezistenţă gândirii. Pentru a evita supraaglomerarea, epuizarea resurselor naturale, un eventual cataclism terestru produs de coliziunea unui asteroid mai mare sau efectele îmbătrânirii soarelui, omul va încerca să părăsească ostilul habitat terestru şi va coloniza alte spaţii cosmice pe care şi le va amenaja după gust, dislocând de pe orbite cu ajutorul armelor nucleare eventualele planete sau stele care l-ar putea incomoda. Vor exista firme specializate în arhitectură siderală cu prestări servicii de design cosmic. Pentru a se adapta la condiţiile climaterice ale unei alte planete, geneticienii vor proiecta fiinţe speciale, modificate anatomic şi psihologic capabile să facă faţă acestei aventuri. În privinţa călătoriilor pe distanţe de ani lumină, nu vor constitui nici acestea impedimente majore. Navele vor fi nişte oraşe în miniatură în care se vor perinda mai multe generaţii. Vor avea şcoli, cimitire, frigidere cu embrioni umani congelaţi sau case de naştere pentru a sfida timpul până a ajunge la destinaţie. Nu este exclusă posibilitatea ca în timp, specia umană să-şi sporească performanţele prin implantarea unor organe cu informaţie electronică, situaţie în care navele vor transporta un soi de roboţi biologici.

O altă modalitate de a evita catastrofele terestre ar consta în concentrarea unor imense cantităţi de energie într-un punct stabilit şi crearea unui univers hibrid în interiorul unei bule de vid fals ce-şi va face loc în mijlocul adevăratului vid.

Zborul se reduce acum pentru el la salturi de pe o piatră pe alta, efectuate închis în conserve care-l pun la adăpost de frigul cosmic. Planarea de heruvim înlocuită de gimnastica dezorientată a unei păsări de curte care dintr-un impuls atavic şi fără motiv aparent dă haotic din aripi cucerind grandios zece metri. Căci ce reprezintă numărul colosal de sori din univers pe lăngă numărul de puncte de pe o dreaptă? Ce reprezintă un număr imens, dar finit, pe lăngă numărul transfinit al nenumărabilului? Şi atunci ce reprezintă o călătorie în spaţiu pe lăngă fulgerul gândirii care străbate într-o banală teoremă trepte ale incomensurabilului? Cu siguranţă, mult mai puţin decât cei zece metri parcurşi de strădaniile dezolantului nostru gânsac. Uitându-şi locul celest, omul devine din zburător locuitor, iar dacă şi-a lepădat aripile pentru o vatră şi un adăpost, continuă să creadă că expansiunea lui provincială îi va reda măreţia de odinioară. Continuă să creadă că, dacă îşi cârpeşte trupul ros de lepra duratei, îşi amână scadenţa, el, care avea în faţă pragurile veşniciei. Visul cosmic al omului este conturul desfigurat al unei aristocraţii pierdute, visul de îmburghezire al unui principe ajuns la sapă de lemn. Nu mai puţin vulgare sunt apocalipsele lui. Peste miliarde de ani, un gigantic colaps va concentra întreaga materie într-un punct simetric celui originar, într-o implozie globală ce va compacta puzderia de stele într-un cimitir galactic, de unde, înainte de a dispărea, ultimele particule vor scrie epitaful materiei şi al timpului. Plebeu în această viziune este încrederea neclintită în natura impermeabilă la spirit a legilor fizicii. Spiritul apare aici în postura unui oaspete, care trebuie să respecte regulile casei, făcute peste capul lui. Sfârşitul este şi el văzut ca şi cum existenţa conştiinţei ar fi un fapt neglijabil la nivel cosmologic. Şi asta după ce filosofii au vorbit secole la rând de o întemeiere transcendentală a cosmologiei.

Adevăratul sfârşit va fi un fapt al gândirii, dar mai ales catastrofă a sacrului. Atunci când în straturile subtile ale Logosferei timpul se va rupe de Infinit şi va întoarce spatele gloriei Lui. Atunci când nici un Mozart nu va mai fi cu putinţă. Atunci când vor dispărea acei rugători care ţin Terra pe palme. Dar mai ales – cum spun profeţiile – atunci când jertfa de pe altarele catedralelor nu va mai fi săvârşită, Logosfera va intra în implozie, iar sfârşitul fizic va fi doar o chestiune de timp. Trecutul îşi va desface arhiva, iar oamenii îşi vor vedea chipul aşa cum este el: un sigiliu al Eternităţii, desfigurat de cele mai tragice erori. Abia după ce specia îşi va fi văzut falimentul, după ce conştiinţa ei va înţelege ireversibilul, va fi posibilă survenirea Luminii. Atunci Emmanuel Gottfried îl va ridica în picioare pe Adam, redându-i libertatea, iar Spiritul îl va învăţa să erupă vertical. Atunci, abia atunci, timpul va înceta să mai fie timp. Abraham Gottfried va inventa un alt nume pentru durată, iar ceasurile vor deveni inutile, căci fiinţa va purta pe mâna ei de lumină câte un soare.

EPILOG

Dacă din punct de vedere istoric prezenţa lui Emmanuel Gottfried în Leidenstadt pare de necontestat, paternitatea orologiului, decizia lui Abraham Gottfried, maestrul ceasornicar din Nord de a-l repara la un momendat împreună cu fiul său, cât şi calitatea de fiu al ceasornicarului sunt fapte care nu pot fi dovedite cu argumente ştiinţifice. Măsura realităţii acestei geniale şi tragice poveşti care a înduioşat şi fascinat atâtea generaţii este dată doar de marele pariu ontologic pe care îl numim credinţă. De ce nu toţi muritorii au acces la această paradoxală formă de cunoaştere, în definitiv, la acest dar, este o întrebare la care n-ar putea răspunde decât misteriosul prezent-absconsul, neundepestetotul ceasornicar Abraham Gottfried însă ca să-i investim cu autoritate răspunsul trebuie invariabil să credem în existenţa lui, ceea ce, ar replica unii, nu e tocmai simplu mai ales atunci când eşti condamnat să trăieşti (să-ţi suferi viaţa) într-un oraş cu orologiu bolnav.

FINE

Sibiu, 15 iulie – 24 August 2005

CUPRINS

I CRONOPATIA /5

II PRIMARUL /62

III CONCILIUL /86

IV GARDIENII TIMPULUI /96

V CATEDRALA /113

VI SOSIREA CEASORNICARULUI /122

VII TURNUL /132

VIII OROLOGIUL /138

IX EMMANUEL GOTTFRIED /158 EPILOG/179

CUPRINS/181
[1]În cele din urmă (lat.)

[2] „Dacă un pictor ar vrea să alăture o ceafă de cal unui cap omenesc şi să lipească tot soiul de pene pe nişte membre strânse de peste tot, astfel încât o femeie frumoasă în partea de sus (trupul unei femei frumoase) să se termine într-un peşte îngrozitor de urât, venind să-i priviţi opera, prieteni, v-aţi putea stăpâni râsul ? Credeţi-mă, pisoni, un tablou de acest fel ar semăna cu o carte ale cărei năluciri sunt plăsmuite precum visele unui bolnav încât nici piciorul, nici capul să nu aparţină aceluiaşi corp. Pictorilor şi poeţilor le-a fost întotdeauna îngăduită dreapta putere de-a îndrăzni orice. Știm şi cerem şi le oferim la rândul nostru această îngăduinţă, dar să nu unească cele crude cu cele blânde, să nu pună alături şerpii cu păsările, mieii cu tigrii.” (Quintus Horatius Flaccus, Epistula ad Pisonem, 1-13, trad. din lb. latină de Vasile Chira).

[3] Toate (orele) rănesc, ultima (clipă) ucide (lat.).

* din propria iniţiativă (lat.)

Blogul lui Vasile Chira s-a mutat pe: http://vasilechira.wordpress.com/

2010-08-02T20:46:00.000+03:00

Blogul lui Vasile Chira s-a mutat pe: http://vasilechira.wordpress.com/

program politic

2008-11-03T20:38:00.000+02:00

DRAGI PRIETENI,

Mă numesc Vasile Chira, am 45 de ani, locuiesc în Sibiu şi sunt căsătorit (fără copii). Am făcut studii de teologie, filosofie şi litere. În anul 2002, am beneficiat de o bursă la Institutul Ecumenic din Bossey şi la Universitatea din Geneva (Elveţia).
Din aprilie 2006 sunt membru al Uniunii Scriitorilor din România. Am publicat 14 cărţi (teologie, filosofie, roman, eseu, poezie şi teatru) şi peste 20 de studii de specialitate. Activitatea mea publică s-a concretizat în numeroase conferinţe, participări la simpozioane, comunicări ştiinţifice, interviuri, apariţii TV şi publicistică în reviste româneşti de prestigiu (Idei în Dialog, Dilema Veche, Transilvania, Euphorion, Saeculum, Echinox etc.).
În prezent sunt cadru universitar titular la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, unde susţin cursuri de Filosofie şi Limbi Clasice.
Candidatura mea, ca independent, pentru Camera Deputaţilor are susţinerea şi binecuvântarea Ĩ.P.S. Prof. Univ. Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolit al Ardealului, Arhiepiscop al Sibiului şi decan al Facultăţii de Teologie Andrei-Şaguna din Sibiu.
În această calitate, vă solicit bunăvoinţa de a-mi asculta mesajul şi de a-mi susţine prin vot candidatura pentru Camera Deputaţilor.
Ca scriitor, voi readuce în Parlamentul României intransigenţa morală, modestia, spiritul creştin, exigenţa culturală şi academică, valori pe care le-a promovat marele poet Ioan Alexandru şi voi redacta proiecte şi legi favorabile atât dumneavoastră, cât şi societăţii româneşti în general.
Ca filosof, îmi voi pune în folosul dumneavoastră toate resursele şi capacităţile intelectuale şi sufleteşti pentru găsirea de alternative raţionale, logice şi echidistante faţă de actualele cercuri de interese care corup sistemul legislativ, denaturând caracterul sacru al legii.
Ca teolog, mă voi dărui total pentru rezolvarea nevoilor şi aşteptărilor dumneavoastră, obţinând în demersurile mele sprijinul ferm al Bisericii Ortodoxe Române.
Ca profesor, voi fi receptiv la problemele elevilor, studenţilor şi cadrelor didactice, însă voi da sistematic note proaste politicienilor agramaţi şi corupţi.
Ca om (humus = pământ), sunt şi voi fi conştient că ceea ce transcende scurtului nostru exil terestru nu este bogăţia, ci zestrea spirituală, binele şi sacrificiul pentru ceilalţi.
Candidaţii tuturor partidelor au dat sume importante pentru a fi desemnaţi în colegiile uninominale sibiene, sume pe care vor face tot ce le va sta în putinţă să şi le recupereze din banii dumneavoastră, în cazul în care vor fi aleşi. Eu nu am nimic de recuperat, nu sunt dator decât dumnevoastră şi Bunului Dumnezeu. Partidele au nevoie de executanţi, de oameni modeşti intelectual, incapabili să facă legi, dar bogaţi, nu au nevoie de oameni creativi, au nevoie de capital financiar, nu de aur cenuşiu.
Vă fac promisiunea solemnă că voi fi primul POLITICIAN DE FAMILIE din România. În acest sens, vă stau la dispoziţie pentru a vă asculta şi soluţiona problemele, sugestiile, nevoile şi proiectele dumneavoastră personale.
Mă puteţi contacta oricând la următoarele numere de telefon şi adresă de e-mail:
0269/ 434 103; 0742/ 252 268; email: vasilechira@gmail.com
Veniţi alături de mine SĂ REGÂNDIM ROMÂNIA!
Vă mulţumesc pentru încredere şi mă rog ca Dumnezeu să vă lumineze mintea să alegeţi un om inteligent, onest, cult, credincios, sincer, înţelegător, hotărât şi curajos pentru Camera Deputaţilor.

Vă îmbraţişez,
Vasile Chira

ARGUMENT

Actualul faliment politic, economic, social şi moral al României nu poate fi redresat prin perpetuarea unui conflict de interese, orgolii individuale şi lupte politicianiste perdante, ci prin conjugarea eforturilor întregii clase politice, printr-o viziune transpartinică obiectivă, care să propună de urgenţă un set de soluţii viabile, menite să îmbunătăţească nivelul de viaţă al cetăţenilor. Stânga sau dreapta sunt categorii politice abstracte, toposuri teoretice pe eşichierul politic. În definitiv, nici o doctrină politică de stânga nu poate ignora statul de drept, privatizarea, avantajele economiei de piaţă, necesitatea capitalului, după cum nici un partid de dreapta nu poate nega rolul statului chiar dacă încearcă să-i minimalizeze atribuţiile în raport cu cetăţeanul. Periculoase sunt extremele. Calea de mijloc (aurea mediocritas) şi-a dovedit în toate domeniile eficacitatea încă din antichitate.
Doctrinele politice sunt fluctuante, în schimb omul rămâne cu aspiraţiile şi nevoile sale fizice, economice şi spirituale inerente condiţiei sale existenţiale. În calitate de CANDIDAT INDEPENDENT, mă situez în punctul median al eşichierului politic. Nu sunt nici de stânga, nici de dreapta, ci pur şi simplu vertical! Din această fixitate nucleară, echidistantă, orice clivaj, orice apropriere de centru-dreapta sau de centru-stânga este posibilă dacă situaţia politică, economică, socială şi morală a ţării o impune.
Departe de a se structura într-un corpus doctrinar eclectic şi confuz, programul meu politic şi electoral se pliază pe realităţile specifice ale societăţii.
Proverbul „Cu o pasăre nu se face primăvară” are o valabilitate relativă. Atunci când trilul ei devine insistent şi suficient de puternic încât să adune şi alte tovarăşe lucide, convinse de semnele primăverii, s-ar putea să fie credibilă. Toate primăverile lumii au început cu o pasăre.

PROGRAM ELECTORAL

A. PROGRAM POLITIC GENERAL

SOCIAL

- subvenţionarea integrală a medicamentelor pentru categoriile sociale defavorizate (pensionari, invalizi, şomeri, persoane care suferă de boli incurabile, etc. )
- susţinerea construirii lăcaşurilor de cult pe lângă spitale, unităţi militare şi penitenciare.
- creşterea perioadei de concediu de la 21 de zile pe an la 40 de zile, drept pe care îl au cetăţenii altor ţări civilizate.
- iniţierea unor demersuri legislative pentru mărirea burselor studenţeşti cel puţin la nivelul salariului minim pe economie, creşterea punctului de pensie la 50 % din nivelul salariului mediu brut pe economie şi corelarea salariului minim pe economie cu salarile minime pe economie din Uniunea Europeană.
- înfiinţarea unor servicii de utilitate publică în mediul rural (medici de familie, cabinete de stomatologie, oficii poştale, frizerii, croitorii, etc.)
- dezvoltarea infrastructurii informaţionale în mediul rural.
- combaterea crimei organizate (droguri, substanţe radioactive, spălare de bani, reţele de prostituţie, trafic de personae, etc.).
- stoparea migraţiei prin creşterea numărului locurilor de muncă şi mărirea salarilor.
- reducerea impozitului pe venit la familiile cu peste 5 copii.
- cooperarea eficientă dintre stat şi Biserică (culte religioase) în domeniul social, cultural şi educativ.
- introducerea unui sistem de consiliere etică şi spirituală preavort.
- respectarea instituţiei familiei şi a valorilor tradiţionale.
- subvenţionarea cantinelor sociale.
- iniţierea unor proiecte care să vizeze construirea de locuinţe sociale pentru tineri.
- măsuri de solidaritate socială în condiţile creşterii necontrolate a preţurilor la combustibili şi energie.
- creşterea exponenţială a alocaţiei proporţional cu numărul de copii.
- asigurarea unor condiţii decente de trai categoriilor sociale defavorizate: pensionari, şomeri, invalizi, familii cu mulţi copii, bolnavi incurabili, etc.
- acordarea unor ajutoare financiare persoanelor care împlinesc vârsta de 80 de ani de viaţă sau 50 de ani de căsătorie.
- acordarea de gratuitate la transportul în comun pensionarilor, persoanelor cu handicap, elevilor şi studenţilor.
- constituirea unor orfelinate, cămine pentru bătrâni şi cantine pentru săraci. - fundamentarea activităţii politice pe principiile moralei creştine.
- asigurarea unor condiţii decente de viaţă cetăţenilor de origine rromă.
- implicarea intensă a bisericii în acte de caritate, asistenţă socială şi consiliere spirituală.
- lupta împotriva drogurilor, a prostituţiei şi a altor fapte neconforme cu spiritual moralei creştine şi bunul simţ comun.

SĂNĂTATE

- Introducerea unui curs de nutriţie în învăţământul mediu.
- Igienizarea apei potabile prin achiziţionarea unor staţii de epurare.
- Dezvoltarea infrastructurii din spitale ( dotarea spitalelor cu aparatura medicală de ultimă generaţie, renovarea şi igienizarea spaţiilor, etc).
- susţinera înfiinţării unui Oficiu de Protecţie a Pacientului (OPP) .
- Acordarea unei atenţii deosebite bolilor cu transmitere sexuală prin informare, testare gratuită şi consiliere.
- Oprirea exodului de cadre medicale prin mărirea salariilor.
- Creşterea salariului minim a personalului medical şi paramedical, lucru care va duce la eliminarea bacşişului. Recompensarea cadrelor medicale cu activităţi profesionale deosebite.
- Creşterea treptată a procentului PIB alocat pentru sănătate de până la 7- 8 % (faţă de 4,5 % cît avem în 2008)
- Introducerea in programa învăţământului liceal a unui curs de educaţie sanitară care să impiedice proliferarea bolilor cu transmitere sexuală (infecţia cu HIV/SIDA, virusuri hepatice de tip B şi C, sifilis, etc.).
- Amenajarea unor locuri de agrement (parcuri, ştranduri, săli de sport).
- Accesarea unor fonduri europene pentru un centru de salvare a animalelor abandonate.
- Obligativitatea încheierii contractelor de salubritate între Primărie şi familiile aflate pe raza fiecărei localităţi.
- Înfiinţarea unor cabinete medicale şi de consiliere psihologică pe lângă toate instituţiile publice.
- Protejarea sănătăţii cetăţenilor României prin axarea industriei alimentare pe produse ecologice.

Administraţie publică

- elaborarea unui cod minimal de conduită morală a funcţionarilor publici şi selectarea acestora pe criterii de competenţă şi onestitate.
- simplificarea procedurilor pentru obţinerea autorizaţilor de orice fel.
- combaterea actelor de corupţie în administraţia publică.
- înfiinţarea pe lângă primăriile municipale şi comunale a unor servicii specializate în elaborarea şî implementarea de proiecte pentru atragerea fondurilor europene.

AGRICULTURĂ

- asigurarea asistenţei veterinare gratuite în mediu rural.
- stimularea investiţiilor din domeniul agricol prin subvenţionări de până la 80 % (pentru achiziţionarea utilajelor agricole, a carburanţilor, etc)
- stimularea activităţilor de prelucrare în mediul rural a produselor agricole, a cărnii, a laptelui prin construirea unor centre cu bani europeni.
- susţinerea înfiinţării unor asociaţii agricole în vederea accesării fondurilor comunitare şi a primirii subvenţiilor suplimentare de stat
- acordarea unor subvenţii gospodăriilor ţărăneşti pentru eficientizarea procesului agricol: irigaţii, seminţe de calitate şi substanţe pentru combaterea dăunătorilor
- încurajarea si susţinerea financiara a activităţilor agricole (ferme, fabrici de lapte, apicultură, piscicultură, pomicultură, etc)

ECONOMIC

- crearea unui mediu concurenţial bazat pe onestitate
- sancţionarea practicilor care atentează la spiritul concurenţial
- dezvoltarea turismului local şi naţional
- dezvoltarea turismului rural
- eliminarea pericolului de inundaţii prin construcţia de noi diguri şi consolidarea liniilor de apărare deja existente ale râurilor
- încurajarea tinerilor care vor să-şi deschidă o afacere prin subvenţionarea parţială a dobânzii bancare
- investirea în infrastructura naţională: autostrăzi şi reţele de transport feroviar care să lege toate regiunile istorice româneşti
- stimularea iniţiativei private
- dezvoltarea unei economii de piaţă concurenţiale care să stimuleze creşterea productivităţii, a investiţiilor şi a locurilor de muncă
- acordarea de credite cu dobândă subvenţionată în vederea redresării şomajului
- limitarea procesului de sărăcie a populaţiei
- micşorarea impozitelor pe veniturile din muncă
- crearea unui sistem de credit naţional avantajos pentru studii.
- respectarea dreptului la proprietate privată acumulată sau moştenită prin mijloace oneste
- creşterea Produsului Intern Brut pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii prin politici economice viabile
- promovarea capitalului indigen şi direcţionarea investiţiilor străine spre tehnologizare şi refacerea infrastructurii
- limitarea giganţilor economici la un prag maxim de acumulare de putere privată pentru evitarea unei dictaturi economice (oligopol), neconformă cu principiile unei autentice economii de piaţă
- creşterea salariului minim
- limitarea migraţiei forţei de muncă
- salvarea întreprinderilor de stat falimentare prin privatizare
- încurajarea sponsorizării prin implementarea unei legi care să favorizeze unităţile cu potenţial financiar
- repartizarea fondurilor bugetare pe criterii obiective tuturor comunelor
- accesarea unor fonduri europene prin proiecte cu finanţare de la Uniunea Europeană prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală care să vizeze dezvoltarea - infrastructurii în zonele rurale (sistemul de alimentare cu apă, sistemul de canalizare, repararea şoselelor şi introducerea reţelei de gaz)

ÎNVĂŢĂMÂNT

- mărirea bugetului destinat educaţiei şi cercetării.
- asigurarea protecţiei tinerilor în şcoli.
- realizarea unor programe pentru modernizarea şcolilor, liceelor şi grădiniţelor.
- centrarea învăţământului pe student.
- dezvoltarea infrastructurii în instituţiile de învăţământ de toate gradele.
- scutirea integrală de taxe pentru şcolarizare a elevilor şi studenţilor orfani sau care provin din familii cu venituri mici.
- eliminarea blocajelor de comunicare dintre profesor si student
- înfiinţarea unui Oficiu de Protecţie a Studentului (OPS)
- acordarea unor facilităţi consistente personalului didactic care îşi desfăşoară activitatea în medii rurale izolate.
- construirea, modernizarea şi echiparea unităţilor şcolare şi preşcolare.
- dotarea şcolilor cu aparatură informatică modernă.
- iniţierea unor legi care să protejeze demnitatea personalului didactic.
- dezvoltarea sistemului de acordare a burselor de stat şi private studenţilor şi doctoranzilor la universităţile occidentale.
- promovarea unui sistem de dezvoltare a mobilităţii cadrelor didactice în spaţiul universitar european şi extraeuropean.
- educaţia şi formarea continuă.

JUSTIŢIE

- ridicarea imunităţii parlamentare în caz de culpă şi controlul riguros al averii parlamentarilor.
- lupta deschisă împotriva politicienilor corupţi.
- sancţionarea drastică a mitei electorale.
- protejarea cetăţeanului şi a familiei prin mărirea pedepselor pentru încălcarea legii.
- pedepsirea aspră a proxenetismului şi a pedofiliei.
- reducerea criminalităţii prin sporirea pedepselor.
- sancţionarea luării de mită (de zeci de mii de euro) pretinsă de către liderii de partide pentru candidaturile la alegerile parlamentare. Acest lucru instituie o formă de candidatură censitară (unipecuniară) şi împiedică desemnarea candidaţilor pe criterii valorice: moralitate, responsabilitate, demnitate şi profesionalism.

MEDIU

- reîmpădurirea zonelor silvice defrişate.
- introducerea unor cursuri de ecologie şi ecoteologie în învăţământul de toate gradele. Acest lucru va contribui la dezvoltarea conştiinţei biotopice şi ecoetice a tinerilor. Grija faţă de natură, faţă de cosmos este o obligaţie sacră, deoarece lumea a fost creată de Dumnezeu ca mediu de mântuire a omului.
- amenajarea unor parcuri şi spaţii verzi în oraşe care să furnizeze o cantitate importantă de oxigen în măsură să contracareze emisiile de gaze în atmosferă.
- amplasarea de recipiente (coşuri) pentru colectarea gunoaielor în diverse zone ale localităţilor.
- iniţierea unui proiect de lege care să împiedice diminuarea fondului silvic (aplicarea unor ecoamenzi consistente), evitându-se astfel inundaţiile şi alunecările de teren.

RELIGIE SI CULTURĂ

- Conservarea patrimoniului cultural naţional.
- Educarea civică, politică şi culturală a cetăţenilor prin conferinţe, simpozioane şi materiale publicitare.
- Stimularea activităţilor culturale prin alocarea unui suport financiar de la bugetul de stat.
- Finanţarea centrelor culturale ale României în străinătate.
- Promovarea în străinătate a valorilor culturale româneşti.
- Obligativitatea studierii religiei în şcoli.
- Organizarea unor excursii la principalele obiective turistice de interes istorico-cultural şi pelerinaje gratuite la cele mai cunoscute aşezăminte monastice din România.
- Afirmarea credinţei şi identităţii naţionale.

POLITICĂ INTERNĂ

- garantarea libertăţii de exprimare şi a independenţei mass-media;
- finanţarea de către stat a partidelor politice
- respectarea drepturilor şi a libertăţii omului
- separarea afacerilor de sfera politicului
- respectarea drepturilor minorităţilor în calitate de cetăţeni ai României, garantarea egalităţii în faţa legii, însă fără segregaţionisme şi derogări lingvistice, economice şi administrative neconforme cu spiritul şi valorile democraţiei europene
- limitarea accesului în structurile de conducere a persoanelor care au deţinut funcţii sub dictatura comunistă
- promovarea unui dialog amiabil şi decent între partidele politice româneşti indiferent de poziţia pe care o ocupă pe eşichierul politic în vederea optimizării vieţii cetăţeanului
- respectarea demnităţii şi libertăţii persoanei umane ca fiinţă unică şi irepetabilă, indiferent de sex, rasă, naţionalitate, vârstă, apartenenţă religioasă şi politică
- redresarea tendinţei demografice negative (îmbătrânirea populaţiei, scăderea mortalităţii, etc)
- revizuirea şi actualizarea textului Constituţiei
- colaborarea reală şi eficientă a statului cu sindicatele, patronatele şi organizaţiile nonguvernamentale
- respectarea principiului de separare a puterilor în stat
- întărirea familiei ca mijloc de devenire a individului şi a societăţii
- folosirea oportunităţilor create de statutul de ţară membră a Uniunii Europene
- gestionarea responsabilă a frontierelor în vederea evitării traficului ilegal
- garantarea drepturilor de proprietate intelectuală.
- restituirea proprietăţilor, reparaţia materială şi morală pentru abuzurile comise de regimul comunist.
- stabilirea unei zile de comemorare a victimelor crimelor din perioada comunistă.
- depolitizarea mişcărilor sindicale.
- reformarea morală a societăţii româneşti şi a clasei politice
- crearea unor canale de comunicare permanentă între parlamentari şi cetăţeni. Parlamentarul trebuie să devină un veritabil politician de familie.
- redefinirea prerogativelor constituţionale ale instituţiei prezidenţiale (încărcarea acesteia cu atribuţii executive proporţionale cu votul popular care i-a asigurat această funcţie)
- promovarea valorilor democratice şi a economiei de piaţă
- aplicarea legii lustraţiei persoanelor cu angajamente politice
- transparenţa actului guvernamental
- eliminarea protecţionismului şi nepotismului din societatea românească şi crearea unui mediu concurenţial loial
- regândirea puterii executive, mai precis legitimizarea acesteia prin vot direct
- aplicarea principiului subsidiarităţii în relaţiile stat-comunitate, Biserică-stat, Biserică-laicat.
- introducerea legii votului uninominal cu două tururi de scrutin (după modelul francez)

POLITICA EXTERNĂ

- Promovarea unei politici europene şi extra-europene responsabile.
- Întărirea parteneriatului cu Statele Unite şi consolidarea unor noi alianţe în interiorul Uniunii.
- Lupta împotriva terorismului prin angajarea unui dialog raţional, neagresiv cu lumea islamică.
- Promovarea unei politici externe echilibrate.

B. PROGRAM ELECTORAL LOCAL

Circumscripţia electorală nr. 34
Colegiul uninominal nr. 5
sprijinirea necondiţionată a tuturor primarilor din colegiul nr. 5 (indiferent de culoare politică sau naţionalitate ) în vederea realizării proiectelor administrative şi gospodăreşti în localităţile: Arpaşu de Jos, Arpaşu de Sus, Avrig, Boiţa, Bradu, Bungard, Cisnădie, Cisnadioara, Cârţa, Colun, Cârţişoara, Mârşa, Mohu, Noul Român, Poieniţa, Porumbacu de Jos, Porumbacu de Sus, Racoviţa, Sadu, Glâmboaca, Săcădate, Sărata, Scoreiu, Sebeşu de Jos, Sebeşu de Sus, Tălmaciu, Tălmăcel, Roşia, Şelimbăr, Turnu Roşu, Vurpăr, Veştem, Nucet, Daia, Caşolţ, Cornăţel, Nou.

CIORAN SAU ANTITETICA ABISULUI

2008-10-15T22:14:00.000+03:00

Pentru Cioran răul nu poate fi acceptat într-un regim contrafactual. Tonul contestatar al teologiei lui Cioran porneşte de la discreditarea referatului biblic al genezei. Autorul Tratatului de descompunere nu pare se fie preocupat de problema unei creaţii iniţiale necorupte.
Motiv central al hermeneuticii religiilor la Mircea Eliade, problema lui illo tempore, a timpului originar şi integru fiinţial, la Cioran, pare să devină o structură ontologică irelevantă. Deşi vorbeşte despre cădere pentru el căderea este echivalentă cu naşterea. Acesta este punctul fundamental pe care Cioran îşi va clădi cascada de invective aduse Demiurgului. Pentru Cioran a cădea înseamnă a fi. El ar fi vrut să nu se fi născut. Dezacordul lui Cioran în raport cu ontologia creştină poate fi evidenţiat prin chiar natura nostalgiei metafizice pe care o încearcă. Cioran nu regretă paradisul ci nefiinţa. Pentru el paradisul este un echivalent al plictisului, iar Eternitatea o formă afirmativă a angoasei. Disperarea fundamentală a lui Cioran nu este legată de verbul a nu fi ci de contrariul lui. Pentru el nefiinţa este metafora ontologică a păcii.
Ontologia lui Cioran nu poate fi înţeleasă fără o ciudată suprapunere a budismului cu creştinismul. Având o nostalgie a depăşirii contradicţiilor şi a suferinţei prin extincţie este un om eminamente chinuit de problema creştină a păcatului originar. Pentru Cioran nu pot exista decât două religii: creştinismul şi budismul. Din motive creştine Cioran este un budist ratat. Având o extraordinară sete de consumare a contradicţiilor nu pare animat de liniştea impersonală a Nirvanei. Trăindu-şi până la paroxism cea mai neînsemnată dispoziţie digestivă, gândul eliberării de trup şi de făptuire îi figurează un contra exemplu ascetic pentru care el se simte inapt constitutiv. Budismul a dus atât de departe gândul extincţiei încât nu numai trupul ci chiar şi eul îi pare a fi un composit, ceva destinat pieirii. Fascinat de extincţia ego-ului Cioran nu poate accepta pe cea a viscerelor. O criză de stomac va avea o forţă infinit mai mare pentru Cioran decât cogito-ul cartesian. Iată-ne aruncaţi în nostalgia creştină a unei Eternităţi în trup. Este de plâns aici cangrena viscerelor, forma prin care Cioran îşi exprimă regretul de a nu fi fost. Este forma în care trupul îşi revendică dreptul la plenitudine. Există o nostalgie a trupului la Cioran care-l pune în divorţ cu budismul. Un budist nu-şi va lua niciodată atât de în serios insomniile, ci va găsi o tehnică de meditaţie prin care să le elimine. Pentru un budist o criză va fi o anomalie ce trebuie depăşită, dar nu va fi un mod de a fi în care persişti cu încăpăţânare şi fanatism. Pentru a accede la valoarea soteriologică a unei crize, pentru a înţelege că în definitiv criza nu este un moment integrabil, ci este o stare constitutivă, trebuie să ai acces la disperările şi extazele misticilor creştini. Budistul este mult prea suveran şi detaşat pentru a actualiza disonanţa extazului şi disoluţiei.
Pentru a avea o asemenea învecinare stranie între sublimul Fiinţei teologilor şi neant trebuie acceptată o stare ontologică pozitivă care este mai mult decât vacuitatea budistă. Pasionat de excesele prin care mistici îşi consumau erosul în dumnezeire, Cioran va fi constrâns de spiritul lui muzical să poate cu sine şi să nege Transcendenţa teologilor. Neavând gust pentru afirmaţie Cioran va scormoni hăurile creştinismului şi nu lumina lui.
Dispreţuind silogistica va avea un suprem dezinteres pentru o posibilă coerenţă teologică menită să explice ordinea dată a lumii. Cioran nu avea nevoie de Dumnezeu ci de lipsa Lui ca să-l poată afirma („toată viaţa l-am căutat pe Dumnezeu dar am făcut totul pentru a nu-l întâlni”). Pe scurt, ca şi pentru asiatici răul constă în însuşi verbul a fi. Dar ca şi creştin el va trăi acest neajuns ontologic ca pe un viciu. În definitiv nimic nu este mai indecent pentru Cioran decât faptul de a fi. Iată aici concentrate toate motivele unui scandal metafizic. Dacă nu Dumnezeu a făcut creaţia bună şi dacă nu omul a corupt-o, dacă Dumnezeu se manifestă prin această boală cosmică atunci trebuie cu siguranţă intentat un proces invers celui pe care-l face Biblia omului. Este vorba aici despre un transfer de vină şi de o nerecunoaştere a rolului libertăţii în geneza păcatului.
Sursa injuriilor lui Cioran la adresa Transcendenţei nu se află într-un capriciu sau intr-o simplă destituire a bunătăţii divine, ci într-un mit gnostic, contrar celui biblic. Zeul creează lumea direct în starea ei actuală. Temporalitatea este maladivă prin esenţa ei şi nu prin manifestările ei. Avem aici cheia pentru decodarea unor expresii ca Demiurgul cel rău şi Cădere în timp.
Fractura cosmică la Cioran este expresia unei disonanţe metafizice, a unui acord ultim nerezolvat (Cioran vorbeşte despre crispările lui Dumnezeu care pot fi sugerate de sunetele de orgă dezlănţuite într-o catedrală goală). Îndurerat de condiţia lamentabilă a trupului, Cioran va împinge interogaţia până în zona în care carnea apare ca un nonsens.
Apocalipsa nu este pentru Cioran un final al unei lumi ce nu trebuia să fie, ci este o structură fundamentală a fiinţei. Dacă există ceva atunci acel ceva nu poate fi decât infectat de sfârşit; orice răsărit este un declin camuflat.
Întreaga structură a filosofiei lui Cioran trebuie să pornească de la premisele amintite. Dacă Dumnezeu îşi proiectează contradicţiile prin actul creaţiei, atunci atitudinea omului faţă de un astfel de demiurg nu poate fi decât tensionată. Există o simetrie antinomică: unui Dumnezeu inconsecvent ontologic i se contrapune un om inconsecvent mistic. Dacă zeul nu a putut fi terapeutul cosmosului atunci cum ar putea vindeca el rănile metafizice ale fiinţei umane. Dacă nu a putut fi prezent pe toată sacra vieţii într-un asemenea mod încât moartea să devină o imposibilitate logică atunci cum va putea fi el prezent în contradicţiile şi nesomnul unei fiinţe blestemate cu conştiinţă (,,Omul este un animal care nu poate dormi”).
Drama lui Cioran poate fi asemănată, după cum sugerează Andrei Pleşu, cu imaginea dintr-o tauromahie. Cine-i victima şi cine-i călăul? Oare nu Dumnezeu îi arată pânza roşie victimei ca să-l înfurie? Oare Zeul este îndrăgostit de agonia victimei lui? Cioran s-a comportat cu Dumnezeu mai degrabă ca un taur decât ca un toreador. A fost mai degrabă victimă decât asasin.
Unui zeu care-şi consumă atotputernicia şi neputinţa într-o bucată de carne gânditoare nu i se poate răspunde decât cu un om răzvrătit, adversar al Transcendenţei. Există aici un vid de dumnezeire, o carenţă de absolut, dar un vid trăit simultan ca reproş şi eliberare. Prezenţa lui Dumnezeu este la fel de insuportabilă ca absenţa lui („Doamne fără tine sunt nebun şi cu Tine înnebunesc”). Nevoia lui Cioran de Dumnezeu este riguros echivalentă cu nevoia lipsei de Dumnezeu. Cioran stă sub semnul unei încălcări flagrante a principiului noncontradicţiei, a unei febre mistice întoarse pe dos care sfidează principiile logicii. Putem spune despre Cioran că este un apofatic, dar apofatismul lui se constituie pe antinomii de alt ordin decât cele ale apofatismului clasic (aeropagitic). Dacă expresiile negative ale corpusului aeropagitic vizau excelenţa şi superlativul ontologic, atunci prin contrast apofatismul lui Cioran ţinteşte mai degrabă într-o zonă a retragerii lui Dumnezeu din lume, a unui Deus otiosus. După ce Dumnezeu a creat această lume saturată de sfâşiere şi declin, cum s-ar exprima Cioran, se retrage. Există o pudoare divină în faţa propriei creaţii. Cioran nu este decât un derbedeu metafizic care pretinde explicaţii, sileşte zeul să-şi justifice greşelile comise în plan sublunar. Pentru Cioran statutul unei divinităţi retrase este insuportabil existenţial şi inacceptabil logic. Scandalul unei creaţii imperfecte nu este depăşit decât de cel al unui Dumnezeu absent, iar această absenţă este sursa în cel mai înalt grad pozitivă a descentrării ontologice, a lipsei de identitate metafizică a fiinţei.
Unul dintre lucrurile care l-au contrariat cel mai mult pe Cioran în ce priveşte sfinţii era febra lor erotică şi depăşirea organicului. Acest amor divin, rămas neîmplinit, i-a otrăvit existenţa şi i-a alimentat injuriile. Dumnezeul lui Cioran nu este apofatic din cauza insondabilităţii lui ci din cauza absenţei lui existenţiale. Întrebarea este nu cât de departe este Dumnezeu de cosmos, ci de ce ne pune pe noi ca fiinţe perisabile să-i experiem, să-i măsurăm depărtarea.
Apofatismul creştin de factură tradiţională nu este niciodată apofatismul absenţei lui Dumnezeu din lume. Un asemenea apofatism ar fi fost incompatibil cu ideea întrupării şi a învierii. Pentru mistici, antinomia este o expresie a statutului incomprehensibil al divinităţii. Pentru Cioran dimpotrivă antinomiile exprimă în egală măsură contradicţiile omului în faţa lui Dumnezeu şi ale lui Dumnezeu în faţa umanităţii. Antropomorfismul lui Cioran este reflexul credinţei într-un Dumnezeu imperfect, al unui Dumnezeu care are prea puţine lucruri de împărţit cu tratatele de metafizică. Fără discuţie Cioran nu şi-ar fi putut exprima neliniştile fără un paroxism al eleganţei, fără o aristocraţie a disperării. În definitiv Cioran nu a fost un simplu disperat după cum nu a fost nici un banal estet. El a ridicat stilul la rang de metafizică şi a dat metafizicii exigenţa unei geometrii a expresiei. Iată deci punctul în care Cioran se revendică de la părintele său Pascal. Cunoscător perfect al limbii moraliştilor Cioran a condus-o până-n teritoriile scrutate de disperările lui Pascal. Numitorul comun al metafizici lui Cioran cu structura ontologică pascaliană este aceea a crispării în faţa infinitului care nu de puţine ori este travestit în cosmologie. Pascal, oricât ar fi de suferind, nu recurge la invectivă, nu devine agresiv cu Cerul. Cioran însă, ridică defăimarea la rang de „metodă” a interogaţiei teologice. Iată o poziţie existenţială riscantă care este de natură să sporească suferinţa celui care şi-o asumă, fără să poată conduce la o soluţie.
Şi totuşi e prea multă muzică, extaz şi delir, interogaţie, reproş şi dor după infinit în scrisul lui Cioran încât să nu fi smuls un zâmbet sau o lacrimă de pe chipul Transcendenţei. Prin Emil Cioran s-a certat Dumnezeu cu sine.

„RELIGIA ÎN ERA GLOBALIZĂRII” (recenzie de carte)

2008-10-15T22:11:00.000+03:00

Sub acest titlu a apărut, spre finele anului precedent, la Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, ediţia a doua a unei incitante cărţi semnată de profesorul dr. Andrei Marga. La scurt timp după ce s-a întors din Germania, unde fusese trimis ca bursier DAAD, prilej ce i-a asigurat profitabile stagii de documentare la universităţi precum Frankfurt am Mein, unde l-a cunoscut pe filosoful Jürgen Habermas, Erlangen, Münster şi München, profesorul Andrei Marga a fost numit titular al cursului de Istoria filosofiei contemporane, la Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca. În această perioadă nefastă filosofării, spre deosebire de unii profesori pentru care filosofia nu era altceva decât un funest elogiu şi un lamentabil comentariu al operelor marxist-leniniste, alături de profesori ca V. Muscă, T. Cătineanu şi A. Codoban, profesorul Andrei Marga sfida canoanele universitare obediente sistemului şi familiariza studenţii cu marii creatori de filosofie ai secolului XX.
După 1990, când am devenit student al Facultăţii de Filosofie din Cluj, am avut bucuria să asist săptămânal la magistralele prelegeri de Filosofie contemporană şi Logică generală ale profesorului Andrei Marga. Încă de pe atunci, profesorul era un "homo europaeus". Ne prezenta cu dexteritate şi erudiţie curentele filosofice ce au influenţat filosofia contemporană - pozitivismul, existenţialismul, materialismul senzualist, neospiritualismul, realismul idealist, empirismul, filosofia vieţii şi pragmatismul, precum şi marii filosofi occidentali contemporani: Dilthey, Brentano, Frege, Bergson, Spengler, Husserl, W. James, John Dewey, Marcuse, Russel, Wittgenstein, Carnap, Habermas, Austin, Rosenzweig, Heidegger, Sartre, Ortega, Adorno, Popper, Lorenzen, Gadamer, Manfred Riedel, Lyotard, Foucault, Derrida, Otto Apel, Rorty etc.
Actualmente, domnia sa este în continuare profesor de Filosofie contemporană şi Logică generală la Universitatea "Babeş-Bolyai" - Cluj fiind, în acelaşi timp, şi preşedinte al acesteia. Din 2001 distinsul profesor este şi membru al conducerii executive a Asociaţiei Universităţilor Europene. Pe lângă elaborarea unor lucrări unde îşi expune propria concepţie filosofică: "Cunoaştere şi sens" (1982), "Raţionalitate", "Comunicare", "Argumentare" (1990), "Philosophy in the Eastern Transition" (1995) şi "Relativismul şi consecinţele sale" (1988), pe lângă superbele monografii filosofice dedicate lui Marcuse şi Habermas, studii de referinţă, traduceri de texte filosofice, antologii şi cursuri ("Reconstrucţia pragmatică a filosofiei", 1998, "Metodologie şi argumentare filosofică", 1994), Andrei Marga a scris o serie de cărţi, unele dintre ele publicate în limbi de circulaţie, despre reforma învăţământului românesc şi despre destinul filosofiei din perspectiva integrării în Comunitatea Europeană. Din acest ciclu face parte şi cartea de faţă. Fără a fi propriu-zis o carte "despre religie", "Religia în era globalizării" este prima lucrare de acest gen în spaţiul cultural românesc. Aşa cum ne anunţă încă de la primele rânduri, autorul îşi propune să răspundă la următoarele întrebări: ce însemnă de fapt şi ce ne pretinde globalizarea? care este ponderea religiei în modernitatea târzie? care este situaţia religiei şi situaţia religioasă a timpului nostru? care este impacutl religiilor în situaţia politică a lumii de astăzi şi în evoluţia spre unificare din Europa?, care sunt posibilităţile de evoluţie din trialogul religiilor monoteiste? ce schimbări se produc în etică în era globalizării?, care sunt mijloacele intelectuale de realizare a acestora? (p. 10)
După un prim capitol introductiv: "Ce este şi ce ne pretinde globalizarea?", în care sunt prezentate pe rând fenomenul globalizării, motivaţia şi necesitatea acestui demers, paşii decisivi şi siguri făcuţi în acest sens de disciplinele experimentale şi formale, securitate, comunicaţii şi economie, distincţiile terminologice indispensabile înţelegerii conceptului de globalizare, consecinţele psihologice şi criza morală determinată de impactul cu mondializarea, autorul - luând în considerare "ethosul global", concept propus de Hans Küng în "Project Weltethos" (1990), ca set minimal de valori umane care să garanteze supravieţuirea umanităţii - ne introduce, practic, în tema propriu-zisă a lucrării: "Un ethos cu impact destul de larg, în fapt mondial, nu poate proveni astăzi din altă parte decât din religie" (p. 31).
Asumarea necritică a raţionalismului cartesian în anumite cercuri ale culturii a dus la promovarea unor poziţii adverse faţă de religie, care era considerată ca un element revolut şi, ca atare, trebuie să ne raportăm la ea doar ca la o simplă piesă de muzeu.
Hans Küng, unul dintre cei mai lucizi teologi contemporani, citat de altfel şi în primul capitol, în cartea sa "Existiert Gott? Antwort auf die Gottesfrage der Neuzeit" (1978), pornind de la cotitura cartesiană, inventariază principalele momente ale asumării existenţei lui Dumnezeu în modernitate, oprindu-se la Pascal, Hegel, Feuerbach, Marx, Freud şi Nietzsche. Aceste disertaţii fac obiectul celui de-al doilea capitol: "Noua pondere filosofică a religiei".
Reproşând că metafizica a fost redusă de la statutul ei obiectiv, moştenit din tradiţia scolastică, la unul subiectiv, datorită idealismului promovat de Kant, Jacobi şi Fichte, Hegel va încerca să găsească o modalitate speculativă, în care atât "obiectivitatea" cât şi "subiectivitatea" să fie momente ale ideii supreme. În sistemul hegelian, conştiinţa individuală şi Absolutul interacţionează în ambele direcţii. Religia vorbeşte oamenilor despre natura spiritului, dar ea nu este doar o etapă în măreaţa odisee pe care aceasta o parcurge, astfel încât adevărata ştiinţă nu e posibilă decât la sfârşitul tuturor acumulărilor istorice: "Hegel a privit filosofia, mai ales după ce a scris „Fenomenologia spiritului”, drept forma spirituală ce dă cel mai bine seamă de cursul istoric al desfăşurării „spiritului absolut” şi a considerat religia ca un moment absorbit de filosofie" (p.37).
Ludwig Feuerbach se desparte de Hegel datorită pretenţiei sale de a prezenta în mod exhaustiv realitatea. În concepţia lui, filosofia trebuie să înlocuiască religia, iar Divinitatea după atâtea secole de creştinism inoperant la nivel cognitiv, e cazul să cedeze în favoarea omului. Numai un antropocentrism lucid, epurat de scrupule eshatologice, însă conştient de ineluctabilitatea momentului thanatic ar putea constitui punctul de deschidere a unei noi etape în istoria umanităţii.
În ce-l priveşte pe Marx, Hans Kung afirmă, pe bună dreptate, că ateismul său militant nu este fundamentat. Tarele sociale, înstrăinarea omului de sine, un anumit context istoric precar nu sunt argumente credibile pentru punerea în paranteze a unei instanţe transcendente. Nu putem amesteca "critica pământului" cu "critica cerului".
Auguste Comte, întemeietorul pozitivismului, a încercat, de asemenea, o "depăşire" a religiosului în sensul unui umanism fondat mai mult pe iubire decât pe credinţă, în măsură să regleze, să lege ("religare") şi să controleze momentele traiectului existenţial personal dar şi relaţiile între indivizi.
Sigmund Freud, fondatorul psihanalizei, pentru care religia nu era altceva decât o "nevroză obsesională generalizată" îşi îndreaptă preocupările spre înţelegerea ştiinţifică a fenomenelor, pledând pentru abandonarea "iluziei religioase".
Prin Nietzsche, revolta împotriva religiei îmbracă forme aproape violente. Autorul "Naşterii tragediei" vede în creştinism o veritabilă formă de suprimare a energiilor vitale, instituind astfel, prin proclamarea deicidului şi a voinţei de putere, un mesianism intraistoric, o eshatologie imanentă, golită de orice conţinut transcendent.
Toate aceste critici au fost, într-o bună măsură, infirmate, dovedindu-se faptul că religia are o bază ontologică mult mai profundă. Opera lui Franz Rosenzweig, în special "Der Stern der Erläsung" (1923) a fost în măsură să producă un mod inedit de abordare a fenomenului religios. După acest gânditor, filosofia şi teologia, asemeni vaselor comunicante, trebuie să-şi schimbe între ele naturile. Fondul revelaţional este o premisă de care trebuie să ţină cont chiar şi discursul filosofic.
În capitolul III, autorul recurge la degajarea unei diagnoze, bazându-se pe "două investigaţii empirico-statistice relevante şi, apoi, pe trei abordări sistematice: una din sfera teologiei, a doua din cea a sociologiei şi cea de-a treia din domeniul filosofiei" (p. 65). Din aceste statistici şi analize desprindem următoarele:
- În anii 1981, 1990 şi 1995 s-a întreprins o investigare a adeziunii cetăţenilor Europei la valorile religioase. În 2002, Hermann Denz a publicat o sinteză a rezultatelor obţinute cu titlul "Die europänische Selle. Leben und Glauben in Europa". Cercetarea a inclus un eşantion de 104.414 persoane care au răspuns la 230 de întrebări. Astfel, 48% dintre persoane au afirmat că sunt "foarte religioase", 17% "religioase", 12% "mai curând nereligioase" şi 23% "nereligioase". În ce priveşte şarja "nereligioşilor", s-a observat că 25% provin din Europa Răsăriteană şi 22% din Europa Occidentală. În 1999, 80% dintre cetăţeni erau membrii unor comunităţi religioase în Europa Occidentală şi 65% în Europa Răsăriteană. Ţările cu cea mai înaltă cotă de credincioşi sunt: România cu 99%, Malta 99%, Grecia 97%, Irlanda 95%, Polonia 95%. Cele mai reduse cote s-au înregistrat în Olanda 45%, Cehia 34% şi Estonia 24%. La scară continentală, există patru moduri de raportare la religie:
a) religiozitate intensă 34%
b) reigiozitate privată 11%
c) simpatizanţi la distanţă 35%
d) ateizanţi 20%
- Teologul protestant Jürgen Moltmann, în "Die Theologie heute" (1979), concluzionează, folosindu-se de unele distincţii ale lui Jean Jaques Rousseau, că Biserica actuală administrează o "religie civică". S-a pierdut mesajul spiritual transcendent istoriei, Biserica fiind preocupată de plierea doctrinei şi a instituţiilor sale pe structurile regimurilor politice;
- Sociologul Nikas Luhmann arăta că modernizarea presupune „diferenţierea” sistemelor în interiorul societăţii. Datorită acestei diferenţieri, religia se autonomizează, devenind un „sistem funcţional pentru sine”, astfel încât, numai implicarea efectivă în acest sistem procură beneficiile religioase. Cosmologia teologică a fost preluată de domeniul fizicii, iar morala religioasă tinde să fie percepută profan, în termeni exclusiv juridici;
- Jürgen Habermas a elaborat de asemenea o diagnoză referitoare la locul religiei în modernismul târziu. Filosoful susţine că religia face parte din principalele premise intelelectuale ale societăţii moderne, ea îndeplinind rolul de veritabil catalizator. Habermas elogiază tezele teologului Johann Baptist Metz, care au în vedere recuperarea triunghiului Ierusalim-Atena-Roma, ca fundament general al religiei creştine şi al civilizaţiei europene. Dacă teologia îşi va susţine argumentativ poziţiile - subliniază Habermas - ea nu va risca excluderea de la masa de dialog a "raţiunii pluralizate", căci graniţele dintre "temeiurile seculare" şi Weltanschaung-ul religios pot glisa în ambele sensuri.
În capitolul IV "O diagnoză a influenţei actuale a religiilor" ne este prezentată poziţia lui Samuel Huntington din "The Clash of Civilizations", care, pe linia unui Spengler sau Toynbee, face un incurs cu caracter general în filosofia istoriei. După analizarea tezelor din studiul amintit, autorul prezintă lucrarea lui Jonathan Iacks: "The Dignity of Difference. How to Avoid the Clash of Civilizations" (2002) ca alternativă la viziunea lui Huntington, în esenţă pesimistă, asupra viitoarei etape a umanităţii în care vor domina conflictele intra şi intercivilizaţionale. Jonathan Sacks pledează pentru cultivarea demnităţii fiinţei umane. E necesară revizuirea opticii universaliste moştenite din modernitate. Dacă nu va ţine cont în primul rând de principiul "diferenţei", universalismul actual riscă să devină la fel de periculos ca şi tribalismul. Un rol esenţial în responsabilizarea socială şi individuală îi revine religiei. Faţă de forurile politice care dispun de putere, religiile pot influenţa într-o măsură mult mai mare comunităţile umane. Incusiv conservarea diversităţii ce caracterizează grupurile umane trebuie să fie determinată de o "teologie a diferenţei".
Capitolul V - "O diagnoză a situaţiei religioase a timpului" - reia analiza teologului Hans Küng consacrată acestui subiect. Autorul volumelor "Grosse Christiliche Denker" (1994),"Das Christentum" (1994), "Existiert Gott?" (1995), "Weltethos für Weltpolitik und Weltwirtschaft" (1997), şi "Das Judentum" (1999) abordează teme actuale de un real interes nu numai pentru teologie, dar şi pentru antropologie, filosofie sau ştiinţe politice: realitatea lui Dumnezeu, libertatea fiinţei umane, istoricitatea existenţei, raţiunea ca instrument al cunoaşterii etc. Pentru a ilustra spiritul critic, obiectivitatea, erudiţia şi profunzimea eminentului teolog, spicuim câteva din ideile sale, preluate şi comentate de domnul Andrei Marga:
- O nouă ordine mondială fără un ethos global, care să reglementeze responsabilitatea individului pentru sine şi pentru lumea din jur, este sortită eşecului;
- Religia mijloceşte omului o "dimensiune a adâncimii", un orizont de sublimare a suferinţei, oferă un sens existenţei şi transfigurează moartea;
- Un ethos global presupune un angajament serios din partea religiilor autentice, "o coaliţie a credincioşilor şi necredincioşilor (deişti, atei şi gnostici)";
- Antisemitismul a fost într-o oarecare măsură alimentat şi de o anumită rezervă a Bisericilor creştine faţă de evrei;
- Un dialog eficace dintre iudaism şi creştinism ar trebui să înceapă nu de la un element doctrinar ce susţine, în fapt, această "prăpastie" cum ar fi, de pildă, dogma trinităţii, ci de "la omul şi evreul Iisus din Nazaret".
În capitolul VI "Iisus în noile abordări creştine şi iudaice" sunt prezentate monografiile şi studiile importante ale unor autori creştini şi evrei din ultimele decenii, despre istoricitatea şi relaţiile Mântuitorului Iisus Hristos cu tradiţia iudaică: Gaalyah Cornfeld (ed.) - "The Historical Jesus. A Scholarly View of the Man and His World" (1982), Josef Rotzinger - "Einführung in das Christentum" (1968), Paul Winter - "On the Trial of Jesus" (1961), David Flusser - "Die Konsequente Philologie und die Worte Jesu" (1963), Shalom Ben-Chorin - "Bruder Jesus. Der Nazarener in jüdischer Sicht" (1970), James H. Charlesworth - "Jesus within Judaism. New Sight from Exciting Archeological Discoveries" (1988), E. P. Sanders - "Jesus and Judaism" (1985), Hans Küng - "Das Judentum" (2001), Walter Gasper - "Jesus der Christus" (1974), Gérard Israel - "La question chrétienne. Une pensée juive du christianisme" (1999), André Paul - "Leçons paradoxales sur les juifs et le chrétiens" (1992), Jacque Dusquesne - "Jesus" (1994), Klaus Berger - "Wer war Jesus wirklich?" (1995), Peter Antes - "Jesus zur Einführung" (1998).
Rezumăm câteva idei care revin în literatura "iesusologică" (Iisus istoric) şi "cristologică" (Iisus Mântuitorul) citată de autor:
- Pe lângă cele patru evanghelii scrise la câteva decenii după răstignirea lui Iisus Hristos, lucrările lui Iosif Flavius şi istoriografia romană a primelor secole, cercetările mai noi au aprofundat şi lărgit sursele care stau la baza istoricităţii Mântuitorului Hristos: descoperirile arheologice de la Ierusalim, Nazaret, Qumran, analizele filologice recente ale unor texte, comentariile la Noul Testament, Talmud şi Midrash etc;
- odată cu dovedirea existenţei istorice a Mântuitorului, a devenit accesibilă redescoperirea lui Iisus "ca fiu al poporului evreu, a vieţii Sale ca o parte a istoriei evreilor, a învăţăturii Sale ca rezultat al frământărilor dinăuntrul iudaismului timpuriu pentru aflarea unei căi a salvării omului" (p. 146)
- declaraţia Conciliului Vatican II - "Nostra Aetate" - referitoare la evrei, redactată în 1964 (prima versiune) condamnă orice fel de persecuţie la adresa poporului evreu. Pentru drama terestră a lui Hristos nu poate fi culpabilizat întreg poporul evreu existent în acea vreme şi nici poporul actual;
- Primii membri ai Bisericii Creştine au fost recrutaţi din rândurile poporului evreu;
- Atât creştinii cât şi evreii au un corp doctrinar comun: Dumnezeu, creaţia, providenţa, îngerii, antropologia şi eshatologia, dar şi "surse revelaţionale unice: Vechiul Testament, Legea şi Profeţii ca temelii pe care se sprijină întregul edificiu al creştinismului şi al mozaismului" (D. Abrudan - "Creştinismul şi Mozaismul în perspectiva dialogului inter-religios" Sibiu, 1979, apud. A. Marga - "Religia în era globalizării", p. 154)
- Mesajul lui Iisus Hristos nu poate fi total înţeles decât din orizontul tradiţiei iudaice;
- Rabinul Pinhas Lapide, într-un dialog cu teologul catolic Hans Küng ("Jesus im Viderstreit. Ein jüdisch - christlicher Dialog", 1981) a afirmat că, pentru el, mântuirea este o problemă deschisă: "Dacă Mesia vine şi se va dezvălui ca fiind Iisus din Nazaret, aş spune că nu cunosc vreun evreu pe această lume care ar avea ceva împotrivă" (Hans Küng, Pinhas Lapide, "Jesus im Viderstreit. Ein judisch - christlicher Dialog", Calwer Verlag und Stuttgart und Kosel, Verlag, München, 1981, p. 49, apud. A. Marga - "Religia în era globalizării", p. 162).
Capitolul VII - "Revenirea la triunghiul Ierusalim-Atena-Roma". Uniunea Europeană nu este reductibilă doar la probleme economice şi politice, ci implică şi valori spirituale. Nici o altă instituţie "nu poate motiva în mai mare măsură oamenii pentru valori decât religia" (p. 215). Redescoperirea tradiţiei iudaice ca matrice de formare a creştinismului, valorificarea culturii elene şi romane care i-au dat structură istorică, limbaj categorial, supleţe teologică, consistenţă, cultură liturgică şi canonică, asigurându-i, şi la acest nivel, un destin universal, devin o prioritate pentru necesităţile spirituale ale timpului nostru. "Se poate spune - cu numeroase şi hotărâtoare probe în susţinere - că recuperarea triunghiului Ierusalim-Atena-Roma permite răspunsuri incomparabil mai bune la problemele fundamentale ale creştinismului, la criza de astăzi a valorilor, la nevoia de a reafirma potenţialul tradiţiei iudeo-creştine, pe care stă civilizaţia euroamericană, la nevoia trialogului iudeo-creştino-islamic, la problemele delimitării laturii spirituale a Europei unite, la nevoia istorică de reafirmare a unităţii dintre Europa şi Statele Unite ale Americii;" (p. 214)
"Baze pentru trialogul religiilor monoteiste" este titlul celui de-al VIII-lea capitol. Noul testament, cartea de referinţă al celui mai fecund şi mai credibil ontologic curent spiritual din istoria umanităţii: creştinismul, poate fi obiectiv evoluat numai în contextul acceptării filiaţiei sale veterotestamentare.
Islamul, a treia religie monoteistă, alături de iudaism şi creştinism, este la rândul lui, aşa cum reiese din Coran, ancorat în Tradiţia biblică: "noi avem o religie comună. Profetul a indicat că învăţătura sa este o religie în sfera biblică. Noi suntem fiii lui Ismail. Acestora li s-a promis că, într-o zi, vor sta alături de fraţii lor. Coranul spune în Sura a V-a, că toate cele trei căi, creştinismul, iudaismul şi islamul sunt legitime. Multitudinea de religii este voită, încât copiii lui Abraham să se poată întrece între ei în a făptui binele. Aceasta înseamnă că Dumnezeu mă va judeca după felul în care mă voi purta cu evreii şi cu creştinii. Iar în cazul invers este exact la fel" (Mohamed Salim Abdulah, apud. A. Marga - "Religia în era globalizării", p. 218).
Karl Iosef Kuschel în "Streit um Abraham. Was Juden, Christen und Muslime trennt - und was sie eint" (2001) a reconstituit istoric şi a interpretat teologic momentele semnificative din viaţa patriarhului Abraham, care au marcat într-o formă sau alta familia religioasă monoteistă, insistând pentru un ecumenism de tip abrahamic: "Un ecumenism al copiilor lui Abraham va exista astfel numai atunci când evrei, creştini şi muslimi vor fi gata să pună capăt descalificării celuilalt drept necredincios, depăşit sau deficitar şi numai dacă ei sunt în mod pozitiv dispuşi să se considere reciproc drept fraţi şi surori în credinţa în Dumnezeul lui Abraham" (apud. A. Marga - "Religia în era globalizării", p. 224). Decalogul revelat de către Dumnezeu lui Moise a intrat de asemenea în corpusul moral al celor trei religii monoteiste.
În capitolul IX - "Asumarea finitudinii" - sunt trecute în revistă diferitele metamorfoze pe care le-a înregistrat "conştiinţa morţii" în istorie. După prezentarea raportului filosofic faţă de fenomenul thanatic (Hegel, Kierkegaard şi Heidegger), autorul face o amplă analiză unei cărţi fundamentale despre problema morţii scrisă de doi universitari din Münster: Arnin Nassehi şi Georg Weber. Spre deosebire de alte lucrări care analizează fenomenul morţii din perspectivă medicală, culturală, metafizică, teologică sau mitică, cei doi autori abordează conştiinţa tanatică din perspectiva unei integrări a acesteia în structura simbolică a societăţii. Ştiinţele sociale trebuie să insereze în propriile lor conceptualizări această indepasabilă realitate. Chiar dacă moartea ar intra ca o necesiate logică proiectată în imaginea condiţiei umane la nivel social, tragismul provocat de această stranie disipare nu va dispărea. Rolul religiei este, şi de această dată, esenţial: "Rămânând credincioase marilor lor tradiţii, religia şi, în fapt, teologiile vor fi la înălţimea acestor răspunderi elaborându-şi răspunsurile pentru oameni care trăiesc astăzi" (p. 244).
Capitolul X – „Dumnezeu astăzi” - începe cu un incurs în primele două cărţi ale Pentateuhului pentru a evidenţia imaginea Dumnezeului abrahamic căruia autorul îi contrapune prezentarea conceptuală a Divinităţii aşa cum este ea conturată în operele unor mari filosofi: Cusanus, Descartes, Leibniz, Schelling, Hegel şi Kierkegaard. În general filosofia, surprinde numai caracterul de substanţă al Divinităţii, şi mai puţin pe cel de subiect. Dumnezeul filosofilor este o entitate supracategorială abstractă, pe când Dumnezeul teologiei este unul personal, hierafanic.
Cel mai adesea, natura ivinităţii este conturată de atotputernicia, iubirea şi bunătatea Sa. Acest lucru pare însă, după anumiţi filosofi, să fi fost contrazis, de pildă, de evenimentele ce au avut loc la Auschwitz. În lucrarea "Der Gottesbegriff nach Auschwitz. Eine jüdische Stimme" (1984), Hans Jonas se întreabă: "Ce fel de Dumnezeu a putut să lase să se petreacă cele ce s-au petrecut?" De aici, filosoful trage concluzia unui Dumnezeu "neputincios" care a preferat tăcerea, nu pentru că nu ar fi dorit să intervină în istorie pentru a cruţa poporul Său, ci pentru că "nu putea să o facă". O serie de răspunsuri la această problemă vor fi oferite de Hans Kung în lucrarea "Existiert Gott? Antwort auf die Gottesfrage der Neuzeit", Piper Verlag, Zürich, München, 1978. În ciuda situării într-un orizont secularizat, omul contemporan, în adâncul sufletului său, continuă să se raporteze încă la o instanţă transmundană ca la o ultimă soluţie capabilă să-l salveze din diversele crize sociale şi existenţiale.
În ultimul capitol al lucrării (XI) care este, de fapt, şi titlul prezentei cărţi - "Religia în era globalizării" - autorul analizează crizele înregistrate de modernitatea târzie în economie, politică, ştiinţă şi filosofie, ca apoi să se refere la formele actuale ale religiozităţii.
Filosoful canadian Charles Taylor în "Die Formen des Religiösen în der Gegenwart" (2002) care cuprinde o serie de conferinţe susţinute în Europa pe tema evoluţiei religioase în contextul secularizării, afirmă că William James în "The Varieties of Religious Experiences" (1901-1902) ar fi prevăzut faptul că religia va intra exclusiv şi se va epuiza în sfera experienţei individuale a vieţii. Domnul AndreiMarga consideră că, deşi William James are dreptate în privinţa acestui individualism, i-au scăpat totuşi din vedere trei fenomene ce caracterizează situaţia actuală:
- relaţia oamenilor cu spiritualul este "mai decuplată" decât relaţia cu societatea politică şi "mai cuplată" cu Biserica;
- "recursul la identificarea religioasă" ca metodă de conservare a identităţii;
- nevoia ontologică a fiinţei de a-şi manifesta "impulsul religios" chiar şi în prezenţa unor incertitudini istorice (p. 24 et seq.)
Dacă religia se emancipează de mecanismele sociale şi politice luând forma unui "individualism expresiv", vom asista, cu siguranţă, la o revitalizare, chiar şi în cadre quasiprivate, a acestui fenomen. Se înţelege că în astfel de condiţii, religia va trebui să facă faţă unor interogaţii noi. De altfel, o seamă de teologi cunoscuţi, receptivi la realităţile cu care se confruntă teologia în "era globalizării", încearcă să-şi asume cu seriozitate aceste responsabilităţi.
Un dialog al lui Karl-Josef Kuschel cu Dorothee Söle, promotoarea "teologiei experimentale" şi Johann Baptist Metz, un remarcabil teolog catolic, apărut sub formă de carte cu titlul "Welches Christentum hat Zukunft?" (1990), ne introduce în spiritul unor problematici actuale ale religiei: "În religia de astăzi - spune Dorothee Söle - nu este vorba doar de a cânta, ci şi de a striga. Putem să cântăm doar dacă şi strigăm" (apud. A. Marga - "Religia în era globalizării", p. 283). Este necesară "dislocarea triumfalismului tradiţiei creştine" şi aplecarea asupra suferinţei umane. Teologia actuală suferă de o gravă asincronie, rămânând "îngheţată într-un sistem de dogme uscate" care se clamează cu o indiferenţă aproape caraghioasă faţă de "suspinul fiinţei chinuite".
***

E o onoare pentru învăţământul universitar românesc în genere, şi pentru Universitatea "Babeş-Bolyai" în special, să aibă printre reprezentanţii săi o astfel de personalitate europeană, precum este cea a profesorului Andrei Marga, receptivă nu numai la integrarea învăţământului românesc în structurile europene, dar şi la reconsiderarea şi afirmarea valorilor religioase româneşti în cadrul procesului de globalizare. De altfel, domnia sa face parte din acea galerie de mari filosofi ce au activat în învăţământul universitar clujan. Îi avem desigur în vedere pe Lucian Blaga şi D.D. Roşca. În cultura filosofică românească, după filosoful de la Păltiniş, Constantin Noica, Andrei Marga este printre foarte puţinii "iubitori de înţelepciune" ce şi-au conturat un sistem filosofic consistent şi personal. Dar despre articulaţiile sistemului filosofic al profesorului Andrei Marga axat, în esenţă, pe un pragmatism ştiinţific original, vom vorbi cu alt prilej. În vederea unei alte ediţii a acestei pertinente, actuale şi necesare lucrări, sugerăm domnului profesor Andrei Marga, nu fără a ne autoreproşa îndrăzneala, extinderea ariei de cercetare la unele aspecte care vizează dimensiunea strict metafizică a temei: Mecanismul henologic platonician ca premisă a globalizării; Transcendentalitatea fenomenului religios; Limitele ontologice ale discursului ecumenic interreligios; Diferenţe şi apropieri teologice şi metodologice între dialogul ecumenic şi discursul politic globalizant; Metafizica alterităţii; Sensul eshatologic al globalizării etc.
În speranţa unei lecturi edificatoare, recomandăm cu căldură cartea profesorului Andrei Marga preoţilor, studenţilor teologi sau profesorilor de religie, dar şi altor categorii de intelectuali interesaţi de destinele integrării patrimoniului religios în structurile sociale, economice şi spirituale ale Europei.

METAFIZICA ECUMENISMULUI

2008-10-15T22:09:00.000+03:00

„Non pro eis autem rogo tantum, sed et pro eis, qui credituri sunt per verbum eorum in me: ut omnes unum sint, sicut tu Pater in me, et ego in te, ut et ipsi in nobis unum sint: ut credat mundus, quia tu me misiti”
Secundum Ioannem

17:20,21

Orice încercare de dialog ecumenic trebuie să se întrebe asupra principiilor de posibilitate ale acestui fenomen. Poate fi actualizată în istorie unitatea planetară a spiritului? Dacă da, care sunt atunci mijloacele de realizare a acestei unităţi, iar dacă nu, care sunt motivele care ne împiedică să ajungem la ea? Există o limită dincolo de care ezităm sau nu ne este permis să continuăm dialogul?
Deşi biserica are un destin istoric incontestabil, deşi chemarea ei este în egală măsură drept mărturisitoare şi universală, deşi a lăsat în istorie urme ireversibile din care a rezultat cultura noastră europeană, se pare că destinul fundamental ala bisericii nu priveşte unitatea istorică ultimă a umanităţii. Starea de divizare a omenirii este în această optică urmarea păcatului originar. Consecinţa nu poate fi înlăturată fără înlăturarea principiului. Fiind originar, păcatul nu este istoric sau antropologic determinat. El nu este nici o noţiune psihologică sau psihanalitică după cum nu este nici una socială. Păcatul originar este un concept teologic transcendental în sensul în care el este principiul de posibilitate al timpului istoric. Starea de divizare a umanităţii atât spirituală cât şi politică este aşadar efectul unei conjuncturi istorice sau a unei etape în evoluţia omenirii, rezultatul unei mutaţii transcendentale. În consecinţă această divizare nu poate fi corect şi arhitectonic suprimată fără abolirea păcatului originar şi implicit fără abolirea timpului cosmic şi istoric pe care acesta le-a determinat. Timpul însă îşi modifică natura nu numai prin aderenţa lui la Eternitate. Hristos este punctule de tangenţă al Eternităţii cu timpul. Învierea lui devine astfel principiul transcendental al instaurării unui alt timp decât cel istoric. Un timp din care păcatul şi moartea sunt înlăturate. Dacă păcatul şi moarte sunt într-un astfel de timp eshatologic suprimate, sunt suprimate şi consecinţele acestora deci şi starea de divizare a umanităţii. Prin Hristos este restaurată unitatea transcendentală şi supraistorică a omenirii. Proiectul actual al globalizării poate fi văzut şi ca o reeditare a hegelianismului. Această viziune este hegeliană în măsura în care o unitate transcendentală a omenirii este simultan şi una istorică, Spiritul absolut realizându-se în momentul suprem al istoriei.
Pentru că astăzi există un sistem economic planetar care conexează Tokyo, Frankfurt şi Toronto, pentru că astăzi devine vizibilă geneza unui sistem financiar unic pentru întreaga planetă, unui astfel de sistem economic global trebuie să-i răspundă o conştiinţă religioasă planetară. Religia ca segment al reflectării sociale a economicului ar urma şi ea să se supună acestei logici intrând în concertul multinaţional prin care unitatea spirituală a omenirii să fie realizată. Există aici un pariu metafizic oarecum îndrăzneţ având în vedere că această unitate urmează să se facă fără transfigurarea timpului, fără abolirea morţii şi fără eshatologie. Cu toate acestea un astfel de demers anticipează intraistoric imaginea unităţii exhatonice, pregăteşte moral, psihologic, poetic şi algebric diaspora multiplilor pentru ecuaţia henologică finală.
De-a lungul istoriei au existat şi personalităţi care nu s-au lăsat seduse de o retorică imanentistă care după părerea lor ar rata unitatea transcendentală confundând-o cu cea istorică. De pildă F.M. Dostoievski în romane precum Fraţii Karamazov şi Demonii nu denunţă numai iluzia sângeroasă a comunismului pe care a anticipat-o înfricoşător de exact ci şi visul unei unităţi din care transcendenţa să fie absentă. Marele romancier rus invocă simbolismul Turnului Babel în mai multe locuri din opera sa (în Demonii când este descris poemul de tinereţe a lui Stepan Trofimovici Verhonvenski şi în Fraţii Karamazov în capitolul Marele inchizitor). Vorbind astfel de realizarea unei „utopii” finale a istoriei de tip eclectic, a unei unităţi fără principii de unitate. Dacă Dostoievski a intuit crimele internaţi-onalismului marxist cu mult timp înainte ca acestea să se producă asta nu înseamnă că profeţiile lui pesimiste în legătură cu proiectul globalizării, realizat sub auspiciile unei evidente democraţii, trebuie să se actualizeze, mai ales că el a făcut aceste afirmaţii de pe poziţia unui creator de literatură şi nu de pe poziţiile unui profet investit de Transcendenţă cu atributele infailibilităţii.
Din punct de vedere metafizic creştinismul este, aşa cum am amintit deja, într-o continuitate cu teza speculativă a Unului-Multiplu enunţată de Platon şi dezvoltată de către Aristotel. Desigur Unul-Multiplu dogmatic ca Unu fiinţial şi trinitate ipostatică este diferit radical de cel al Lykeion-ului. S-ar putea aşeza ecumenismul sub acest semn al Unului-Multiplu, a unei unităţi de principiu a religiilor şi a unei pluralităţi de căi înspre atingerea acestor unităţi? Dacă am avea o condiţie edenică, deci dacă am trăi într-o formă de temporalitate transparentă faţă de Infinit, acest lucru ar fi mai simplu de realizat decât în condiţiile unui statut cosmic macerat de cariile timpului. Lucrurile devin şi mai delicate dacă ne gândim că o astfel de unitate ar fi imposibilă în absenţa unei viziuni hristocentrice.
Subliniam mai sus faptul că o unitate transcendentală perfectă a Unului-Multiplu este posibilă doar când principiul divizionar al istoriei – păcatul – va fi desfiinţat. Dacă păcatul şi moartea ar fi doar realităţi sociale, ele ar putea fi doar administrativ determinate. Din nefericire aceste realităţi sunt ontologice şi de aceea nu pot fi decât ontologic abolite. Cu toate că unitatea spirituală a planetei nu poate fi realizată plenar în istorie acest lucru nu paralizează ireversibil dialogul ecumenic.
Aşa cu a afirmat filosoful Constantin Noica în De dignitate Europae dar şi alţi gânditori de la noi şi de aiurea, identitatea efectivă a Europei este legată de Primul Sinod Ecumenic al Biserici Creştine (Niceea, 325), unde s-a formulat dogma Sfintei Treimi prin care se arată că: „Dumnezeu este unul în fiinţă şi întreit în persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt”, fiecare dintre aceste persoane posedând întreaga Fiinţă dumnezeiască, rămânând însă inconfundabile, distincte şi nedespărţite. Comuniunea intratreimică poate servi ca mod de comuniune interumană.
Planeta noastră este un bulgăre infim de humă rotitoare suspendată undeva la periferia universului. Suntem fire de praf „Muşti de-o zi pe-o lume mică/ Ce se măsură cu cotul” cum frumos spunea Eminescu în Scrisoarea I. Din perspectiva acestei condiţii cosmice insignifiante dar şi din aceea a unei paternităţi cosmice transcendente, orgoliile ultranaţionaliste precum şi orice formă de extremism etnic şi religios par pure exerciţii de naivitate. Un ins cu o hipersensibilitate metafizică şi cu o minimă conştiinţă civică şi agapică va înţelege fără dificultate necesitatea unui dialog cultural şi spiritual cu subiecţii altor confesiuni şi etnii.
Extinderea dialogului ecumenic şi misionar la nivel interreligios este de asemenea salutară în contextul în care dorim ca Ecclesia terestră să fie o imagine miniaturală a Împărăţiei lui Dumnezeu. Cu toate că modelele ontologice ale religiilor sunt diferite, uneori chiar antagonice, există totuşi un strat arheologic, o gramatică arhetipală a sacrului de unde ar putea porni discursul ecumenic interreligios. Acest start originar arhetipal al omenirii, acest dat revelat primordial este remanent în mituri, în folclor şi fireşte în religiile cu o structură mai evoluată. În doctrina Bisericii este cunoscută existenţa unei revelaţii primordiale, care ar precede atât revelaţia legii date prin Moise cât şi pe cea a harului dată prin Hristos. Această revelaţie primordială ar putea fi interpretată ca un rest al memoriei edenice pe care-l purtăm de la începuturile istoriei chiar şi în momentele noastre de uitare a sacrului. În acest sens opera unui Eliade sau a unui Jung se pot constituii ca documente teoretice care reabilitează după negaţiile iluminismului semnificaţia ontologică a acestei memorii.
Coborârea lui Dumnezeu în timp prin întrupare este de natură să modifice radical conştiinţa arhetipală a omenirii. Nici o discuţie ecumenică profundă, care angajează cu adevărat un dialog spiritual şi nu unul social sau filantropic nu va putea ignora întrebarea fundamentală în legătură cu revelaţia creştină: a fost Iisus Dumnezeu întrupat?; se intersectează în El Infinitul şi timpul sau nu? Dacă da, atunci în lumina acestei supreme epifanii cum o numea Mircea Eliade nici o revelaţie nu poate rămâne la fel. Acesta este premisa unui dialog ecumenic consistent metafizic nu formal. Revelaţia supremă a creştinismului este iubirea. Aceasta este universală într-o măsură mult mai mare decât păcatul adamic. Starea supremă de ecumenism ar fi iubirea totală, toleranţa, sfinţenia. Cei ce vor iubi şi se vor ruga până la sfârşit vor fi cei care, în lumina învierii, vor putea da sens acelei apoteotice îmbrăţişări universale în care nu va mai exista „nici grec nici iudeu”.

GENIUL ESTE ORGA LA CARE EXERSEAZĂ DUMNEZEU.

2008-10-15T22:07:00.000+03:00

GENIUL ESTE ORGA LA CARE EXERSEAZĂ DUMNEZEU.

Flavia Teoc: Multe din poemele tale din Homo interrogans sunt dedicate unor filosofi. Citindu-ţi poemele aveam sentimentul că îi rechemi la liniştea verbului divin, pe cei rătăciţi în hăţişul ideilor. Acesta este demersul tău?
Vasile Chira: E adevărat că am dedicat câteva poeme unor gânditori. E vorba de Pascal, Blaga, Nietzsche, Wittgenstein, Schopenhauer şi Cioran, însă ideea unei concilieri, a rechemării lor la „liniştea verbului divin”, aşa cum frumos spuneai, e absolut periferică intenţiilor mele. Nu am această cădere şi în definitiv nu cred că o poate avea cineva. Dumnezeu e mai necesar, mai abisal, mai prezent, mai Dumnezeu în multe aforisme cioraniene, de pildă, decât în multe încercări artificiale de teodicee. Când spun aceasta nu am în vedere fermitatea credinţei de care trebuie să dea seama orice teolog care-şi respectă vocaţia. Cred că orice încercare de teodicee, care nu trece prin focul cathartic al îndoielii, ţine de o falsă soluţie. Acesta este sensul cărţii lui Iov unde cei care s-au aşezat cu de la sine putere în postura de avocaţi ai justiţiei divine au stârnit mânia Atotputernicului. Nu orice teologie care îl afirmă formal pe Dumnezeu corespunde unei înţelegeri reale a divinităţii. Iată în definitiv riscurile unei teologii de manual care poate uşor degenera într-o formă contemporană de fariseism.
Destinul religios autentic nu se poate clădi decât prin repetatele lovituri ale îndoielii. Capacitatea de a-ţi birui zilnic îndoiala este, după nu importă care gânditor român, una dintre primele definiţii ale credinţei. Acesta este motivul pentru care tind să cred că rătăciţii istoriei filosofiei aveau o căutare mai autentică a transcendenţei decât cei care învaţă din manuale faptul că există Dumnezeu şi felul în care el există. Orice filosofie care clatină ceva în istorie vine dintr-o sete de divinitate născută, nu făcută. Aparenta negare a divinităţii, care uneori constituie filosofia într-o percepţie simplificatoare, nu este decât forma disimulată, apofatică, a unei vocaţii religioase fervente, nesaturate. Un filosof sincer, cu sete de infinit e mai autentic interogând divinitatea decât un teolog de şcoală afirmând-o din complezenţă. Antiteza scepticului nu este teologul de catedră, ci sfântul sau înlocuitorul lui: geniul teologic care afirmă divinitatea nu din literă, ci din inspiraţie. Sunt filosofii rătăciţi?, în măsura în care rătăcirea nu ţine de o contingenţă, ci se constituie ca un transcendental al istoricităţii, după spusele lui Heidegger din Despre esenţa adevărului: ”Omul nu ajunge cu vremea în rătăcire, el se mişcă mereu în rătăcire”. În fond, fără rătăcire nu există istorie, iar istoria este o rătăcire datorită faptului că ideile însele se rătăcesc în faţa Logosului care le întemeiază. Astfel, pentru a reveni la formularea aş spune că filosoful este rătăcit în faţa liniştii Cuvântului, rătăcit în hăţişul însuşi al ideilor pentru că, istoric, Cuvântul nu este dat decât pentru a fi regăsit. Acesta poate fi sensul parabolei Fiului risipitor. Creatorul intră la un moment dat într-o tensiune cu transcendenţa, chiar dacă aceasta este de cele mai multe ori fertilă, izvorâtă nu dintr-un orgoliu demiurgic, ci din nevoia de alteritate pe care o presupune chiar economia iubirii. Dacă am spus că n-am avut intenţia să rechem filosofii la pacea Verbului nu este pentru că filosofii n-ar avea o nevoie metafizică de această pace ci pentru că, repet, nu am căderea s-o fac tocmai eu.
Flavia Teoc: Cum defineşti apolinicul în relaţia omului cu lumea? Îţi poţi imagina poezia în afara interogaţiilor?
Vasile Chira: Dihotomia nietzscheană apolinic-dionisiac nu este decât o prelucrare istorico-filologică a distincţiei schopenhauriene dintre lumea ca voinţă şi lumea ca reprezentare. În fond Schopenhauer identifica în lumea ca reprezentare şi o formă de evadare din sclavie şi de sub forţa hipnotică a voinţei văzută la dimensiuni cosmice. Apolinicul devine un atare echivalent al reprezentării din metafizica filosofului „pesimist”, forma fundamentală de eliberare de sub tensiunile contradictorii şi obscure ale voinţei într-un teritoriu al contemplaţiei. Evident că, odată părăsit acest teritoriu, adică odată cu suspendarea funcţiei contemplative a artei, unica alternativă a actului creator rămâne cea existenţială adică una eminamente interogativă. Cel care a introdus existenţialii în filosofie, este vorba de Heidegger, îşi începe Fiinţă şi timp prin elaborarea interogaţiei asupra sensului fiinţei . Atât timp cât omul se află în „Sein zum tode” el nu poate fi decât întrebător. Răspunsul este rezervat întotdeauna eternităţii, adică nemuririi. Poetul se află mai degrabă într-o condiţie heideggeriană, decât într-una parmenidiană. Substanţa poetică se trage mai mult din interogaţie adică din natura nocturnă a timpului decât din lumina diurnă a contemplaţiei. Contemplaţia este rezervată muzicii şi sfinţeniei. Opoziţia dintre interogaţie şi contemplaţie ţine de o schismă ce face posibilă dinamica istoriei spirituale. În afara ontologiei nu poate exista act creator. Există însă opinia conform căreia poezia ar ţine de o funcţie ludică, de gratuitate, fiind degrevată de orice răspundere metafizică. O asemenea accepţie a substanţei poetice este fără discuţie eronată, caracteristică de regulă derutei axiologice. Dacă nu face ontologie, poezia este un exerciţiu cultural facil, redus în esenţă la filologie, la o combinatorică verbală care nu face sens în ordine ultimă. Nu e totuna să scrii despre brotăcei sau despre eoni. Eminescu este mare nu pentru „Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie” nici pentru „Somnoroase păsărele”, ci pentru că a scris despre începuturile fiinţei, despre „punctul acela de mişcare ce-i mai mic ca boaba spumii” iar Nichita e genial nu pentru ludisme, ci pentru Elegii, pentru ceea ce este upanişadic în opera sa. Doar o fuziune a poeticului cu metafizicul mai poate salva literatura de la mediocritate. Sinceritatea, experienţele facile, jocurile de cuvinte, entuziasmele patriotarde, mimetismul, imaginaţia haotică, nonconformismul, grafomania nu sunt condiţii suficiente pentru a face literatură. Dacă nu suntem capabili de alte pudori, cel puţin simţ ecologic să avem. Cultura imensă din absolut toate domeniile spiritului, aderenţa metafizică, simţul cosmic, imaginaţia ieşită din comun, inteligenţa, bagajul lingvistic, hipersensibilitatea, luciditatea, sudoarea şi diploma de absolvire a Academiei Transcendentale, iată premisele unei deveniri poetice esenţiale. Fără parcurgerea celor zece mari ai Istoriei Filosofiei, Platon, Aristotel, Kant, Hegel, etc., vorba lui Noica, nu numai că nu poate exista exerciţiu al gândirii, dar nu poate exista nici măcar exerciţiu artistic. Actul poetic, autonom de fiinţă, nu este un act poetic în sensul că nu-şi respectă definiţia. Poezia nu ţine pur şi simplu de frumuseţe ci de frumuseţea Fiinţei. Iată problema în faţa căreia postmodernitatea va rămâne etern corigentă, blocată într-o calchiere ratată a nihilismului heideggerian. Pierzând aderenţa la structurile ontologice fundamentale postmodernitatea rămâne fără discuţie cea mai glorioasă formă de sărăcie estetică. În afara eternităţii orice frumuseţe este ameninţată de desfigurare. Cercetaţi istoria spiritului de la Platon la Bach, de la Parmenide la Hegel, de la Hesiod la Eminescu şi veţi vedea că geniul nu e posibil decât în proximitatea divinităţii. Contemplativi, sceptici, katafatici, nihilişti, încercă cu toţii pe versante diferite, să cucerească Vârful Dumnezeu. Orice creaţie spirituală, care nu este centrată într-un sens transcendent, este nulă axiologic. Geniul este orga la care exersează Dumnezeu. Recitalul va avea loc în Eshaton.
Flavia Teoc: În anul 1999 ai publicat volumul: Scrisoarea unui bolnav de SIDA către Cer. Ce te-a motivat să scrii o astfel de carte? Care este temeiul ei?
Vasile Chira: Cred că sunt foarte sensibil la suferinţă şi la moarte. SIDA are o fenomenologie extrem de imprevizibilă, este o boală inteligentă şi perfidă. Datorită numărului şi gravităţii infecţiilor oportuniste, SIDA este o sinteză a maladiei însăşi. Regret puţin că am scris acea scrisoare imaginară a unui bolnav de SIDA către Cer. A stârnit multe discuţii. E foarte greu să faci literatură ca teolog. Studiul teologiei, misiunea preoţească în speţă necesită o anumită cuminţenie, rigoare, seninătate, împăcare cu sensurile care, dacă râvneşti la marea literatură, nu e întotdeauna o condiţie de izbândă. Probabil că pentru a fi scriitor ultim, la carul acela de cultură, sensibilitate, imaginaţie şi inteligenţă despre care am vorbit, trebuie şi o linguriţă de „nebunie”. Tupeul metafizic, interogaţiile, neliniştile, improvizaţia artistică, exprimările cvasiimpudice, stările existenţiale confuze ale personajelor, fluviul imaginaţiei sunt lucrări de care un destin creator nu poate face abstracţie şi pentru care, în anumite contexte, un scriitor cleric poate fi mai mult sau mai puţin sancţionat. Ori se ştie că marea artă s-a născut din excese. În mod paradoxal uneori spiritul are nevoie de vertij, de mocirlă de sifilis şi de ştreang ca să se întoarcă la sine câştigat. Acest lucru rămâne pentru mine o mare taină. E greu să ţi-l imaginezi în postură de sacerdot pe un Baudellaire, pe un Kafka, pe un Thomas Mann, pe un Eminescu, pe un Nichita Stănescu, ba chiar şi pe un Dostoievski.
Flavia Teoc: Când ai construit răspunsul pe care-l primeşte bolnavul de SIDA, unde era glasul tău înăuntrul acestor cuvinte?
Vasile Chira : Glasul meu ar fi fost de preferat să fie total absent pentru că în fond aş fi dorit mult ca unui bolnav de SIDA să i se dea un răspuns cu adevărat suprauman. Eu n-am făcut decât să înlocuiesc ceea ce este de neînlocuit. Deşi înainte de elaborarea răspunsului am încercat să postesc câteva zile, să ascult muzică clasică, să mă rog, îl consider total insuficient deoarece cred că răspunsul ultim rămâne inaccesibil condiţiei noastre de fiinţă creată. Când i l-am citit lui Florin Octavian, la scurt timp după redactare, mi-a spus: „L-ai făcut pe Dumnezeu să răspundă la nivel de catehism”. Ulterior i-am dat dreptate.
Flavia Teoc: La ce carte lucrezi în acest moment?
Vasile Chira: La un curs de Limbă Greacă pentru studenţii facultăţilor de teologie şi concomitent la un roman care are ca obsesie modul în care femeia îşi actualizează statutul ontologic, în sine contradictoriu, pendulând între infidelitate şi har.
Flavia Teoc: Ai venit din Maramureş, loc care se face simţit în poemele tale. Nu te voi întreba de ce ai ales să rămâi în Cluj ci, dac-ai fi locuit în Maramureş, ar fi existat un alt loc în lume de care ţi s-ar fi făcut dor?
Vasile Chira: Maramureşul este orizontul ontologic originar al României. Prin toate creaţiile spirituale de la strigătură la bocet se exprimă primordiile. Am plecat din Maramureş dintr-un soi de masochism existenţial, însă mă voi simţi întotdeauna exilat, un exil citadin asumat. Poate dacă aş fi rămas acolo aş fi fost prea integrat spaţiului şi nu i-aş fi putut surprinde farmecul şi nici înţelege tristeţile. Ovidiu, fără exilul de la Tomis, n-ar fi scris Tristele şi Ponticele, nu? Dacă ar fi fost un alt loc în afara Maramureşului, de care mi s-ar fi făcut dor, e greu de spus. Cred că unei fiinţei hipersensibile care a avut norocul să se nască în Maramureş, nu-i poate fi dor decât de paradis. În satul meu de la poalele Gutinului tinerii nu ştiu încă de discotecă. Duminica după masă se face hora tradiţională. În momentul în care clopotul cheamă la Vecernie, feciorii şi fetele îmbrăcaţi ţărăneşte întrerup învârtita şi cu o anume veselie, înfierbântaţi de joc, se îndreaptă spre biserică. Nu este ruşine mai mare pentru o fată, decât să ajungă acasă după asfinţitul soarelui. Asta în timp ce, îndeobşte, fetele pleacă de acasă abia după ce soarele apune. Nu e de mirare că atâtea căsătorii stau sub semnul apusului. Cred că am mai spus acest lucru undeva: dacă Dumnezeu şi-ar fi ales o Născătoare din neamul valah, ar fi fost de bună seamă maramureşeancă.

(Text publicat în volumul de interviuri cu scriitori clujeni ,,Trestie şi plumb” îngrijit de poeta Flavia Teoc, Editura Limes, Cluj, 2001, pp.38-42)

LE PROBLÈME DE LA TRANSCENDANCE CHEZ CIORAN

2008-10-15T21:54:00.000+03:00

,, Honnêtement ; on ne peut parler que de soi même et de Dieu”
(Cioran, Le Crépuscule des pensées, Humanitas, 1996, p. 181)

„ Dieu existe même s`ll n`existe pas”
(Cioran, De l'inconvenient d’être né, L’édition roumaine, Humanitas, 1995, p.200)

Résumé

1. Introduction

L`œuvre de Cioran a la réputation d’une absence d’articulation systématique malgré à ce caractère dû dans une large mesure à la préférence que Cioran a montrée pour le fragment, malgré à la forme aphoristique où il a exprimé ses obsessions, a pourtant quelques coordonnés unificatrice qui ont la valeur d`une constante métaphysique.
Donc, on peut parler de l`existence de quelques dominantes qui traversent la barrière entre la période des écritures roumains et celle de l`œuvre écrite en langue français : la Transcendance (la Divinité), la sainteté, l`extase mystique, la musique, l’éros, le temps, l’histoire, l’ennui, la maladie, la mort, l’absurde, le suicide, le néant, etc.
Exactement comme chez Heidegger, toutes les existentielles, étaient réductibles à l’existentielle nucléaire du soin, on soutient que toutes les existentielles (les dominantes) cioraniennes sont dérivées de l’existentielle fondamentale et profonde : la Transcendance.
La Divinité, chez Cioran, a la signification d`un « Deus otiosus » et d`un « Deus absconditus ».
Cela offre les palliatives de la tromperie de la lucidité (l’extase musicale ou érotique).
- Elle est responsable de l’absurde du monde (la maladie, la mort).
- Chez Cioran, la Divinité a une nature antinomique, Elle est profondément contradictoire.
- Les temps et l’histoire sont des réflexes de la décision de l’Absolu d’être créateur.
- Toute la coupabilité de la corruption cosmique est attribuée non pas à une élection humaine originaire, erronée, mais à Dieu.
- Chez Cioran, la sotériologie ne peut pas exister.

2. L’évolution du concept de transcendance dans l’histoire de la philosophie.

Le dernière fondement a été successivement dénommé :,,apeiron”; ”un”; „moteur prime”; „l'acte pur”; la substance”; l'identité absolue”; „l'indéterminnation”etc.
- Le caractère transcendance de l'Être ─ des controverses (on a offert des solutions qui s'excludaient réciproquement).
- La définition du terme de Transcendance.
- L'indication de certains moments majeurs dans l'évolution du concept de Transcendance, dans l'histoire de la métaphysique européenne Platon, Aristot, Kant, Hegel et Heidegger.
- Platon met le problème de la Transcendance en rapport avec le condition ontologique du Bien (le régime du Bien rapporté aux intelligibles et aux sensibles).
- L'idée du Bien chez Platon est transcendance par rapport à l'intelligible, donc le Bien a un caractère supra intelligible.
- La distinction que Platon fait entre « nous » et « dianoia » (La Republiqe).
- Dans l'espace cognitif de l'intellect contemplatif, le doute ne peut pas être formulé.
- Cioran a un rapport altéré avec l'archétype du Bien (on est en présence d'une éclipse métaphysique du Bien).
- Aristot « regresus ad infinitum », Le Premier Moteur (La Métaphysique XII λ)
- Il y a un conflit métaphysique de principe entre la version platonicienne et celle aristotellienne de la transcendance.
- Kant rejette l’argument ontologique. Apres avoir fait la critique des contra-arguments kantiens, orientés envers l’argument ontologique, Hegel supprimera l’opposition entre l’essence et l’Être (dans l’indétermination, l’essence et l’Être ne sont pas extérieures une à l’autre).
- Hegel élimine aussi les affirmation et les négations de „l’Être pur” par cette opération spéculative en s’obtenant l’identité de l’Être et du néant dans leur pureté.
Le régime hégélien de la suppression de la transcendance par la mobilité spéculative du concept, a eu comme effet le déclenchement d’une crise du concept de transcendance. Heidegger se délimite autant par rapport au concept théologique de transcendance que par rapport à celui consacré par la métaphysique moderne.
Chez Heidegger, le phénomène de la transcendantion est identique au fait « d’Être dans le monde » (le monde est une structure transcendance du Dasein, donc la transcendantion n’a pas lieu en dehors du Dasein, mais dans la profondeur de celui – ci.
C’est le Dasein qui transcendance et celui vers lequel se fait la transcendantion c’est toujours le Desein, donc on n’a pas une transcendantion dans la direction d’une altérité transcendante, par exemple la Divinité (L’Être de Heidegger est limité). Apres „Kehre”, Heidegger pose à soi mémé la question sur l’absence et l’attente du Dieu.
L’idée d’une temporalité vidée de sens, du retrait de la Divinité du monde, survient fréquentement aussi dans les textes cioraniens.
Chez Cioran, cette référence à l’absconsion de la Divinité supposera une réhabilitation du concept théologique de transcendance.

3. Cioran et la réhabilition négative de la transcendance théologique.

L’angoisse découvre son fondament seulement au moment où elle est visée non pas la mort, mais le destin spirituel ultime qui transcendance la mort, parce que en fonction de cette position de l’homme face à l’Absolu, paraisse la validation ou l’infirmation ultime du sens du monde. Sans la possibilité d’un être qui ait l’infinité et les attributs dont la théologie a identifiés, il n’est possible ni l’attente de dernières niveaux de l’abis.
Heidegger, par exemple, ne peut pas expérimenter le néant dans une forme radicalle.
Il y a seulement celle forme de „rien” opposée à „tout”, qui soit radicale, mais opposée non pas à une totalité cosmologique, mais à une totalité théologique, absolument infinité. Donc, l’angoisse de Cioran devient possible seulement au moment où le concept théologique de transcendance est récupéré et seulement dans le contexte où on a la conscience qu’on vit dans un cosmos jeté de l’horizon éclaire d’une telle transcendance.
Sans l’idée de Dieu personnel, le nihilisme ne peut pas exister. Le nihilisme véritable est né seulement à condition de l’existence d’une mémoire paradisiaque qui amplifie le contraste entre notre condition cosmique et le territoire transcendant. On ne peut pas disputer, on ne peut donner dis gifles à une équation.

4. La position de Cioran face à l’antithétique de la transcendance.

L’origine du nihilisme cioranien pourraite être expliquée aussi dans la perspective d’une topographie métaphysique qui tiendrait du rapport entre l’intériorité et l’extériorité. Cioran se rapportait surtout à l’Être théologique qu’à celle phénoménologique dont la forme été indiquée par Heidegger. Cioran parle d’une création échouée.
Le schéma ontologique cioranien emprunte du christianisme l’idée de la chute. Chez Cioran, la chute n’a pas lieu d’une création parfaite dans une création ratée, mais d’un régime paramenidien dans l’un de la multiplicité.
Adam n’est pas coupables de la compromission de la créature ; c’est Dieu qui a choisi de se manifester dans un monde dissonant. La cosmogonie devient l’effet secondaire d’un « katharsis » divin. Cioran dit : „par notre existence nous avons sauvé l’Absolu de la gangrène”. (Des larme et des Saints la IV-ième édition, Humanitas, Bucarest, 2001).
Cioran est placé dans une position ambivalente par rapport à la Transcendance : on lui contestant son œuvre cosmogonique, Cioran semble mettre en discussion les attributs divins, leur régime infini donc, les perfections de Dieu. D’ailleurs, les expérience au caractère privilégié (nous avons en vue ici l’extase mystique et celle musicale) lui réveillent la conscience d’une réalité tant merveilleuse que dans cette séquence temporelle – là où celles – ci surviennent, les contradictions cosmologiques et existentielles, l’enthousiasme du nihiliste paraissent paralyser.
Cette proximité du nihilisme avec l’expérience extatique de l’ésorbtion dans l’Absolu nous renvoie a penser à une entière tradition des penseurs qui serait risquant de voir une similitude entre la manière dans laquelle Cioran concevoit le rapport entre la Divinité et le néant, et la manière dans laquelle Hegel formule son identité célèbre entre l’Être et le néant dans l’origine de leur pureté et de leur indétermination.

5. Les contre-faces de l’apophatisme cioranien.

L’apophatisme théologique classique (Dionisie l’Aréopagite) est lié au caractère de totalité du Dieu. De la Divinité, il faut affirmés tout ce que s’affirme de tout ce qui existe. Mais parce que les verbes affirmés sont des verbes seulement par analogie, de Dieu il faut à la fois nier tout ce qui existe.
Ce n’est pas le néant qui est désigné par la négation apophatique, mais c’est une affirmation au caractère infini, au fond une supra-affirmation, parce que Dieu est supérieur non seulement par rapport aux affirmation, mais aussi supérieur par rapport aux négations.
- L’apophatisme de Platon (voir le Dialogue Parmenide).
- L’apophatisme chez Meister, Eckart et Hegel.
- L’apophatisme de Heidegger (voir Que signifie la métaphysique ?).
Le besoin de Dieu, chez Cioran est rigoureusement equivalée avec besoin d’une absence de Dieu. Cioran reste sous la signe d’une infraction flagrante du principe de la non-contradiction, d’une fièvre mystique inversée, qui ne tient pas compte des principes logiques. („Car tout ce qui existe démente et confirme la Divinité” écrira Cioran dans ,,Des larme et des Saints’’ Édition citée, p.88).
Cioran est un apophatique, mais son apophatisme se constitue sur des antinomies d’un autre ordre que celles de l’apophatisme classique. L’apophatisme de Cioran vise plutôt une zone du retrait de Dieu du monde.
Influencé, par son esprit musical, par son hypersensibilité mystique qui lui faissaient des dissonances insupportables à son existence, Cioran emene et conteste simultanément la Transcendance des théologiens. Il se trâte d’un apophatisme inversé, un apophatisme d’un degré spécial, spécifique cioranien, qui consiste dans une conversion de la réduction apophatique, dans une guerre métaphysique portée avec la Divinité.

6. Le Dieu des théologiens et le Dieu des philosophes.

Le Dieu de la théologie de distingue de celui de la métaphysique par son caractère personnel.
La philosophie surprendre uniquement le caractère de substance de la Divinité et pas celui du sujet.
- Le caractère du sacré chez Rudolf Otto.
- La différence que Pascal fait entre le Dieu philosophes et le Dieu biblique.
- L’image de Dieu de la métaphysique par rapport à l’Absolu est-elle inexpressive?
La théologie dogmatique contient un corpus, des assertions métaphysique lorsqu’on caractérise l’Être de la Divinité. Dans ce point la théologie et la métaphysique coïncident, en arrivant à différer à peine au moment où se souleve la question du caractère hypostatique de cet Être.
Les conséquences qui découlent de l’anthropomorphisation de la Divinité, corrélées au problème de la théodicée et de l’absurd de l’histoire, lient Cioran à la théologie chrétienne, pendant que la nostalgie d’une pacification impersonnel soit dans l’unité d’une substance, soit dans le « vacuum » bouddhiste tenirait des tentatives de Cioran pour l’élibération dessous la pression terrible d’un Dieu personnel sacrifié et sacrificateur.
La révolte de Cioran envers la Divinité est entretenue par le contrast entre les attributs moraux avec lesquels la théologie caractérise Dieu et les évidences factuelles. Soutenir la bonté du Dieu dans un Univers plein de souffrance et dominé par la mort, devient une provocation métaphysique majeure, qui ne peut pas être résolue par un discours. Cela est au fond aussi la morale du livre Iov. Au discours correct théologique des amis de Iov on s’oppose une souffrance qui n’a pas besoin des apologies. Dieu infirme les discours des protecteurs. Le Dieu du livre Iov n’a pas besoin des avocats qui ne comprennent pas sa nature antinomique. Il n’est exclu que Dieu préfère le révolté Cioran dont les questions tiennent du vocabulaire de la souffrance.

(Comunicare susţinută la simpozionul internaţional Emil Cioran, Ediţia a XV-a Sibiu, mai 2005)

SCRIEREA PE NISIP

2008-10-15T21:52:00.000+03:00

„Hoc autem dicebant tentantes eum,
ut possent accusare eum.
Iesus autem inclinans se deorsum,
digito scribebat in terra”
Secundum Ioannem, 8:6

Nisipul este lipsit de vegetaţie pentru că, asemeni infinitului, se opune oricărui principiu extatic. El creşte mai degrabă, în sine printr-o perpetuă autonumărare. Dacă Infinitul divin este, în sens aristotelic, “gândirea care se gândeşte pe sine”, nisipul este numărul nenumărabil care se numără pe sine. Prin această inombrabilitate a particulelor nisipul este analogonul sensibil al Infinitului. În timpul asumării condiţiei istorice, Fiul lui Dumnezeu a evitat să dea doctrinei sale o expresie scrisă preferând învăţământul omiletic. Conform evangheliilor, Mântuitorul Iisus Hristos a scris o singură dată pe pământ, pe pulbere, pe nisip, mulţumindu-se, chiar şi atunci, să zgârie doar câteva cuvinte, prin aceasta inaugurând un nou mod de exprimare pe care o vom numi aici „scrierea pe nisip”. Precedente existau, desigur, în filosofia greacă şi cea orientală, mai ales la Socrate şi la Buda, însă oralitatea hristică, pentru că emana dintr-o natură divină va institui arhetipal această paradigmă. În virtutea mesianităţii Sale, învăţătura lui Iisus are chiar privită sub raportul umanităţii ei, o adâncime ontologică ultimă. Acest lucru amplifică nedumerirea iscată, pe de o parte de profunzimea şi forţa învăţăturilor Sale, iar pe de altă parte de evitarea autoredactării lor în scris.
Varianta greacă a scrierilor vetero-testamentare (Septuaginta) foloseşte pentru verbul a face din primul verset al Genezei („La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”) forma de aorist a verbului „poieo” deci „epoiesen” care mai înseamnă a împlini, a crea. De aici derivă cuvintele româneşti poet şi poezie. Dumnezeu este creatorul prin excelenţă al universului, pe care grecii l-au denumit cu termenul de „kosmos” (ordine, podoabă, armonie, frumuseţe). Dumnezeu, marele contrapunctist a creat această „fugă în la minor” căreia îi spunem univers. El este autorul acestui grandios poem. Noi ca fiinţe create suntem chemaţi să adâncim misterul acestei frumuseţi, să creăm în prelungirea acestui act primordial. Se pune, însă întrebarea dacă „creaţia” umană trebuie să se limiteze la interpretarea strictă a datului revelat sau dacă îşi poate asuma teritorii ficţionale autonome, complementare acestuia. Fără a încerca să dăm un răspuns definitiv acestei întrebări vom spune că Biserica nu este refractară valorilor artistice, filosofice şi literare.
Heidegger spunea că „limba este lăcaşul fiinţei”. Lăcaşul trebuie să-l cuprindă pe locuitor. Nu există, însă, nici un fel de lăcaş care să cuprindă Logosul. Cuvântul neavând „unde să-şi plece capul” nu poate locui nici în lăcaşul rostirii. În momentul în care Hristos vorbea (în aramaică), cuvintele sale erau transcendente oricărei gramatici pentru că erau cuvinte energetice. Aceasta este raţiunea pentru care Hristos a spus : „Cerul şi pământul vor trece dar cuvintele mele nu vor trece”. Evident Hristos nu s-a referit la faptul că limba aramaică în care El a vorbit istoric va supravieţui trecerii Cerului şi pământului, ci la faptul că în realitate „cuvintele” energetice (investite cu energia divină necreată) sunt atemporale. Această atemporalitate şi supracosmicitate a cuvintelor Logosului arată faptul că ele sunt creatoare, respectiv productive în sens absolut. Cuvintele divine nu pot fi arbitrare ca cele omeneşti pentru că orice cuvânt divin este cosmogonic. Atunci când Dumnezeu vorbeşte, se creează universul. Atunci când degetul divin scrie pe nisipul abisului, abisul se clatină. Dumnezeu a vorbit şi toate s-au făcut. Dumnezeu a scris de la începuturile lumii, iar textul sacru al Infinitului este, aşa cum am arătat mai sus, lumea însăşi.
Iisus nu a refuzat scrierea din aceleaşi raţiuni ca şi Buda sau Socrate. Pentru Siddartha Gautama scrisul nu avea sens pentru că lumea însăşi era vacuum. Pentru Socrate rostirea avea un sens terapeutic prin dezvăluirea treptată a cea ce există mai adânc în fiecare din noi. Maieutica socratică era un exerciţiu de arheologie spirituală comparabil, în timpurile moderne, cu tentativele cathartice mult mai confuze ale psihanalizei. Pentru un asemenea angajament terapeutic al rostirii, scrisul nu putea să apară decât ca un suprem simptom al ineficienţei, ca un blocaj al trezirii spirituale.
Motivul pentru care Iisus nu a scris nimic nu are nici raţiuni de ordin cosmologic şi nici de ordin psihologic. Dacă ar fi totuşi să ne referim la aspectul cosmologic, am putea vorbi de o lipsă de consistenţă a lumii, dar nu de o evanescenţă în sine a ei ca în budism, ci de una prin raportare la realitatea supracosmică a lui Dumnezeu. Lumea nu poate fi „Ens realissimum”, fiinţa în cel mai înalt grad reală, acest regim fiind rezervat exclusiv Divinităţii. În concepţia maximiană lumea nu este Fiinţa în Sine. Cuvântul divin este el purtătorul sensului suprem al realităţii. Natura realissimă a Logosului este temeiul incomprehensibilităţii acestuia (accentuăm aici asupra sensului etimologic al cuvântului incomprehensibil). Dacă Logosul este necuprins sau, dogmatic vorbind, dacă natura divină a lui Iisus este necircumscrisă şi dacă energiile acestei naturi sunt la rândul lor necircumscrise atunci imposibilitatea exprimării în scris a inexprimabilului apare ca o limită de la sine înţeleasă. Nici o limbă sau scriere istorică nu poate transcrie cuvintele divine în plenitudinea şi conţinutul lor ultim , orice exprimare lingvistică a revelaţiei având un caracter incomplet. De aceea spune Sfântul Apostol Pavel că profeţiile vor dispărea in Eshaton pentru că tipul de cunoaştere speculativă (per speculum in aenigmate) va fi înlocuit de cunoaşterea „faţă către faţă” (facie ad faciem). Această transparenţă eshatologică a cunoaşterii este însă una supra verbală. Iată de ce apofatismul trebuie să se răsfrângă şi asupra rostirii. Această suspendare radicală a discursului abandonează scrisul nu dintr-o dispreţuitoare distanţă faţă de fapta creatoare, ci din auzirea unei îndepărtate muzici cereşti, din adâncirea unui mister fără margini şi fără sfârşit.
Nescriind nimic Hristos ca om a depăşit inclusiv acel orgoliu auctorial care este înrădăcinat instinctiv în personalitatea umană. Fiecare purtăm în suflet un scriitor. Există, cu alte cuvinte, în fiecare ins o propensiune auctorială, o doză de „grafomanie” care ţine de mecanismele abisale ale datului nostru existenţial. Această limită devine însă cu adevărat primejdioasă când grafomania se transformă în grafoterapie. Cuvântul odată scris, pornit în lume, este un bun public care nu mai poate fi controlat. Scriitorul seamănă însă nu ştie cine, cum şi ce va culege. Cuvântul are forţă, poate organiza haosul sau poate face haos. Această putere a cuvântului devine cu atât mai pregnantă cu cât cel care o mânuieşte are o forţă creatoare mai mare. Astfel, erorile geniale au un grad de periculozitate mult mai ridicat decât gafele inofensive ale mediocrităţii. Pe de altă parte mult mai primejdioasă se dovedeşte a fi lectura precară şi imatură a unor mari opere. După publicarea romanului „Suferinţele tânărului Werrthe” al lui Goethe au urmat valuri de sinucideri. De asemenea în multe clinici de psihiatrie au fost găsiţi pacienţi cu volume din scrierile lui Cioran sau Schopenhauer sub pernă. A nu se înţelege că filosofia schopenhaueriană sau aforistica cioraniană sunt lipsite de valoare ontologică sau estetică. Am oferit aceste exemple pentru a arăta lipsa evidentă a unei bune comprehensiuni şi totodată a unor repere culturale şi morale la respectivii pacienţi.
Avem aşadar, două tipuri de scriere : scrierea pe nisip şi scrierea pe hârtie, deşertul şi biblioteca, „sângele” şi cerneala. Prima a dat sfinţi iar cea de a doua autori.

Telegraful Român NR.21 -24 , Sibiu 2004.

ÎNVIERE ŞI TIMP

2008-10-15T21:46:00.000+03:00

Prin actul creaţiei are loc o extază a Eternităţii care va întemeia eonul întregii lumi, analog şi totodată distinct de Eternitatea lui Dumnezeu. Timpul pleacă din Eternitate şi se întoarce în ea ca eon eshatologic. Avem astfel revelată aici suprapunerea capetelor timpului în Infinit. Păcatul originar afectează nu numai coerenţa cosmică, ci şi natura temporalităţii, căci timpul istoric este deschis păcatului. O transcendere definitivă a acestei temporalităţi alterate şi o reintrare în sfera eternităţii va fi posibilă doar prin înviere. În cele ce urmează vom prezenta succint implicaţiile ontologice ale principalelor momente care au punctat istoria mântuirii, pentru a ne opri apoi asupra relaţiei dintre moarte, înviere şi temporalitate.
Timpul este creat din Eternitate din abis. Din această cauză, la începutul Genezei este prezentă una din persoanele Sfintei Treimi: Duhul Sfânt, care era transcendent abisului: „Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor.” (Facere 1:2). Lumea se face prin suprimări parţiale ale adâncului şi ale omogenităţii lui nocturne. Această sfâşiere a adâncului de către lumina increată este marcată în Geneză prin simbolul separării apelor de ape. Naşterea timpului este legată de crearea lumii, căci despărţirea luminii de întuneric înseamnă separaţia potenţei de act în structura timpului. Prin potenţă, timpul este asemănător adâncului, iar prin act eternităţii (este legat de abis în măsura în care implică posibilul şi este asemănător Eternităţii care este prezent pur în măsura în care timpul înseamnă şi prezent).
Conform teologiei dogmatice, căderea are două niveluri: un nivel angelic şi unul adamic. Cea angelică a fost una eonică produsă la nivelul lumii inteligibile şi din punctul acesta de vedere a avut un caracter transcendental, adică nu a privit timpul însuşi, ci condiţiile lui inteligibile de posibilitate. Prin culpa adamică însă, căderea transcendentală s-a extins la nivelul timpului şi lumii sensibile. Prin aceasta, moartea devine semnul dezechilibrului ontologic al timpului. Axa temporalităţii este deviată spre abis, fiind dislocată din înrădăcinarea ei în infinitul divin. Această fractură abisală a timpului face legătura dintre abis şi coruptibilitate şi implicit dintre abis şi maxima coruptibilitate, care este moartea.
Pentru că abisul înseamnă absenţa temeiului, deci lipsă totală de sine, abisul înseamnă ek-stază infinită (folosim termenul în semn fenomenologic şi nu în sens mistic). De aceea Heidegger observă profund corelaţia care există între ek-stază, fiinţă întru moarte (Sein zum Tode) şi lipsa temeiului (Abgrund). Transcendental, condiţia de posibilitate a morţii este abisul. Aruncarea din sinele propriu pe care îl presupune dezechilibrul abisal al timpului generat de cădere leagă problema morţii de problema exteriorităţii (interioritatea şi exterioritatea sunt folosite aici nu în sens spaţial, ci în sens ontologic). Astfel, extaza abisală a timpului înseamnă exterioritatea lui faţă de propriul temei, pentru că în sens ontologic, abisul este exterioritate pură. Într-un sens simetric, Eternitatea ca rămânere în sine este entază absolută. Astfel, ori de câte ori este afirmată o pluralitate în sânul unităţii eterne, această pluralitate trebuie să fie perihoretică, adică cointerioară.
De aceea, refacerea unităţii timpului, echivalentă cu suspendarea extazei lui şi a consecinţei acestei extaze, care este moartea, nu poate fi realizată decât de interioritatea pură, deci numai prin intersecţia Eternităţii cu timpul. Acest lucru are loc prin cel de-al doilea ipostas al Sfintei Treimi, care, având în sine natura eternă, şi-a asumat-o şi pe cea temporală prin întrupare. În ipostasul Logosului există două naturi, eternă şi temporală, infinită şi finită, acestea fiind de asemenea într-o relaţie perihoretică. Acest lucru, din punct de vedere metafizic înseamnă că în Hristos, timpul şi Eternitatea se întrepătrund. Sfântul Ioan Damaschin susţine că deşi întrepătrunderea este reciprocă, ea este aici asimetrică: natura eternă pătrunde total natura temporală, cât timp natura temporală nu pătrunde complet natură eternă. Faptul că în Hristos Eternitatea şi timpul sunt cointerioare, suprimă principiul de posibilitate a morţii. Iată de ce între suprimarea morţii şi perihoreză există o directă legătură şi iată de ce perihoreza înseamnă suspendarea fracturii abisale a timpului. Prin cointeriorizare şi prin faptul că în Hristos comunică însuşirile, timpul este infinitizat fără însă a deveni identic cu eternitatea.
Faptul că timpul şi lumea au o structură oscilatorie, între eternitate şi abis existând ritmuri temporale şi ritmuri cosmice, afirmă existenţa unui regim dialectic al timpului şi al raportului dintre potenţă şi act în structura temporalităţii. De aceea, fractura abisală a timpului nu poate fi eliminată decât tot dialectic.
Ipostasul infinit şi finit, etern şi temporal trebuie să-şi asume moartea şi abisul, potenţându-le la maxim pentru a le suprima. Dar nu există altă potenţare supremă a morţii decât aceea de a fi lăsată sa afecteze o viaţă infinită. Dacă pentru Heidegger condiţia Dasein-ului era intim legată de fiinţa întru moarte (Sein zum Tode), coliziunea morţii cu Infinitul ca final al crucificării şi al patimilor, înalţă moartea în punctul ei suprem, pentru ca în acest mod să fie destituită. Moartea trebuia să fie înălţată total pentru a fi nimicită total. Acesta este înţelesul cuvintelor Sfântului Grigore de Nazianz din troparul învierii: „cu moartea pe moarte călcând” (thanatô thanaton patesas).
Punctul maxim al asumării abisului este coborârea în infern a Logosului, prin care golul infernului este surpat de plenitudinea Luminii. După ce moartea şi abisul, după ce extaza şi exterioritatea au fost duse până la capăt, ele sunt chiar prin acest capăt desfiinţate. Odată cu momentul învierii, moartea a încetat să mai fie o limită ontologică ireversibilă. Cu toate acestea, moartea fizică şi coruptibilitatea fiinţei vor continua, căci prin înviere, Hristos n-a urmărit dislocarea fenomenalităţii preeshatonice a morţii, ci a vizat mai degrabă structura ei de posibilitate, a suprimat principiul ei transcendental. Suprimarea morţii prin crucificarea şi resurecţia Logosului va însemna în final înfrângerea morţii şi extindera universală a resurecţiei.
Învierea este fundamentul eshatologiei, iar dacă extaza temporală a fost suprimată în Hristos prin îndumnezeirea ipostatică a naturii lui umane, ea va fi suprimată şi în om, însă, prin îndumnezeirea energetică, nu ipostatică. Adevărata depăşire a condiţiei extatice a timpului, adevărata depăşire a finitudinii fiinţei şi a relaţiei dintre grijă (Sorge) şi temporalitate, adevărata transcendere a fiinţei întru moarte (Sein zum Tode) este expansiunea eshatologică a învierii, întemeierea resurecţiei universale pe învierea lui Hristos.

Telegraful Român, aprilie-mai, 2004, Sibiu.

CURRICULUM VITAE

2008-10-15T21:35:00.000+03:00

1. NUME ŞI PRENUME: VASILE CHIRA
2. DATE PERSONALE :
DATA NAŞTERII: 7 noiembrie, 1962.
ADRESA: Str. Al. Xenopol, nr 9, Sibiu
TELEFON : 0269 / 434 103 ; 0742 / 252 268
EMAIL : vasilechira@gmail.com;
NAŢIONALITATE : română;
STAREA CIVILĂ: căsătorit (fără copii);
3. EDUCAŢIE ŞI FORMARE:
- Seminarul Teologic Ortodox, Cluj-Napoca (1980-1985);
- Facultatea de Teologie Ortodoxă “Andrei Şaguna”, Sibiu (1986-1990);
- Facultatea de Istorie şi Filosofie, secţia Filosofie, Univ. ”Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca (1992-1996);
- Facultatea de Litere, secţia Filologie clasică, Univ.”Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca (1993-1996);
- Facultatea de Litere, secţia Română-Etnologie, Univ.”Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca (1998-2000);
- Graduate School, Institutul Ecumenic, Bossey şi Univ. din Geneva (Elveţia, 2002);
- Studii de doctorat în filosofie (1997-2003);
- Doctor în filosofie al Facultăţii de Istorie şi Filosofie, Specialitatea Filosofie, Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (2004);
- Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din aprilie 2006);
4.ACTIVITATE PROFESIONALĂ:
- învăţător la Şcoala generală Breb, Jud. Maramureş (1990-1991);
- profesor la Liceul teoretic “Octavian Goga” Huedin, jud. Cluj (1992-1993);
- pedagog şi profesor la Seminarul Teologic Liceal Ortodox Cluj-Napoca (1994-1997);
- bibliotecar la Seminatul Teologic Liceal Ortodox Cluj-Napoca (1997-2001);
- lector universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Universitatea din Oradea (1999-2000);
- lector universitar titular la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Andrei Şaguna”, Univ.”Lucian Blaga”, Sibiu (2000 – până în prezent);
5.PUBLICAŢII
- Scrisoarea unui bolnav de SIDA către Cer. Perspective medicale şi teologice ale infecţiei cu HIV/SIDA. Carte tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Bartolomeu Anania, Dacia, Cluj-Napoca, 1999 (eseu);
- Homo interrogans (poeme), Dacia, Cluj-Napoca, 1999;
- Curs de limba latină pentru studenţii facultăţilor de teologie, Napoca Star, Cluj-Napoca, 2000;
- Jocul eonilor (poeme), Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003;
- O noapte cu Dumnezeu (poeme), Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2006;
- Requiem:Dialogul lutului cu Fiinţa, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2006;
- Dominantele gândirii cioraniene, Editura Universităţii „Lucian Blaga” Sibiu, 2006;
- Limba greacă veche. Pentru studenţii Facultăţilor de Teologie. Vol. I Morfologia, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006;
- Fragmentarium, Editura Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006;
- Problema Transcendenţei la Cioran – Editura “ Lucian Blaga”, Sibiu, 2007;
- Istoria Filosofiei Presocratice în 492 de capete - Editura “ Lucian Blaga”, Sibiu, 2007;
- Orologiul (roman), - în curs de apariţie la Editura “Cartea Românească”, Bucureşti;
- Nicanor şi Secunda (tragedie în şapte acte), Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2007;
- Prelegeri de istorie a filosofiei germane – în pregătire;
- Antologie de de literatură patristică. Selecţia textelor, introduceri, traducere, note şi vocabular de Vasile Chira - în curs de apariţie;
- Fuga din marsupiu (roman) – în pregătire;
- peste 20 de studii de specialitate publicate in diverse reviste de cultură din ţară: Idei în Dialog, Dilema Veche, Echinox, Castalia, Euphorion, Transilvania, Saeculum, Telegraful Roman, etc.
- 18 conferinţe, 14 apariţii TV şi 5 interviuri ;
6. PREMII :
- Premiul revistei Luceafărul pentru creaţie literară, Festivalul “Armonii de primăvară”, Ediţia a XIV-a, Vişeu de Sus, Maramureş, 1992.
7. ABILITĂŢI :
- abilităţi organizatorice, de comunicare internă şi externă, abilitati de muncă în echipă, leadership, eficienţă în condiţii de stres, initiativă şi motivaţie, onestitate şi moralitate, creativitate, inteligenţă discursivă, forţă retorică, persuasiune, spirit speculativ.
8. ARIA DE COMPETENŢĂ:
Filosofie antică, medievală, modernă şi contemporană, filosofie comparată, filosofie patristică, epistemologie, hermeneutică, retorică, semiotică, logică, cosmologie, axiologie, ontologie, teologia şi filosofia istoriei, literatură, limbi clasice (greacă şi latină), teologie, psihoterapie religioasă.
9. HOBBY:
Medicina, muzica clasică, lectura.
VASILE CHIRA

Jocul eonilor

2008-10-15T21:13:00.000+03:00

I

Suferinţa din ospicii
Revoluţii, boli, războaie,
Triste apusuri de imperii,
Premature morţi de genii
Toate stau desfăşurate
Într-un cosmic joc de şah
Mută îngerii monadici
Judecăţi şi acte pure,
E ospăţ de matematici
Scapără din minţi eonii
Şi istoria e un joc,
Iar Tu eşti şi nu eşti
Şi taci şi grăieşti
Maiestate.
II
Sunt numai coarde vibrante
Un pian fără margini
Rătăcind pustiu printre spaţii.
Pe claviatura mea, imponderabil,
Valsase Dumnezeu desculţ.
Odată a uitat să-şi lepede sandalele.
„Doamne mă dezacordezi
Şi nu te vei mai cânta prin mine”, strigai,
Dar El se crispa în înalturi
Rostogolindu-şi lumina în transcendente rotaţii
Peste pulberea mea.
De atunci rătăcesc prin ospicii
Îngânând rapsodia nefiinţei.

III

Mă adie un tremur
Viscolind din Adânc,
O frică petrificată în colţuri
Striată,
Triunghiulară,
Pătrată.
Unde-i femeia?
Gravidă de sfere.
În cerc ameţit să mă pierd
Să simt cum cerurile devin fluide
Şi curg prin ochii lui Dumnezeu
Şi ai mei
A venit femeia
A venit
O serpentină mărginită
De două paralele
Ce curg în infinit.
A venit femeia
Să-mi vindece frica în colţuri
Striată
Triunghiulară
Pătrată
A plecat femeia,
Dasein-ul cu rochie.
Din pânză ţesută în Eden şi Abis,
Dar frica nu-mi mai trece
Athanor, Athanor,
Toridă peşteră rece.

IV

Mă răstignesc pe o cruce
Cu o infinitate de braţe,
Cu o infinitate de răni care strigă muzica suferinţei.
Durerea are multe întinsuri
Spaţii înroşite de sânge şi spălate în lacrimi.
Spinii cugetului,
Coroana celui care domneşte peste împărăţia lamentaţiei
În locul în care râsul este hohot de jale
Nesomnul,
Dilatare hidoasă a conştiinţei că sunt,
Candelă în noaptea nepăsării.
Tristeţea,
Stigmat purtat de nomazii cereşti,
Într-un tărâm fără noimă apăsat şi zdrobit
De densitatea opacă a materiei.
O, singurătate, deşert al timpului
Ce întoarce spatele Luminii,
Lepădându-şi nimbul în genuni.

V

Lucrurile se retrag din prezent
Rămâne doar trupul meu
Mărşăluind suspendat pe spinarea vidului.
Nu există nici ritm, nici timp, nici măsură
Zero-ul a adormit.
Visează transfigurarea în semnul Infinitului.
Orice pas în faţă este o retragere,
Sorii se sting, se răcesc livizi,
Cosmosul e o carieră de piatră pustie.
Plouă cu pulbere siderală,
Stejarii se fac mici
Se înghesuie în ghindă
Bătrânii se fac prunci,
Dau buzna în pântecele mamei
Şi alfabetul începe cu Omega.
Cifra şapte se prăbuşeşte-n unu
Ce stă aplecat pe marginea golului.
Trezeşte-Te Doamne!
Încă un pas, ne strângem şi nu vom mai fi.

VI

Colosale rotaţii se aud în eter
Cad muzici din adâncuri cereşti,
Miliarde de lumi plutesc risipite-n splendoare,
Pleiade de locuri sonore.
Strivit de nemărginire
Am întrebat Neclintitul:
De ce există Edenul şi nu noaptea,
Zvonul ceresc şi nu tăcerea?
Un murmur se-aude-n adâncuri
Clătinând stâlpii lumii.
Vine cutremurul să sape-n granit epitaful istoriei,
Tunetul Judecăţii să zgâlţâie bezna,
Măreţia să-şi zidească un pământ cristalizat din raze,
Un popor cu trupuri ţesute din fulgere,
Tremură luminile, se topesc
Şi cad aprinse în lacrimile Luminii.

VII

Ştiu, sunt putregai,
Timp cu intestine.
M-am jucat cu viermii
Am înghiţit ţărână.
Am degustat întunericul
Dar nu mă pot împăca
Cu împărăţia nopţii.
Lasă-mi forma Stăpâne!
Ochii, braţele, genunchii pe care
M-am târât căutându-Te ostenit.
Ia-mi cărţile, apă ce adapă-ntrebătorii
Inaintând în deşert,
Dar nu-mi lua
Trupul meu, prietenul
Pe care l-am ferit de frig.
Lasă-mi forma, Elohime,
Nu mă strica!
Dar mai ales de forma femeii
Nu te atinge.
Vreau trup cu sâni,
Vreau coapse de carne
Nu coloane reci de lumină
Doamne, de ce-ţi negi
Arhitectura?

VIII

Timpul este o cârjă
Pe care a purtat-o
Dumnezeu
Când era bolnav.

IX

Artistul este profetul
Care are vedenia coagulării
Rănilor Luminii.

Dreptul la teofagie

2008-10-15T21:12:00.000+03:00

Greul spiritului
E neîndurător cu umerii de carne,
Pâine şi timp.
Nu-mi mai îngăduie gâtlejul,
Nu mai e loc în fiinţă
De mâncare sublunară.
E ţărână pretutindeni,
Neant solidificat.
Daţi-mi o cupă de ambrozie
Stoarsă din părul lui Elohim.
Când îl năpădeşte sudoarea
Sub povara nimbului.
O felie de azur
Cu unt de pe Calea Lactee,
Luceferi înăbuşiţi în sânge de pui de cer,
Infinit pe pâine,
Din făină măcinată între roţile eonilor,
De o astfel de mâncare
Să fiu mâncat mi se cuvine.
Mie, neomului, mie arheului
Care veghez pentru voi
Când doarme Dumnezeu.

O noapte cu Dumnezeu

2008-10-15T21:11:00.000+03:00

I

Amurgul se roşeşte
Până devine negru pur,
Tot universul bea din cupa morţii,
Iese furul la pândă,
Bufniţele şi liliecii
Împânzesc văzduhul.
Greieri poligloţi,
Piane cu picioarele înfipte în mlaştini,
În diastola nopţii
Pulsează vocea zădărniciei.

II

Asemeni pământului,
Ce nu-şi poate vedea lumina
Aşa stau eu cu spatele
La Lumina Ta,
Autoeclipsă, eclipsă de Dumnezeu.
Iartă-mă, Prăpastie supraluminoasă,
N-am ochi de acvilă
Să-ţi privesc abisul de foc.

III

Ştiu Doamne,
Că eşti autorul acestei fugi cosmice,
Dar cum te împaci cu disonanţele?
Ciuma bubonică, războaiele, lepra, roata, holera, rugul,
Sifilisul, cutremurele,
Auschwitz-ul, cancerele, nebunia.
De ce amesteci miliarde de başi
Cu sunetul firav al unui flaut crăpat?
De ce sileşti bemolii
Să sângereze pe portative,
Şi notele să sughiţe
Înecate în lacrimi,
De dragul unor armonii
Doar de urechea Ta desluşite?
Numai Tu scrii pentru contrabas
Cu pereţi de cavou,
Pentru viori cu gât îndoliat
Şi corzi de intestine bolnave.
Te întreb Elohime,
De ce îţi place să creezi
În cheia MOR?

IV

În sanatoriul Tău cosmic
Roiesc fiinţe bipede
Contaminate cu virusul fiinţei.
E o rumoare macabră,
Ca o polcă bătută
În jurul unui sicriu.
Îngropăciune cu iz de carnaval
Şi nimeni Doamne, nu plânge
În acest spital,
Doar strigăte de mulţumire
Se aud pe la colţuri.
O clinică, am spus,
De-aţi înălţa măcar o clinică
Să vindece viaţa...

V

Simt Infinitul în agonie
Strivit între coordonatele lui Cartesius,
Ca un râu curge cerneala din cifra unu,
Hematii albastre se desprind din azur,
Cancere rebele
Rod şiruri de ecuaţii
Şi nihil negativum
Cu fălci negre
De aligator bătrân,
Aidoma unor vectori
Sătui de fizica neantului,
Mănâncă flămând
Din nimenea mea.

VI

Îndărătul cifrei zero,
Domnule Cantor,
Sunt tot atâtea imperii,
De minus transfiniţi
Câte ai văzut tu
Între zero şi plus infinit.
Clasa vidă
Este un pod
De sub ale cărui picioare adânci
Ţâşnesc în două direcţii,
Spre plus şi minus infinit,
Cascade spumegânde de alefuri
Acolo se dă bătălia cea mare.
Invizibile lănci
Se rup de cuirase eonice,
Strategi heruvimici
Îşi dispută hărţile vârstei de fier.
Acolo, în acel punct,
Se odihnesc
Principii numerelor,
Acolo se ridică veşnic de la sine
Omega la puterea omega.

VII

Pământul este un cer însămânţat cu cruci.
În Ziua de Apoi
Cimitirele vor deveni constelaţii.

VIII

A trăi pentru a putrezi
În împărăţia cârtiţelor.
Iată pubisul lumii
Mâncat de şancru,
Cămaşa poetului
Pătată cu sânge de înger,
Spitalul cu metafore înjunghiate
De mercenarii neantului.
Adânc Adâncit în Adâncurile Adâncimii,
Monadă cu ochiul atins de cataractă supralunară,
Mâinile Tale paralizate
De dirijor al orchestei fiinţei
În care moirele desfrânează cu însângerate harfe
Şi gropari trişti
Suflă în tube.
Tu, particulară elementară,
Stropeşte coapsele nefiinţei
Cu sămânţa luminii!

IX

Geniul este omul
Al cărui timp este
Fereastra Eternităţii.

X

Vreau să te sărut Elohime,
Dar Tu nu ai gură,
Nici obraji să Te mângâi.
Lasă-mă să-mi culc capul de lut
Pe lumina Ta,
Până când raze
Îmi vor creşte în loc de păr,
Să smulg sărutări de tată
De pe buzele Tale
Mânjite cu palizi fotoni.

XI

Când plusul şi minusul
Îşi vor cere iertare
Pentru adulter aritmetic,
Atunci sfera infinită
Îşi va comprima axa,
Lumina se va strânge,
Într-un punct inform,
Într-o particulă elementară
Cu trei homoiomeri
Care nu se vor mai împărţi decât la ei înşişi.

XII

Doamne voi muri
Şi nu va mai fi cine să-ţi plângă angoasele
De dinaintea Creaţiei.
La ce bun să iubeşti în afară,
Să-ţi lungeşti braţele
Pentru a Te îmbrăţişa
Cu mâinile noastre ?

XIII

Toţi morţii sunt nesimţiţi
Pentru că nu se mai întorc
Să ne dea un semn.

XIV

Iată mijesc zorile,
Cerul ar trebui să plouă cu lacrimi
Şi soarele să răsară
Cu mijlocul înfăşurat
Într-o panglică neagră.

Moartea lui Dumnezeu

2008-10-15T21:10:00.000+03:00

lui Friedrich Nietzche

Sunt Cel ce Sunt
Glăsuia frenetic Stăpânul Atoate.
Stingherită, de veacuri lumea urzeşte o moarte.
O mână adulteră înjunghie pânza celestă.
Transcendenţa împresură noaptea funestă cu răcnete.
Dâra de sânge se prelunge pe Calea Lactee.
Constelaţiile aleargă ciocnindu-se-ntre ele.
În cădere, pleoapele demiurgice
Scapără fulgere. Tună.
Plouă cu lacrimi serafice, nebună furtună.
Copacii se topesc în flăcări sângerânde.
Sihaştrii-şi pun cenuşă pe umbrele plăpânde.
Ochiul faustic sfidează păzitorii de dogme.
Sub cerul străpuns, siluete diforme
Gătesc îngroparea.
Un sarcofag din piatră concubină
Coboară chipul bătrânului Tricefal
În temniţa Nefiinţei…
Vagabonzi metafizici împroaşcă cu bulgări…
Dar huma se mânie, azvârle jeratic,
Se spânzură vulturi, agonizează speranţe.
Florile se ceartă.
Nevrând să-şi îmbie darul,
Mamele adapă jivine.
Pulberea cosmică se adună în Nimburi,
Vântul se goneşte pe sine,
Chemând din genuni
Glasul Celui ce Este.
Roşesc călăii, văzându-şi înşelarea,
Fiinţa are nevoie de tată
Şi cerul şi pământul şi marea…
Setea de logos încheagă cuvinte.
Heruvii-şi acordă lirele sfinte
Cântând către gloate
Sunt Cel ce Sunt: Alfa şi Omega
Stăpânul Atoate.

NICANOR ŞI SECUNDA , TRAGEDIE ÎN 7 ACTE

2008-10-15T21:04:00.000+03:00

CUVÂNT CĂTRE CITITOR

În anul 295 p. chr. (n) pe vremea protoaugustului Caius Aurelius Diocletianus (284-304) doi tineri miri creştini, Timotei şi Mavra, din Tebaida Egiptului sunt arestaţi şi duşi înaintea procuratorului Arianus care-i condamnă la moarte prin crucificare. Sunt răstigniţi faţă în faţă îmbărbătându-se reciproc până când, după o lungă agonie îşi dau duhurile pe cruce. Tragedia Nicanor şi Secunda porneşte de la acest eveniment antic şi vrea să fie, păstrând evident proporţiile estetice (nu şi cele ontologice) o replică creştină la opera shakespeareană Romeo şi Julieta. Protagoniştii tragediei noastre nu mor unul pentru celălalt mânaţi de capriciile unui instinct erotic orb, ci acceptă amândoi moartea pentru Hristos, iubirea lor imaculată, cu nimic mai profundă, îmbrăcând formele mistice ale unui memoriabil ,,amor Dei”. În acest fel nunta cosmică ce se sfârşeşte cu moartea martirică a celor doi miri se transformă într-o veritabilă hristogamie. Conţinutul ideatic al polemicilor dintre creştini şi păgâni, frecvente în această tragedie, este inspirat, în parte din lucrările unor apologeţi creştini: Iustin Martirul şi Filosoful (Apologiile şi Dialogul cu iudeul Tryfon), Clement Alexandrinul (Protrepticul), Tertulian (Apologeticul), Minucius Felix (Octavius), Ciprian (Către Donatus), Origen (Contra lui Celsus), Teofil al Antiohiei (Trei cărţi către Autolic), Atenagora Atenianul (Solie în favoarea creştinilor), din actele martirice sau literatura hagiografică (Martyrologium Romanum, Biblioteca hagiographică latina şi Biblioteca hagiographica graeca). Având în vedere faptul că pentru perioada la care ne referim (sfârşitul sec. III d. Hr.) nu avem o rânduială bine definită a Sfintei Liturghii şi nici un ritual consacrat care să valideze căsătoria din punct de vedere creştin, în virtutea unei autonomii artistice, în actul al patrulea, ne-am permis să preluăm texte liturgice atestate fie înainte fie după această perioadă. Astfel pentru euharistie am folosit elemente din Didahia celor 12 apostoli, Apologia I a Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Tradiţia Apostolică a lui Ipolit Romanul, Liturghia Clementină, şi din cele trei liturghii tradiţionale ale Bisericii Ortodoxe (Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, Liturghia Sf. Vasile cel Mare şi Liturghia darurilor mai înainte sfinţite numită şi a Sf. Grigorie Dialogul), iar pentru cununie din Codex Barberinus Graecus 336, Codex Coislinus 213 precum şi din actuala rânduială a tainei căsătoriei.
Replicile în limbile clasice (greacă şi latină) inserate în text precum şi traducerea lor în limba română, cu excepţia unor texte consacrate, citate biblice, formule liturgice, expresii, întrebări şi răspunsuri uzuale în dialogul martir-persecutor din cadrul proceselor, aparţin autorului.
VASILE CHIRA

P.S.
Autorul îşi exprimă dorinţa testamentară ca oricine va pune în scenă această tragedie să ţină seama de indicaţiile sale muzicale din folclorul maramureşean, din repertoriul clasic şi din muzica psaltică deoarece tonalităţile lor abisale i-au inspirat cele mai grave momente din piesă. Cu aceste excepţii, muzica şi decorul pot fi regândite în funcţie de sensibilitatea regi

Soţiei mele Malvina fără a cărei afecţiune n-aş fi scris această carte.

PERSOANELE

NICANOR – mirele
SECUNDA – mireasa
DIOCLEŢIAN – împărat roman, protoaugust
GALERIU – împărat roman, caesar (ginerele lui
Diocleţian)
HIEROCLES – filosof neoplatonic, guvernatorul
Bitiniei
IANUARIUS – secretar imperial
TAGISA – sacrificatorul curţii
ARIANUS – procuratorul Tebaidei
CASANDRU – crainic
FELIX – preot creştin
ELPIDIFOR – diacon
CELESTIN – filosof creştin
HETULIUS – filosof roman
IRINA – mama mirelui
AQUILINIUS – tatăl mirelui
AGATIA – mama miresei
HRISANT – tatăl miresei
FAUSTINA – prietena miresei
NARCIS – prietenul mirelui
IUNIA – fecioară
CASIA – fecioară
MACRINUS – gladiator
SERAPION – soldat roman
Diacon şi diaconiţe, fecioare, fraţi şi surori creştini(e), soldaţi romani, păgâni de toate vârstele, vânzători de animale şi turnători de statui.
Faptele se petrec:
ACTUL I – la palatul imperial din Nicomidia
ACTUL II – în satul Penapion din Tebaida Egiptului
ACTUL III – la Roma
ACTUL IV – în satul Penapion din Tebaida Egiptului
ACTUL V – la reşedinţa provinciei Tebaida
ACTUL VI – la marginea unei cetăţi din Tebaida
ACTUL VII – pe întreg pământul

NICANOR ŞI SECUNDA

ACTUL I

Faptele se petrec la palatul imperial din Nicomidia (Orient).
Sala tronului. O masă din lemn de citrus cu picior de argint în formă de grifon, trei scaune cu braţe (sella imperatoria).
Pe masă un vas cu cerneală neagră (atramentum scriptorium), calamus, un toc cu pene de scris, volume de papirus, un codex de pergament, un vas cu burete de şters (spongea), un scalprum şi câteva cupe aurite.
Pe pereţi fresce înfăţişând scene de vânătoare. Duşumea cu mozaic de aur şi pietre preţioase. În fundul sălii Diocleţian şezând pe tron, cu coroana pe cap, îmbrăcat într-o togă purpurie de mătase împodobită cu aur.
În dreapta o statuie a lui Jupiter având în faţă un altar cu vase pentru jertfe. În stânga bustul lui Augustus. La intrare garda dispusă pe două rânduri.
La masă, pe cele trei scaune: Galerius îmbrăcat în togă purpurie, Hierocles purtând togă albă pe a cărei margine este cusută o panglică de purpură şi Ianuarius, secretarul imperial.

DIOCLEŢIAN: (îngândurat) Revolte după revolte în toate colţurile imperiului. Graniţele sunt în pericol. Trebuie să luptăm cu sarmaţii, cu goţii, cu perşii şi cu carpii. Poruncesc să se reducă efectivul militarilor din legiuni şi să se înmulţească unităţile. Vom concentra armata în principalele puncte ale imperiului şi vom aşeza trupe de intervenţie la graniţe.
Oare cu ce-am supărat pe zei ? Tocmai acum în plină reformă monetară…
GALERIU: Ştim cu toţii că ţi-ai încercat bărbăţia cu un mistreţ pe care l-ai răpus aşa cum ţi-a prezis druida din Galia, dar lupta ta cea mare trebuie să se dea cu adevăratul mistreţ: Aper Christianum.
Creştinii sunt vinovaţi de răscoalele din Răsărit. N-au incendiat ei de două ori palatul ? Imperiul întreg stă în primejdie. Tu însuţi ar trebui să te păzeşti de conjuraţia acestor criminali care şi-au făcut cuib în palatul imperial şi aşteaptă momentul să se răzbune.
DIOCLEŢIAN: (indignat) Vreau pace şi unitate nu discordie !
GALERIU: De când s-au ivit creştinii în imperiu a fugit zâmbetul de pe feţele romanilor. Războaie pretutindeni, boli, secete, lăcuste şi foamete.
DIOCLEŢIAN: Avem alte priorităţi, Galeriu.
GALERIU: Ce poate fi mai important decât înlăturarea creştinilor ?
DIOCLEŢIAN: Înlăturarea atacurilor de la graniţe, construirea de noi fortăreţe, reorganizarea provinciilor, refacerea sistemului fiscal şi alte asemenea lor.
GALERIU: Dacă vrei să redai Romei vechea strălucire, curăţă imperiul de creştini. Nu vezi că poporul părăseşte sanctuarele şi templele devin pustii?
HIEROCLES: Toată suflarea e recunoscătoare lui Jupiter, Junonei şi lui Mithra. Până şi elefanţii îşi pleacă dimineaţa genunchii şi se închină zeilor numai creştinii îi hulesc.
GALERIU: Ai luptat până acum cu înţelepciune pentru ordinea şi unitatea statului roman însă atâta vreme cât cetăţile sunt pline de creştini, atâta vreme cât zeii Romei sunt batjocoriţi, nu-ţi vei îndeplini visul. Creştinii se înmulţesc şi vor râvni la puterea Romei. Porunceşte să fie nimiciţi, răzbună zeii romani şi astfel vor înceta discordiile.
HIEROCLES: Nu cerem neapărat creştinilor să-şi părăsească Dumnezeul la care ţin atât de mult, ci pe lângă el să se închine şi zeilor noştri. Dacă nu se învoiesc să facă acest lucru sunt demni de cele mai crude pedepse.
GALERIU: Jupiter a dăruit împăraţilor Romei domnie fără de sfârşit iar creştinii propo-văduiesc cu neruşinare pieirea urbei eterne.
DIOCLEŢIAN: (se ridică şi se plimbă agitat prin faţa tronului) Crimen laesae majestatis!
GALERIU: (ridicându-se) Crimen laesae publicae Religionis!
HIEROCLES: Sfidează legile romane. Nu participă la serbări nu prăznuiesc ziua împăratului, nu-şi împodobesc uşile cu verdeaţă, nu se arată în amfiteatre.
GALERIU: Un împletitor de corturi din Tars şi nişte pescari din Galileea au purtat sămânţa creştină din Damasc până în Antiohia, de la Antiohia la Atena şi din Atena până în Efes şi Roma. Suntem oare noi mai neputincioşi decât ei ? Nu ! Cu puterea noastră şi cu ajutorul zeilor îi vom stârpi.
DIOCLEŢIAN: Autoritatea imperiului va dăinui prin întărirea religiei noastre tradiţionale, nu prin adoptarea unor credinţe noi precum creştinismul şi maniheismul.
HIEROCLES: Toate credinţele romane şi străine inclusiv cea creştină trebuie unite într-o singură religie, eliberată de mituri şi superstiţii. Cât despre creştini ei trebuie să se întoarcă la primele sale învăţături, căci ceea ce mărturisesc astăzi creştinii e diferit de ceea ce spunea Iisus din Nazaret. El nu se credea Dumnezeu ci un simplu învăţător şi era îngăduitor cu religiile altor popoare. Numai pescarii din Galileea au făcut din el Dumnezeu.
DIOCLEŢIAN: Chemaţi sacrificatorul !
IANUARIUS: (iese grăbit)
TAGISA: (salută bătându-se cu pumnul drept în umărul stâng în poziţie de drepţi, sărută marginea mantiei împăratului) La ordin maiestate !
DIOCLEŢIAN: Tagisa, adu animalul de jertfă şi cercetează-i cu atenţie măruntaiele să vedem ce ne pregăteşte viitorul !
TAGISA: (examinând măruntaiele) Nici un semn, stăpâne !
DIOCLEŢIAN: Sacrifică din nou !
TAGISA: Să-mi fie cu iertare Stăpâne, dar nici de această dată nu văd semne.
DIOCLEŢIAN: (indignat) Zeii noştri refuză să se arate în această jertfă căci se află în palat oameni neconsacraţi care-i împiedică prin ură.
GALERIU: Te-ai înşelat stăpâne crezând în cinstea creştinilor! I-ai lăsat să ocupe funcţii în stat! Se întind ca o pecingine. Egiptul geme de creştini; şi-au făcut biserici în Alexandria în Arsinoe în Pelusium şi Hermopolis. Numai în Antiohia sunt 30 de mii. Ciuma galileeană ţi-a invadat până şi familia. Împărăteasa Prisca e vrăjită de obiceiurile creştinilor, iar Valeria fiica ta şi soţia mea le iau apărarea.
DIOCLEŢIAN: Voi întreba zeii. Pregătiţi garda. Mă duc la oracolul lui Apollo din Milet (iese împreună cu Ianuarius şi Tagisa).
HIEROCLES: Împăratul trebuie doar să se învoiască. Apoi totul va curge de la sine.
GALERIU: Bine ai grăit Hierocles ! Este de ajuns ca Diocletianus să facă începutul. Încăpăţânarea şi obrăzniciile creştinilor îl vor înfuria până într-acolo încât va deveni mai crud decât Nero şi Deciu.
HIEROCLES: Protoaugustul Diocleţian e bolnav şi înaintat în zile, iar tu Galeriu în calitate de caezar şi ginere îi vei urma la tron.
GALERIU: Să te asculte zeii Hierocles ! Numai atunci va înceta nebunia galileenilor. Nu va rămâne picior de creştin pe tot întinsul imperiului. Călăii îşi vor toci săbiile de capetele lor, rugurile vor arde până în zori, lemnele pădurilor nu vor face faţă răstignirilor, apele Tibrului şi ale Nilului se vor înroşi şi Marea cea mare se va umplea cu sânge. Voi arunca creştinii în arenă. Voi aduce lei, leoparzi, tigri şi urşi. Poporul are nevoie de sânge, de pâine şi de circ.
DIOCLEŢIAN: (intrând în scenă cu Ianuarius) Voinţa zeilor este să pornim prigoană împotriva creştinilor. O vom face dar fără vărsare de sânge.
HIEROCLES: Nu se va ajunge la vărsare de sânge, stăpâne.
DIOCLEŢIAN: Mi-e teamă că lupta noastră va fi zadarnică. Creştinii s-au înmulţit. E greu să te împotriveşti vântului. A încercat şi Nero şi Domiţian şi Traian şi Marcus Aurelius şi Septimius Sever şi Deciu şi Valerian. Vărsarea de sânge n-a avut sorţi de izbândă.
GALERIU: Trebuie mai întâi ameninţaţi. S-au săturat de rug şi de cruce, vor trece în masă la religia romană.
DIOCLEŢIAN: (se adresează secretarului ezitând)
Scrie! Toţi cei care slujesc în armata romană sunt obligaţi să jertfească zeilor şi împăratului.
HIEROCLES: Trăiască protoaugustul Diocletianus, împăratul şi zeul nostru.
GALERIU: Să trăiască !
DIOCLEŢIAN: Interzicem creştinilor orice adunare. Bisericile să fie dărâmate iar cărţile arse în public. Episcopii, preoţii, diaconii, lectorii şi exorciştii creştini să fie arestaţi. Cei ce vor binevoi să se lepede de credinţa în Hristos să fie puşi în libertate iar cei îndărătnici să fie siliţi prin pedepse să jertfească zeilor.
GALERIU: Nomen christianorum deleto.
(Se aud sunete de flaut)
DIOCLEŢIAN: Fie voinţa zeilor ! Acum însă e vremea să mai uităm de necazuri. Săptămâna viitoare va avea loc consacrarea lui Florius ca preot al zeului Marte. Cu această ocazie vom da un banchet în cinstea preoţilor şi vestalelor. (Adresându-se secretarului) Aduceţi din Alexandria o corabie de grâu pentru pâine şi douăzeci butoaie de vin. Mergeţi la Roma şi scormoniţi „vivaria” . Aduceţi căprioare, cerbi, iepuri şi mistreţi. Pregătiţi 3000 de peşti şi 8000 de păsări, iar poporului să i se dea pâine şi carne din belşug. Ne vom desfăta împreună cu fericiţii zei. Noi vom gusta din rodul viţei iar ei vor bea ambrozie şi nectar. Vreau ugere de scroafe tinere, faguri de miere şi ficat de gâscă !
GALERIU: (entuziasmat)
Fructe de mare, sepii, arici şi stridii !
HIEROCLES: (râzând) Flautişti şi harpişti din Alexandria !
DIOCLEŢIAN: (bine dispus) Creieri de păun şi limbi de privighetoare !

CORTINA

ACTUL II

Faptele se petrec în satul Penapion din Tebaida Egiptului. Creştinii din această localitate se întâlnesc seara, în ascuns, la o cină (agapă) în casa preotului Felix. În mijlocul camerei o masă lungă cu bănci groase de lemn împrejur. Pe masă ulcioare de lut cu apă şi vin, fructe, sfeşnice cu lumânări, o cutie de chibrituri de sulf şi o cruce de lemn. Pe peretele din fund o frescă reprezentând un peşte, un miel, un porumbel, litera grecească tau (t) şi o ramură de măslin. În stânga pe o masă mai mică suluri de papirus de mărimi diferite şi două codex-uri de pergament. În dreapta două cufere vechi şi o amforă. Secunda îmbrăcată cu un veşmânt alb asemănător cu stola romană, încinsă peste mijloc cu o cingătoare purpurie, aranjează masa.

NICANOR: (intrând) Secunda!
SECUNDA: (cu un urcior în mână) Nicanor!
NICANOR: (sărutând-o pe frunte) Mi-a fost dor de tine ! Nu speram să vii atât de devreme !
SECUNDA: Mi-a trimis vorbă astăzi dimineaţă părintele Felix să-i dau o mână de ajutor. Tocmai am isprăvit cu pregătirea mesei. Dânsul a plecat să cheme văduvele la agapă.
NICANOR (luându-i mâna): Cât de bun e Dumnezeu! Când te zăresc, sufletul mi se umple de o bucurie sfântă. Chipul tău îmi dă putere să lupt împotriva răului şi să arăt oamenilor calea spre Hristos. Nu mai pot nici trăi nici muri fără tine. Mi-a înfrunzit inima pe tulpina fiinţei tale.
SECUNDA: (zâmbind) Părintele Felix va anunţa în adunarea din această seară ziua căsătoriei noastre.
NICANOR: Ştiu. Am stat de vorbă cu dânsul aseară până târziu.
SECUNDA: Trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu că existăm, că îngăduie şi binecuvintează taina iubirii noastre.
NICANOR: Vreau să ne iubim şi aici şi în cer !
SECUNDA: Ce bucurie să trăieşti şi să învii alături de soţul tău !
NICANOR: Alături de soţ şi de copii, iubita mea, căci atâta vreme cât nu-ţi strigă nimeni „tată” nu te poţi asemăna cu Dumnezeu.
SECUNDA: Adevăr grăieşti, iubitul meu ! Nici Maicii Domnului nu i te asemeni dacă ţi-e străină taina iubirii de fii!
NICANOR: Ard de nerăbdare să citim împreună, să postim, să-i ajutăm pe cei bolnavi…
SECUNDA: Vreau să facem din casa noastră o mică biserică din care să nu înceteze rugăciunea şi cântarea.
NICANOR: Omul singur cade mai lesne în ispită. Unde sânt doi şi omului îi este mai greu să păcătuiască dar şi satanei să ademenească pentru că există un al treilea.
SECUNDA: Poate că Hristos nu ne vrea singuri la judecată ci doreşte să ne înfăţişăm înaintea lui cu un martor.
NICANOR: Numai la şcoala căsătoriei înveţi să-i iubeşti pe ceilalţi. La rădăcina singurătăţii cresc buruienele răutăţii şi ale iubirii de sine. Mai lesne este oamenilor să se mântuiască îmbrăţişaţi.
SECUNDA: Întotdeauna avem doi martori, pe celălalt şi pe Hristos. Noi ne întindem braţele unul spre celălalt, dar el ne cuprinde pe amândoi, noi ne uităm unul în ochii celuilalt, dar el ne priveşte pe amândoi de sus, noi plângem dar lacrimile curg din ochii lui. Când buzele noastre se întâlnesc îl sărutăm amândoi pe Hristos.
NICANOR: (sărutând mâna Secundei) Amin !
SECUNDA: Spune-mi sincer Nicanor, nu-ţi vei pierde râvna pentru cele sfinte, pentru lectură, pentru scris dacă-ţi voi fi alături ?
NICANOR: Nicidecum draga mea ! Iubirea ta îmi dă forţă şi curaj. Astăzi la prânz am încheiat al doilea capitol din apologia mea, De consuetudinibus christianorum . Cu totul altfel alunecă pana când eşti iubit. Ştii Secunda, eu cred că marile idei se nasc din îmbrăţişări.
SECUNDA: (sărutându-i mâna lui Nicanor) Uneori mi-e frică pentru noi, Nicanor ! Romanii vânează pretutindeni pe creştini. Doamne, parcă toate rugurile ard în inima mea !
NICANOR: Atâta vreme cât trăim trebuie să oferim totul lui Dumnezeu. El ne-a dăruit pământul, cerul, fiinţa, sănătatea, iubirea. Până şi fiul său a coborât în timp să pătimească pe cruce. Nu mă voi ascunde ca un trădător Secunda, ci voi lupta pentru numele Lui până la moarte. Prin aceasta nu facem altceva decât să acceptăm de bunăvoie ceea ce până la urmă cu toţii vom fi siliţi să acceptăm.
FELIX: (intrând) Lăudat să fie Domnul ! Bine ai venit frate Nicanor !
NICANOR: (înclinându-se) Să-l lăudăm în veci ! Bine v-am găsit Părinte Felix !
FELIX: Ce atmosferă primitoare! Astăzi vom mânca bucate pregătite de Secunda! Nicanor să dai slavă lui Dumnezeu că ţi-a dăruit o astfel de femeie. Există puţine femei care să întruchipeze hărnicia Martei şi râvna spiri-tuală a Mariei. Una dintre ele este Secunda…
SECUNDA: (roşeşte lăsându-şi capul în jos)
FELIX: Se aud bătăi în uşă. Au sosit fraţii. Nicanor, scoate din cufere cărţile sfinte !
ELPIDIFOR: Lăudat să fie Domnul !
NICANOR: Să-l lăudăm în veci !
UN FRATE: Lăudat să fie Domnul !
FELIX: Să-l lăudăm în veci! Poftiţi fraţilor poftiţi ! Puneţi darurile jos şi aşezaţi-vă la masă !
NICANOR: (luând pâinea şi untdelemnul din mâinile unui tânăr) Mulţumim, Dumnezeu să te mântuiască !
FELIX: Să ne ridicăm fraţilor pentru rugăciune! Tatăl nostru,Carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta , facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită ci ne izbăveşte de cel rău. Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor.
TOŢI: Amin!
FELIX: Se cuvine să mulţumim Părintelui ceresc pentru bucuria de a fi din nou împreună mai ales acum când avem nevoie de rugăciune şi mângâiere. Se împlinesc fraţilor, cuvintele spuse de Domnul în Evanghelie: „Va veni timpul, când tot cel ce vă va ucide pe voi să i se pară că aduce închinare lui Dumnezeu” . Murim în cele mai crunte chinuri: ni se taie capetele, ni se leagă de gât pietre de moară şi ne aruncă în apă, ne strujesc trupurile cu gheare de fier, ne ard pe rug, ne întind pe cruci, ne aruncă în arenă pradă leilor şi câinilor, ne bat cuie în tălpi, ne îngroapă de vii, ne bat cu vine de bou, ne aruncă în cazane cu smoală fiartă, ne taie cu topoarele, ne despică trupurile cu caii, ne sfarmă oasele cu barosul, ne înfometează până la moarte, pe fecioarele noastre le silesc să se prostitueze, ne ucid cu pietre, ne răsucesc membrele, ne străpung trupurile cu fiare înroşite, morţii ne sunt dezgropaţi, cadavrele sunt ciopârţite şi înşirate prin pieţe. Viaţa, dragii mei, nu este nici o zi de doliu, nici o zi de petrecere, ci o zi de luptă ! Dacă Mântuitorul Hristos, ca om a avut parte de suferinţă şi noi trebuie să răbdăm gândindu-ne neîncetat la cuvintele Lui „În lume necazuri ve-ţi avea, dar îndrăzniţi căci Eu am biruit lumea”.
NICANOR: Încotro te îndrepţi nu dai decât de spurcăciuni idoleşti. Dacă te îndrepţi spre senat sau spre curie întâlneşti jertfelnice cu tămâie şi vin, vrei să împrumuţi bani trebuie să semnezi chitanţe cu jurăminte către zei, te duci să cumperi de la târg dai peste statuete, intri în casele rudelor păgâne ţi se pun înainte mâncăruri pregătite cu sânge, saluţi pe cineva îţi răspunde pomenind numele zeilor. Singura noastră armă împotriva prigonitorilor este rugăciunea. Rugaţi-vă ziua şi noaptea, acasă şi pe câmp căci într-o zi Dumnezeu va lumina cugetele şi va înmuia inimile împăraţilor romani.
ELPIDIFOR: Părinte Felix, săptămâna trecută un diacon din Alexandria s-a autodenunţat procuratorului şi după două zile de schingiuiri a fost răstignit. Ce părere aveţi despre o astfel de faptă ?
FELIX: Nu este nevoie să ne aruncăm orbeşte în gura leului. Hristos ne cere să fim cumpătaţi. Nu este apostat cel ce nu se autodenunţă. Dimpotrivă trebuie să luptăm din umbră, să răspândim sămânţa creştină. Ce s-ar întâmpla dacă toţi am fi decapitaţi ? În scurt timp Biserica ar dispărea de pe faţa pământului. Apostaziază doar acela ce-şi neagă identitatea creştină în faţa persecutorilor. Înarmaţi-vă cu învăţăturile lui Hristos, mărturisiţi-L înaintea oamenilor, faceţi binele, iubiţi pe duşmani şi atunci când va voi Dumnezeu vă veţi învrednici de cununa nepieritoare a muceniciei.
NICANOR: Îngăduiţi-mi, să vă citesc câteva versete dintr-un psalm al împăratului şi proorocului David: ,,Cu tine pe vrăjmaşii noştri îi vom lovi şi cu numele Tău vom nimici pe cei ce se scoală asupra noastră. Pentru că nu în arcul meu voi nădăjdui şi sabia mea nu mă va mântui. Că ne-ai izbăvit pe noi de cei ce ne necăjesc şi pe cei ce ne urăsc pe noi i-ai ruşinat. Cu Dumnezeu ne vom lăuda toată ziua şi numele Tău îl vom lăuda în veac. Iar acum ne-ai lepădat şi ne-ai ruşinat pe noi şi nu vei ieşi cu oştirile noastre; Întorsu-ne-ai pe noi înapoi de la duşmanii noştri şi cei ce ne urăsc pe noi ne-au jefuit. Datu-ne-ai pe noi ca oi de mâncare şi întru neamuri ne-ai risipit; Vândut-ai pe poporul tău fără de preţ şi nu l-ai preţuit când l-ai vândut. Pusune-ai pe noi ocară vecinilor noştri, batjocură şi râs celor dimprejurul nostru; Pusune-ai pe noi pildă către neamuri, clătinare de cap între popoare. Toată ziua înfruntarea mea înaintea mea este şi ruşinea obrazului meu m-a acoperit, de către glasul celui ce ocărăşte şi cleveteşte, de către faţa vrăjmaşului şi prigonitorului. Acestea toate au venit peste noi şi nu Te-am uitat şi n-am călcat legământul Tău, şi nu s-a dat înapoi inima noastră; Iar paşii noştri nu s-au abătut de la calea Ta, că ne-ai smerit pe noi în loc de durere şi ne-a acoperit umbra morţii. De am fi uitat numele Dumnezeului nostru şi am fi întins mâinile noastre spre Dumnezeu străin, oare Dumnezeu n-ar fi cercetat acestea? Că El ştie ascunzişurile inimii. Că pentru Tine suntem ucişi toată ziua, socotiţi am fost ca nişte oi de junghiere. Deşteaptă-Te, pentru ce dormi, Doamne ? Scoală-Te şi nu ne lepăda până în sfârşit. Pentru ce întorci faţa Ta ? Uiţi de sărăcia noastră şi de necazul nostru? Că s-a plecat în ţărână sufletul nostru, lipitu-s-a de pământ pântecele nostru. Scoală-Te, Doamne, ajută-ne nouă şi ne izbăveşte pe noi, pentru numele Tău.” Ps. 43, 7-28. Dumnezeu să ne dea sănătate şi putere să răbdăm până la sfârşit. Rugăm acum diaconii şi diaconiţele să aducă bucatele. În timpul mesei anagnostul Nicanor ne va citi câteva fragmente din martiriul Sfântului Policarp Episcopul Smirnei care a pătimit pentru Hristos în luna februarie cu şapte zile înainte de calendele lui martie; anul 155 post christum natum pe vremea împăratului roman Antoninus Pius. Sfântul Policarp l-a cunoscut la Efes pe Sfântul Ioan Evanghelistul dar şi pe alţi creştini care l-au văzut cu ochii lor pe Domnul Hristos.
NICANOR: Lectura acestor fapte se va face mai întâi în dialectul grec koine însă dacă există fraţi care nu înţeleg această limbă îl vom citi şi în alte idiomuri.
(Diaconii şi diaconiţele aduc tăvi cu peşte sărat şi pâine).
FELIX: (făcând semn celor de faţă să se ridice în picioare) Doamne Iisuse Hristoase Dumnezeul nostru, binecuvintează mâncarea, băutura şi pe robii tăi adunaţi în numele Tău, că sfânt eşti totdeauna acum şi în vecii vecilor. Amin !
TOŢI:Amin !
FELIX: Să aveţi poftă bună !
TOŢI: Mulţumim.
NICANOR: (citeşte martiriul Sfântului Policarp).
Tw:/ de; Polukavrpw/ eijV to; stavdion fwnh; ejx oujranou: ejgevneto` [Iscue, Poluvkarpe, kai; ajndrivzou. Kai; to;n me;n eijpovnta oujdeivV ei\den, th;n de; fwnh;n tw:n hJmetevrwn oiJ parovnteV h[kousan. Kai; loipo;n prosacqevntoV aujtou, QovruboV h\n mevgaV ajkousavntwn, o{ti PoluvkarpoV suneivlhtai. jEgkeimevnou de; tou: ajnqupavtou kai; levgontoV` [Omoson, kai; ajpoluvw se, loidovohson to;n Cristo[n, e[fh oJ PoluvkarpoV˙ Ogdohvkonta kai; e{x e[th douleuvw aujtw:/, kai; aujde;n me; hjdivkhsen˙ kai; pw:V duvnamai blasfhuh:sai to;n basileva mou to;n swvsantav me ;
JO de; ajnquvpatoV ei\pen` Qhriva e[cw, touvtoiV se parabalw:, eja;n mh; metanohvsh/V››. JO de; ei|pen˙ kavlei, «ajmetavqetoV ga;r hJ ajpo; tw:n kreittovnwn ejpi; ta; ceivrw metavnoia˙ kalo;n de; metativqesqai ajpo; tw:n calepw:n ejpi; ta; divkaia. JO de; pavlin pro;V aujtovn˙ «Puriv se poihvsw dapanhqh:nai, eij tw:n qhrivwn katafronei:V, ejavn uh; metanohvsh/V». JO de; PoluvkarpoV ei\pen` «Pu:r ajpeilei:V to; pro;V w{ran kaiovmenon kai; met= ojlivgon sbennuvmenon` ajgnoei:V ga;r to; th:V mellouvshV krivsewV kai; aijwnivou kolavsewV toi:V ajsebevsi throuvmenon pu:r ajlla; tiv braduvneiV ; fevre, o{ bouvlei» EujqevwV ou\n aujtw:/ perietivqeto ta; pro;V th;n pura;n hJrmosmena o[rgana. Mellovntwn de; oujtw:n kai; proshlou:n, ei\pen` [Afetev me au{twV` oJ ga;r dou;V uJpomei:nai to; pu:r, dwvsei kai; cwri;V th:V uJmetevraV ejk tw:n h{lwn ajsfaleivaV a[sfaleivaV a[skulton ejpimei:nai th:/ pura:/.
OiJ de; ouj kaqhvlwsan mevn, prosevdhsan de; aujtovn. +O o{e; ojpivsw ta;V kei:raV poihvsaV, kai; prosdeqeivV, w{sper krio;V ejpivshmoV ejk melavlou poimnivou eijV prosforavn, oJlokauvtwma dekto;n tw:/ Qew:/ hJtoimasmevnon, ajnablevyaV eijV to;n oujrano;n ei\pen` Kuvrie oJ Qeo;V oJ pantokravtwr, oJ tou: ajgaphtou: kai; eujloghtou: paidovV sou =Ihsou: Cristou: Pathvr, di= ou| th;n peri; sou: ejpivgnwsin eijlhvfamen, oJ Qeo;V ajggevlwn kai; dunavmewn, kai; pavseV th:V ktivsewV pantovV te tou: gevnouV tw;n dikaivwn, oi{ zw:sin ejnwvpiovn sou` Eujlogw: se, o{ti hjxivwsavV me th:V hJmevraV kai; w{raV tauvthV tou: labei:n me mevroV ejn ajriqmw:/ tw:n mar tuvrwn ejn tw:/ pothrivw/ tou: Cristou: sou eijV ajnavstasin zwh:V aijwnivou yuch:V te kai; swvmatoV ajfaqarsiva/ PneuvmatoV +Agivou` ejn oi|V prosdecqeivhn ejnwvpiovnsou shvmeron ejn qusiva/ pivoni kai; prosdekth:/, kaqw;V prohtoivmasaV kai; proefanevrwsaV kai; ejplhvrwsaV, oJ ajyeudh;V kai; ajlhqino;V QeovV.
Dia; tou:to kai; peri; pavntwn se; eujlogw:, se; doxavzw dia; tou: aijwnivou kai; ejpouranivou ajrcierevwV =Ihsou: Cristou:, ajgaphtou: sou paidovV, di= ou| soi; su;n aujtw:/ kai; Pneuvmati +Agivw/ hJ dovxa kai; nu:n kai; eiJV tou;V mevllontaV aijw:naV, ajmhvn.
=AnapevmyantoV de; aujtou: to; ajme;n kai; plhrwvsantoV th;n eujchvn, oiJ tou: puro;V a[nqrwpoi ejxh:yan to; pu:r.
(Intrând Policarp în arenă glas din cer s-a făcut: „Fii tare şi curajos Policarp!” Şi pe cel care vorbea nimeni nu l-a văzut, însă cei care erau de faţă dintre ai noştri au auzit glasul. Şi fiind el, de acum adus, s-a făcut mare tumult auzind ei că Policarp a fost prins. Pe când însă proconsulul insista şi-i spunea: „Jură şi te voi elibera, blestemă-l pe Hristos!” Policarp a răspuns: „De optzeci şi şase de ani îi slujesc şi nu m-a nedreptăţit cu nimic. Cum aş putea să blestem pe Împăratul meu Cel care m-a mântuit?” Iar proconsulul a zis: „Am fiare sălbatice şi dacă nu te vei căi te voi arunca lor”. Iar el a zis „Cheamă fiarele, căci pentru noi întoarcerea gândului de la mai bine la mai rău rămâne neschimbată. Este bine, dimpotrivă să te întorci de la nedreptăţi la cele drepte. Acela (proconsulul) din nou zise către el: „Dacă nu-ţi pasă de fiarele sălbatice voi face să fii mistuit prin foc de nu-ţi schimbi cugetul”. Iar Policarp a zis: „Tu mă ameninţi cu un foc care este aprins un ceas şi după puţin se stinge, pentru că nu cunoşti focul judecăţii viitoare şi al pedepsei veşnice, foc păstrat pentru cei necredincioşi. Dar de ce zăboveşti ? Fă ce vrei!” Îndată au fost puse în jurul lui instrumentele pregătite pentru rug. Şi voind ei să-l bată în cuie el a zis: ,,Lăsaţi-mă aşa, căci Cel care mi-a dat tăria să rabd focul îmi va da putere să rămân fără clintire pe rug şi fără măsurile voastre de siguranţă cu piroanele”. Astfel nu l-au mai ţintuit în cuie, ci l-au legat. Iar el cu mâinile legate la spate, precum un berbec ales din marea turmă, pregătit spre a fi adus ardere de tot bineplăcută lui Dumnezeu, ridicându-şi ochii spre cer a zis: „Doamne Dumnezeule Atotţiitor, Tatăl iubitului şi binecuvântatului Tău Fiu, Iisus Hristos prin care am primit cunoştinţa despre Tine, Dumnezeul îngerilor şi al puterilor şi al întregii creaturi şi al întregului neam al drepţilor care trăiesc sub privirile Tale, Te binecuvântez că m-ai făcut vrednic de ziua şi de ceasul acesta ca să iau parte şi eu în numărul martirilor, la paharul Hristosului Tău, spre învierea vieţii de veci a sufletului şi a trupului, în nestricăciunea Duhului Sfânt, între care fă să fiu primit astăzi înaintea Ta, jertfă grasă şi bineplăcută cum mai pregătit mai dinainte şi mi-ai descoperit şi ai împlinit, Dumnezeule cel nemincinos şi adevărat. Pentru acestea şi pentru toate, Te laud, Te binecuvântez şi Te slăvesc prin veşnicul şi cerescul Arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tău Fiu, prin care împreună cu El şi cu Duhul Sfânt Ţi se cuvine slavă acum şi-n veacurile ce vor veni. Amin.” După ce a pronunţat cuvântul amin şi şi-a isprăvit rugăciunea oamenii care se îngrijeau de foc l-au aprins).
FELIX: Viaţa aceasta iubiţii mei este un dar pe care ni l-a făcut Dumnezeu şi pe care trebuie să i-l înapoiem sfinţit prin suferinţă. Iată de ce adevăraţii creştini, martirii nu se tânguiau după carnea lor care oricum îşi urmează drumul, ci căutau să-şi salveze scânteia de eternitate sădită în ea. Acolo este esenţa fiinţei nu în oase şi mădulare. Momentul acesta terestru este doar o probă, o tindă a veşniciei. Ar fi absurd ca acest vis, acest abur care o clipă se arată şi apoi piere să fie totul. Adevărata viaţă începe odată cu acel somn pe care noi îl numim moarte. E greu de înţeles de ce oamenii se cutremură la glasul pământului care ne cere înapoi pumnul de cenuşă şi rămân indiferenţi la glasul lui Dumnezeu care ne cere întregi. Iubirea Lui nu se poticneşte de vremelnicia vieţii noastre, ci de veşnicia ei. Dacă renunţăm la această carcasă de humă, oricum vremelnică, atunci când prigonitorii îndemnaţi de demoni ne cer să ne lepădăm de credinţă, Dumnezeu ne va ţese din fulgere veşmânt de lumină. Cum ai putea să nu-ţi dai părul din cap pentru un mănunchi de raze ?
NICANOR: Să luăm aminte, iubiţii mei fraţi la seminţele ierburilor, a florilor, a cerealelor sau a copacilor. Ele nu se sperie de bulgării de ţărână care le apasă şi le descompun căci ştiu că odată vor străpunge scoarţa pământului şi vor ieşi la lumină. De-ar şovăi cum şovăim noi, ar mai fi cireşi şi stejari care să-şi deschidă coroanele spre cer ? În fiecare dimineaţă când ne ridicăm din aşternut trebuie să repetăm fraţii mei cuvintele Mântuitorului:,,Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” . „Căci ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul îl va pierde?”
FELIX: Amin ! Vă îndemn pe cât vă stă în putinţă, să nu cumpăraţi hrană din pieţe. Păgânii stropesc toate bunurile cu vin şi sânge de la jertfe ca în acest fel, fără voia noastră să ne atingem şi să mâncăm din spurcatele jertfe aduse idolilor. Rog apoi pe tineri şi pe tinere să fugă de teatre, de spectacolele cu gladiatori, şi de dansurile desfrânate. ,,Eu Domnul Dumnezeul Tău sunt un Dumnezeu gelos“ citim în cărţile Vechiului Testament. Să ne ajute Dumnezeu !
TOŢI: Amin !
FELIX: Trecem acum la unele aspecte mai practice. Duminica viitoare în cadrul Sfintei Liturghii va avea loc căsătoria anagnostului nostru Nicanor cu fecioara Secunda. Diaconii şi diaconiţele noastre i-au cercetat, iar noi ne-am învoit să binecuvântăm această unire în Domnul. Diaconul Eusebiu a găsit un mort de-al păgânilor părăsit. Mâine îl vom îngropa, căci Hristos ne-a poruncit să-i iubim şi pe cei ce ne urăsc.
ELPIDIFOR: Fratele Antonin ne-a adus doi copii lepădaţi de păgâni pe care am dori să-i încredinţăm spre creştere creştină surorilor noastre văduve sau unor fraţi fără copii. Fraţii sau surorile care doresc să primească aceşti copii să ia legătura, până la sfârşitul acestei săptămâni, cu mine sau cu părintele Felix.
IUNIA: (având capul acoperit cu un văl negru) Părinte Felix, când vine episcopul ? Ne-aţi promis că luna aceasta eu şi cu Casia vom putea depune vot de castitate.
FELIX: Episcopul trebuie să sosească din zi în zi. A plecat să-i îmbărbăteze pe fraţii din Alexandria unde-i mare prigoană. Să fiţi pregătite !
IUNIA: Mulţumim !
FELIX: Avem astăzi între noi pe gladiatorul Macrinus care renunţând la sângeroasa meserie a hotărât să slujească lui Hristos. Va intra astfel după rânduiala noastră în prima clasă a catehumenilor şi anume în cea de ascultător. Până când îşi va găsi o altă meserie va fi întreţinut de comunitatea noastră aşa cum am procedat anul trecut cu sculptorul Justus şi cu actorul Eulaliu.
MACRINUS: (ridicându-se în picioare). Mulţumesc !
FELIX: Până acum s-au adunat în fondul nostru de caritate 5000 de sesterţi pe care îi vom rândui spre ajutorul celor bolnavi şi lipsiţi. Mulţumim fraţilor care au adus în această seară vin, pâine, grâu, untdelemn, haine, încălţăminte şi bani. Nicanor te rog să treci numele donatorilor în diptice ca să-i pomenim la rugăciuni. Dumnezeu să vă răsplătească darul ! Diaconii şi diaconiţele noastre vor merge pe la casele creştinilor şi vor întocmi liste cu cei lipsiţi, orfani, bolnavi şi bătrâni pentru ai putea ajuta cu hrană şi îmbrăcăminte. Nicanor împreună cu fratele Nectarie vor duce mâine mâncare şi îmbrăcăminte fraţilor noştri din mine şi închisori.
(Elpidifor aprinde lumânările)
FELIX: Înainte de a face rugăciunea de despărţire vom cânta împreună imnul Lumen Jucundum , rugăciunea lumânărilor.
TOŢI: (cântă) Lumină lină a sfintei slave, a Tatălui Ceresc, Celui fără de moarte, a Sfântului, Fericitului, Iisuse Hristoase, venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară, lăudăm pe Tatăl , pe Fiul şi pe Sfântul Duh Dumnezeu. Vrednic eşti în toată vremea a fi lăudat de glasuri cuvioase, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce dai viaţă, pentru aceasta lumea Te slăveşte.
FELIX: (făcând semn celor de faţă să se ridice) Îţi mulţumim Ţie, Părinte Ceresc pentru că ne-ai săturat de bunătăţile Tale cele pământeşti şi ai îngăduit să ne împărtăşim din cuvintele Tale dumnezeieşti. Pomeneşte Doamne în împărăţia Ta pe fraţii noştri care si-au dat viaţa pentru numele Tău iar pe noi întăreşte-ne în credinţă să putem slăvi numele Fiului Tău înaintea celor ce ne prigonesc. Fraţilor noştri din catacombe, din mine şi din temniţe dă-le Doamne răbdare, putere şi curaj pentru a se învrednici de cununa muceniciei căci Tu eşti singurul Dumnezeu adevărat şi Ţie îţi aducem laudă acum şi în vecii vecilor.
TOŢI: Amin !
(Creştinii se despart cu sărutare frăţească. Bărbaţii între bărbaţi şi femeile între femei. Nicanor şi Secunda pleacă ţinându-se de mână.)

CORTINA

ACTUL III

Faptele se petrec într-o grădină (Hortus caeciliane) din Roma. O cărare şerpuită ce-şi pierde conturul printre şiruri de chiparoşi, platani, lauri şi garduri vii cu tăieturi în diferite forme geometrice. Mai în faţă în partea stângă o bancă de piatră, o fântână arteziană având în mijloc statuia nimfei Egeria din a cărei gură izvorăşte un jet spumos de apă, iar în dreapta bustul zeiţei Fortuna aşezată pe un soclu înalt.

HETULIU: (coborând dintr-o lectică purtată de patru sclavi, îmbrăcaţi în culori vii) Salve amice !
CELESTIN: (oprindu-se din mers) Salveto philosophe !
HETULIU: (aranjându-şi toga) Quid agis hic?
CELESTIN: Veni in horti Caeciliani ambulare quia hodie iratus sum.

HETULIU: Eu tocmai mă întorceam de la terme şi văzându-te singur am poruncit sclavilor să se oprească mai ales că îţi rămăsesem dator cu un răspuns de săptămâna trecută din for, când conversaţia noastră, abia începută, a fost întreruptă, din păcate, de retorul Silvanus. Spuneai cumva adineauri că eşti mânios, sau m-a înşelat urechea ?
CELESTIN: Precum ai auzit !
HETULIU: Din câte ştiu creştinilor nu le este permis să se mânie !
CELESTIN: Există şi o formă de mânie bine-cuvântată. După ce Moise a vorbit cu Dumnezeu pe munte a sfărâmat viţelul de aur la care se închinau evreii. Mântuitorul Hristos de asemenea a pus mâna pe bici şi a răsturnat mesele celor ce făceau negustorie în templu. Ceea ce se întâmplă în cuprinsul imperiului ar trebui să mânie pe orice om cu judecată dreaptă. Nedreptele edicte date de împăratul
Diocleţian împotriva creştinilor, la îndemnul ginerelui său Galeriu, întrec orice măsură.
HETULIU: (mângâindu-şi barba) Înţeleg, dar dacă Dumnezeul vostru e bun şi milostiv de ce vă lasă să muriţi, de ce îngăduie atâta suferinţă.
CELESTIN: Pentru că Dumnezeu pariază pe scânteia de eternitate din noi. Şi Dumnezeu şi diavolul vor să pună mâna pe ceea ce avem mai scump în noi adică pe suflet. Trupul nu este râvnit decât de viermii pământului. Nu ne este permis să-l judecăm pe Dumnezeu. Ca să-L judecăm trebuie să-L cunoaştem. Dumnezeu transcende condiţia binelui şi a răului. Paternitatea lui este transcendentală nu afectiv empirică. El este cădere continuă. Cădere în sine. Dumnezeu este Tatăl infinităţii din noi, nu al sângelui şi al oaselor.
HETULIU: Vă place să muriţi ? Ucideţi-vă între voi, duceţi-vă cu toţii la Dumnezeu şi nu mai faceţi scandal în imperiu !
CELESTIN: Viaţa este un dar de la Dumnezeu pe care trebuie să-l restituim sfinţit prin cruce. Nu avem dreptul să ridicăm viaţa nici a noastră nici a aproapelui. Cât despre scandal nu ştiu ce vrei să spui. Creştinii sunt cei mai demni cetăţeni ai imperiului. Ei nu fură, nu varsă sânge, nu poftesc la femeia altuia, se feresc de incest, slujesc aproapele, iubindu-i până şi pe vrăjmaşi. Noi nu suntem duşmanii neamului omenesc, aşa cum credeţi, ci martori ai decăderii, duşmani ai rătăcirii lui. Cu toate acestea, ne smulg limbile, ne taie venele, ne scot ochii, ne opăresc cu plumb topit. Câinii şi ciorile se bat pe câmpii de la rămăşiţele fraţilor noştri. Fecioarele creştine sunt fugărite goale pe uliţele oraşelor şi aruncate în casele publice spre prada poftelor dobitoceşti ale slujbaşilor romani. Şi toate acestea fără nici un proces, fără nici o judecată. Ura păgânilor se îndreaptă nu împotriva fărădelegilor, de care oricum nu suntem vinovaţi ci împotriva numelui de creştin.
HETULIU: Numele ascunde fărădelegea !
CELESTIN: Ne duşmăniţi că purtăm numele înte-meietorului religiei noastre care a murit ca un miel nevinovat pentru păcatele lumii ? De ce nu-i urâţi pe platonici, pe epicureici sau pe pitagorei pentru că poartă numele conducătorilor acelor şcoli filosofice ?
HETULIU: Toată lumea ştie că trăiţi în fărădelegi, că la adunări stingeţi făcliile şi vă dedaţi împreunărilor incestuoase precum regele Oedip.
CELESTIN: Nici măcar animalelor nu le stau în fire astfel de fapte ! Cum le-ar putea săvârşi creştinii ? Voi puneţi pe seama noastră tocmai fărădelegile pe care le-au făcut zeii voştri. N-a zămislit Zeus copii cu mama şi cu fiica sa? Nu şi-a luat de soţie pe propria lui soră, după cum istoriseşte Orfeu ? Sunt creştinii în stare să săvârşească astfel de lucruri dobitoceşti, când până şi faptul de a privi o femeie cu poftă este considerat adulter? Creştinii se feresc chiar şi de plăcerile îngăduite.
HETULIU: Creştinii suferă rugul şi crucea pentru că refuză să se închine zeilor noştri, iar aceştia se răzbună aspru pe cei ce-i necinstesc lovind poporul cu foamete, război şi boli.
CELESTIN: Ura vă otrăveşte sufletele şi vă aţâţă mânia împotriva unor oameni cinstiţi. Dacă Tibrul iese din matcă dacă Nilul se varsă peste ogoare, dacă nu plouă de sus, dacă bântuie molimele, dacă nu rodeşte pământul, ca nişte oameni fără judecată daţi vina pe creştini. Dar înainte de Hristos când insulele Hiera, Helos şi Rodos s-au scufundat şi apele au omorât mii de oameni sau când o parte din pământurile Asiei şi ale Africii au fost înghiţite de Atlantic aşa cum povesteşte Platon, unde au fost creştinii ? Cine a fost atunci de vină de vreme ce creştinii nici măcar nu existau ? Dacă în acele vremuri nimeni nu se închina adevăratului Dumnezeu, de ce n-au oprit zeii romani măcelul de la Cannae când Hanibal în urma victoriei a măsurat cu coşul inelele din degetele soldaţilor romani trecuţi prin ascuţişul sabiei.
HETULIU: Vi se pare puţin lucru să necinstiţi împăraţii Romei, să dispreţuiţi jertfele şi sărbătorile publice ?
CELESTIN: Noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru împărat să aibă viaţă îndelungată, pace în imperiu, sfetnici credincioşi şi supuşi cinstiţi. Împăratul este şi al nostru pentru că a fost ales de Dumnezeu să stea în fruntea poporului. Oare nu preţuiesc acestea mai mult decât sângele unei vite bolnave? Împăratul este om, nu Dumnezeu căci dacă ar fi Dumnezeu n-ar mai putea fi împărat lumesc. Nu participăm la sărbătorile publice pentru că ele nu sunt adevărate sărbători. Sărbătoarea înseamnă manifestarea unei recunoştinţe, îndeplinirea unei datorii faţă de Dumnezeu, rugăciune şi jertfă şi nu sacrificarea unor animale în cinstea zeilor. Şi noi sărbătorim Paştele, Rusaliile, duminica dar o facem cu scopul de a mulţumi lui Hristos cel înviat şi Părintelui ceresc care L-a trimis în lume. Nu ne interesează onorurile, afacerile publice, circul, teatrele, cruzimea din arene. Cu ce vă ofensăm dacă noi avem alte plăceri, iar dacă nu ştim să ne desfătăm oare nu noi suntem cei păgubiţi ? Când ne adunăm la vreo agapă frăţească ne defăimaţi! Dar de la noi nu ies nori de fum din cărnurile prăjite, nu se aud strigăte şi dezmierdări ca la banchetele voastre. Puţinul tezaur pe care-l adunăm din contribuţiile benevole ale fraţilor nu-l cheltuim pentru ospeţe sau pentru beţii ci îngropăm morţii celor lipsiţi, ajutăm copiii, sclavii bătrâni şi bolnavii. Iar dacă ne spunem fraţi o facem pentru că avem un singur tată, pe Dumnezeu. Ne adunăm să ne aducem aminte de scrierile sfinte, să ne încurajăm unii pe alţii în răbdare, să cinăm cuviincios, să ne rugăm. Fiecare cină a noastră este o lecţie de virtute.
HETULIU: Dacă ar fi aşa precum spui nu v-aţi întâlni pe ascuns, n-aţi accepta cu atâta uşurinţă moartea ci v-aţi răscula împotriva romanilor.
CELESTIN: Creştinii sunt oameni paşnici şi nu răsplătesc răului cu rău ! Există creştini în adunările electorale, în palatul imperial, în taberele militare, în insule în oraşe şi pe ogoare. Oricând ne-am putea aduna şi ne-am putea răzbuna, dar noi preferăm să murim de bună voie pentru Hristos decât să vărsăm sângele altora. Acest lucru ar fi suficient să vă facă să cugetaţi asupra cinstei şi nevinovăţiei noastre. Societatea romană este sfâşiată de ură şi egoism. Avea dreptate Plautus să spună în Asinaria ‚,homo homini lupus”. Unde vă este iubirea neam de gladiatori şi negustori de sclavi ? Geme văzduhul de urletele sclavilor. Trăim într-o dictatură a biciului ! La creştini munca este o virtute. Noi nu trăim pe spinarea nimănui. În adunările noastre nu strigă nimeni: ,,Panem et circensis” ci ,,Ora et labora!”
HETULIU: Amice, îngăduie-mi să-ţi spun, ca între filosofi, că religia creştină nu are nimic original. În persoana lui Iisus din Nazaret se îmbină trăsăturile unor zei precum Osiris, Mithra, Dionysos sau Iahve. Dumuzi, Marduk, Adonis, Osiris şi Mithra mor şi învie precum zeul vostru din Galileea. Aţi preluat gesturile, ritualurile şi învăţăturile de la sumerieni, babilonieni, fenicieni, egipteni, greci şi din tradiţia noastră romană.
CELESTIN: Întradevăr există asemănări între creştini şi celelalte religii. Hristos se naşte dintr-o fecioară ca şi Buda şi Mithra, dar orice structură arhetipală este o sămânţă a Logosului, aruncată în ţarina ascunsă a minţii umane, este o amprentă originară a divinităţii. În creştinism Absolutul se face om, nu omul se face absolut ca în budism de pildă. Religia romanilor ca şi cea a grecilor sacralizează forţele cosmice, încearcă să domesticească stihiile naturii pentru bunul mers al lumii, fără să elibereze spiritul de sub tirania cosmosului. Creştinismul, este o religie care urmăreşte mântuirea universală.
HETULIU: Ura faţă de zei, basmele despre sfârşitul lumii şi ideea de zeu unic le-aţi împrumutat de la greci. Spre deosebire de voi ei au avut bunul simţ să nu vorbească în numele lui Dumnezeu şi al Fiului Său. Homer, Hesiod, Heraclit, dar mai ales Platon sunt autori ascunşi ai creştinismului. Fără mintea lui Platon creştinismul ar fi fost o sectă iudaică de mâna a doua.
CELESTIN: (aşezându-se pe bancă) Recunosc că multe din învăţăturile lui Heraclit, Parmenide, Xenofan sau Platon au fost inspirate, de Dumnezeu. Ei s-au ridicat cu mintea până la limitele gândirii umane. Greşeala lor a fost că deşi au cunoscut natura adevăratului Dumnezeu nu L-au cinstit cum se cuvine. Cum să vorbeşti atât de frumos despre binele suprem şi despre nemurirea sufletului şi apoi să cobori în Pireu pentru a te închina zeilor Eladei ? Cum să vorbeşti atât de adânc despre natura Unului şi apoi să jertfeşti un cocoş lui Esculap ? Legea dată de Dumnezeu lui Moise consemnată în Pentateuh este mai veche decât Zeus împăratul Cretei şi decât războiul troian despre care vorbeşte Homer.
HETULIU: (aşezându-se lângă Celestin) Este ceva pe lumea aceasta mai adânc decât gândirea lui Platon ? Se vede că nu-i cunoşti scrierile devreme ce le dispreţuieşti !
CELESTIN: Le cunosc şi le preţuiesc. E adevărat mai puţin decât pe profeţii lui Israel din care s-au inspirat filosofii elini, inclusiv Platon. Am frecventat stoicii, peripateticii, pitagoreii şi platonicienii. Toţi m-au dezamăgit. Epicureii neagă Providenţa văzând binele suprem în plăcere. Stoicii spun că Dumnezeu este o fiinţă coruptibilă. Învăţăturile lor nu sunt cuprinse de duhul iubirii. Zeul lor este, rece, lipsit de viaţă, un bastard al raţiunii.
HETULIU: Pentru că nu aveţi un temei real al spuselor voastre, după ce aţi înlăturat vechii zei şi aţi falsificat tradiţiile, încercaţi să înşelaţi urechile ascultătorilor cu fel şi fel de sunete şi cântece ca şi cei ce bat toba la cultul zeiţei Cibela. La Dumnezeu nu putem ajunge cântând precum lăutarii ci întrebându-ne şi cugetând, făcându-ne loc prin desişul întunecos al conceptelor, luminaţi de fulgerele reci ale inteligenţei.
CELESTIN: Ce tradiţii am falsificat ?
HETULIU: Ale iudeilor şi elinilor !
CELESTIN: Din câte ştiu iudeii au prezis că va fi o altă viaţă după cea pământească, iar elinii vorbeau adesea de un tribunal subteran. Şi în privinţa muzicii te înşeli. Psalmistul David ne îndeamnă să-i aducem laudă lui Dumnezeu nu numai cu gura, ci şi cu instrumente muzicale. De unde ştim noi că lui Dumnezeu nu-i place mai mult să-i cânţi decât să-i vorbeşti ? Cât despre filosofia elină trebuie să înţelegi că creştinismul a răsturnat mitul peşterii descris de Platon în dialogul Republica.
HETULIU: În ce fel ? Cei înlănţuiţi în peşteră luau umbrele drept realităţi. Abia cel care a ieşit afară la lumina zilei s-a trezit. Cu toate acestea când s-a întors în peşteră şi a spus tovarăşilor săi adevărul aceştia nu i-au dat crezare, l-au batjocorit şi l-au ucis. Ei bine acum când Hristos soarele prealuminos a venit El însuşi în peşteră şi a spus oamenilor că sunt înlănţuiţi şi că ceea ce văd nu este adevărata realitate, ei au ucis soarele în loc să-şi bucure ochiul de lumina lui. Au închis ochii şi au aruncat cu pietre în raze, au dat Eternitatea pentru abis, au schimbat fiinţa luminii cu un soare de smoală. Îţi aminteşti Hetuliu, că pe cel care scapă de lanţuri îl doare grumazul ?
HETULIU: Certo !
CELESTIN: (ridicându-se de pe bancă) Prin aceasta Platon vrea să spună că mântuirea, eliberarea din peştera finitudinii nu se face fără suferinţă. Platon a intuit ceva din problema crucii însă n-a prevăzut uciderea soarelui. El a vorbit doar de uciderea trimişilor luminii, nu de uciderea Luminii însăşi.
HETULIU: (ridicându-se de pe bancă indignat) Nu cumva eşti tu mai înţelept decât Platon ?
CELESTIN: (calm) Nicidecum, însă eu mă încred mai mult în Dumnezeu decât în Platon ! S-a sfârşit cu orbecăielile poeţilor şi filosofilor. Nu mai e nevoie să alergăm după adevăr în Milet , în Abdera, în Efes în Elea la Atena sau la Roma ci în peştera Betleemului unde Logosul lui Dumnezeu a stat culcat pe paie.
HETULIU: Cum puteţi vorbi cu atâta uşurinţă despre Dumnezeu când Platon era convins de dificultatea de a-l descoperi ,,pe Părintele acestei lumi” şi de imposibilitatea de a-l vesti după ce l-ai descoperit.
CELESTIN: Platon nu spune că este imposibil să vorbeşti despre Dumnezeu ci doar că este greu să faci acest lucru însă la câteva veacuri după moartea lui Platon a venit Fiul să ne vorbească despre Tatăl.
HETULIU: (peripatetizând) Creştinii au preluat mitul despre începuturile lumii de la evrei care spun că Dumnezeu a făcut pe om din pământ şi după ce a suflat asupra lui suflare de viaţă, a fost amăgit de un şarpe, cu frumuseţea unui măr, lucruri care sunt de o asemenea naivitate încât n-ar merita să fie amintite decât copiilor spre a le grăbi somnul. Prin aceasta îl jigniţi pe Dumnezeu socotindu-L atât de neîndemânatic în lucrarea Sa încât nici măcar pe primul om n-a reuşit să-l determine să-i rămână fidel.
CELESTIN: Moise a scris aceste fapte inspirat de Duhul lui Dumnezeu folosindu-se de un limbaj simbolic pe care se vede că nu-l înţelegi devreme ce afirmi astfel de lucruri. Poeţii voştri au fost inspiraţi de muze, au scris din imaginaţie, fiind purtaţi de un duh înşelător. Hesiod în Teogonia nu spune cine a făcut lumea, se mulţumeşte să descrie doar haosul primordial. Dar spune-mi cine a transformat haosul în forme coerente ? Cine a împodobit tăria cu luminători ? Căci după acest poet, Zeus s-a născut mult mai târziu, în urma materiei şi a oamenilor.
HETULIU: Dacă Dumnezeu despre care îmi vorbeşti este creatorul acestei lumi de ce a făcut-o rea? Cum ar putea face un Dumnezeu bun o lume plină de răutăţi iar dacă a plămădit-o aşa de ce-şi ameninţă cu moartea propriile sale odrasle ?
CELESTIN: Nu Dumnezeu este creatorul răutăţilor din această lume. Răul este o lipsă a virtuţii. Dumnezeu este un pedagog iscusit care uneori îşi mustră şi-şi pedepseşte elevii, îngăduind răul doar în măsura în care poate smulge din el binele. Dumnezeul nostru poartă de grijă oamenilor pentru că e viu, pentru că nu e om ca zeii voştri.
HETULIU: Pe Jupiter ce vrei să spui ?
CELESTIN: Jupiter şi Saturn au fost mai întâi oameni muritori, numai după moarte i-aţi făcut zei. Saturn a fugit de teama fiului său din Creta în Italia şi după ce i-a învăţat pe oameni să scrie, să facă unelte şi să bată monedă aceştia l-au făcut zeu. Apollo era din Delfi, Jupiter din Creta şi Ceres din Eleusis. Lumea a funcţionat de la începuturile ei şi fără zeii Eladei şi ai Romei ! Zeii voştri sunt nişte năluci desfrânate şi criminale. Cronos şi-a mâncat proprii copii, iar Zeus zeul vostru suprem a fost crescut de o capră în Creta pe muntele Ida pe care apoi a jupuit-o făcându-şi din pielea ei o mantie. Câţi dumnezei nu poartă numele de Zeus? Zeus Olimpicul, Zeus Tunătorul, Zeus Privighetorul, Zeus Capitolin şi alţii. Unele popoare adoră crocodilii, pisicile, şerpii şi lupii altele cinstesc furnicile şi muştele. Credeţi că ne vom lăsa seduşi de scânteierea argintului şi de albul fildeşului care compun chipul zeilor voştri ? Incredibil, voi îi faceţi, îi plumbuiţi îi răzuiţi, îi împodobiţi şi apoi vă temeţi de ei ?! Dacă ar fi dumnezei, păsările cerului nu şi-ar face cuib în gura lor şi păianjenii iar ocoli. Voi dispreţuiţi cerul şi puneţi la loc de cinste pământul, urâţi pe adevăratul Dumnezeu şi vă închinaţi unor statui găinăţate de păsări. Turnătorii şi cioplitorii de statui sunt nişte oameni desfrânaţi, se împreunează cu fecioarele care-i ajută în munca lor. Ei transformă materia moartă, pietrele şi lemnele în zei cărora voi le aduceţi închinare. Oare a făcut Fidias sau Policlit o statuie care să vadă, să simtă, să râdă ?
HETULIU: Nicidecum !
CELESTIN: Adevăratele statui însufleţite şi inteli-gente sunt făpturile umane ! Te-ai gândit vreodată cine este meşterul lor ? Heraclit din Efes dorind să arate natura materială, nesimţitoare a statuilor zeilor spune că se roagă lor ,,ca şi cum ar vorbi caselor” . Trăiţi în întunericul desfrâului şi al idolatriei ca nişte cârtiţe animate de nelumina sorilor de funingine şi a luceferilor de abanos incinerat.
HETULIU: Lucruri asemănătoare se pot spune despre voi şi despre zeii voştri. Creştinii sunt o ceată de ignoranţi, cizmari, lânari, curelari, postăvari, ţesători, piuari şi sclavi. Dispreţuiesc înţelepciunea, logica, geometria, teatrul şi artele. Ce încredere putem avea într-o religie propovăduită de nişte pescari conduşi de un biet tâmplar din Nazaret ?
CELESTIN: Noi nu dispreţuim raţiunea căci ne ajută să-l înţelegem pe Dumnezeu. Folosim întrebarea şi răspunsul, afirmaţia şi negaţia şi nu ne ferim de instrumentele logicii căci doctrina creştină presupune cunoaştere. E adevărat că nu toţi oamenii sunt în stare de asemenea exerciţii raţionale. Celor mai simpli Dumnezeu le-a pus la îndemână credinţa, cel mai de preţ bun care i-a fost dat vreodată omului. Cum am porni cu corăbiile în largul mării, cum ne-am ridica dimineaţa din aşternut, cum ne-am mântui dacă ne-ar lipsi credinţa?
HETULIU: Moise şi Iisus s-au adresat poporului evreu. Fiecare popor are zeii, obiceiurile şi religia lui, prin urmare nimeni din alt neam nu este obligat să accepte legea lui Moise sau religia creştină. Egiptenii cinstesc pe Isis şi Osiris, pe Jupiter, Juno şi Minerva, sciţii pe Papaios şi Tabiti, grecii pe Zeus şi Apollo. Unii mănâncă crocodilul, alţii refuză oaia, sciţii mănâncă oameni, indienii îşi devorează părinţii…
CELESTIN: La Dumnezeu nu ne putem raporta ca la obiceiul de a mânca lapte de capră sau carne de elefant. Precum logica lui Aristotel este grăitoare pentru orice raţiune, tot astfel condiţia Logosului întrupat trebuie acceptată de orice fiinţă raţională. Despre Iisus Hristos au scris profeţii lui Israel cu sute de ani înainte de venirea lui ,,Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi-i va da lui numele Emanuel ” sau ,,chinuit a fost dar s-a supus şi nu şi-a deschis gura Sa, ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celor ce o tund, aşa nu şi-a deschis gura Sa” ne spune Isaia. La fel ne spune şi psalmistul David: ”Străpuns-au mâinile şi picioarele mele şi asupra îmbrăcăminţii mele au aruncat sorţi”. Chiar şi locul unde urma să se nască a fost indicat cu precizie de Miheea: „Şi tu Bethleeme deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei”. Aşadar cine s-a născut dintr-o fecioară, cine a fost chinuit şi nu şi-a deschis gura ca un miel, cui i-au fost străpunse mâinile şi picioarele, pentru a cui cămaşă au tras la sorţi soldaţii romani ! Nu s-au întâmplat toate acestea Mântuitorului nostru Iisus Hristos ? Citeşte evangheliile şi acolo vei găsi ,,ipsa verba Domini ” .
HETULIU: Cu ce sunt mai presus proorociile lui Isaia sau a lui David decât prezicerile profeteselor din Dodona, cele făcute în templul lui Jupiter de la Amon sau de către Pytia la Delfi ?
CELESTIN: Prezicerile făcute în oracolele Eladei sunt fie plăsmuiri omeneşti, fie opera unor duhuri diavoleşti. Se spune că profetesa Pytia îşi îndepărta picioarele şi abia după ce se asigura că acel duh ia intrat în ruşinoasele mădulare îşi începea profeţiile pe când proorocii Vechiului Testament vorbeau luminaţi de Duhul adevăratului Dumnezeu.
HETULIU: Dacă Dumnezeul vostru a găsit de cuviinţă să-şi trimită Fiul pe pământ spre a stârpi răul, aşa cum pretind creştinii, de ce a făcut-o abia acum ?
CELESTIN: Niciodată poporul nu a fost lipsit de modele de virtute. Dumnezeu a avut de grijă să le trimită oameni drepţi şi profeţi, dar acum în vremurile de pe urmă când cupa răului s-a umplut şi a curs în lături, Dumnezeu şi-a trimis propriul Fiu să vestească oamenilor adevărul.
HETULIU: Dacă Dumnezeu a vrut să mântuiască lumea de ce şi-a pus Duhul în pântecele unei femei, de ce nu i-a creat un trup special ? Nu puţini erau cei ce l-ar fi acceptat dacă nu s-ar fi născut dintr-o muritoare ! Oare nu era acest lucru în interesul celui ce intenţiona să mântuiască lumea ? Naşterea din fecioară este un fapt împrumutat dintr-un mit elin în care nimfele Danae şi Antiopa sunt corupte de către Zeus.
CELESTIN: Dacă păcatul a intrat în lume printr-o femeie, izbăvirea nu putea veni decât tot printr-o femeie. A fost nevoie ca Dumnezeu să se facă om pentru ca apoi omul să se îndumnezeiască.
HETULIU: Chiar dacă proorocii Vechiului Testament au spus anumite lucruri ajutaţi de imaginaţia lor fără margini, ele nu trebuiau să se şi întâmple cu necesitate. Iisus, un evreu cu oarecare intuiţie, şcolit în Egipt, cunoscător al magiei, al tradiţiilor lui Moise şi al celor spuse în Tora a urmat acest scenariu provocând poporul să-l îndeplinească, asumându-şi ceea ce au spus profeţii cu privire la virtualul mântuitor, fără ca el să fie cu adevărat Fiul lui Dumnezeu.
CELESTIN: Numai o minte zdruncinată îşi poate imagina o astfel de poveste. Ce om ar fi putut sili mulţimile să-i asculte cuvântul şi în cele din urmă să-l răstignească ? Cine ar accepta de bună voie crucea ?
HETULIU: Învăţătorul vostru ca şi Apolonius de Tyana a fost un mag care umbla din loc în loc şi făcea vrăji. Filostrat ne spune că Apolonie a venit pe lume în chip miraculos. Mama sa l-a născut prin umbrirea unui zeu, iar după naştere, lebedele se adunau în jurul leagănu-lui şi desfătau pruncul cu cântări. Predica, ura jertfele sângeroase, învia morţi şi îndemna oamenii la iubire. Când era persecutat dispărea din faţa judecătorilor ca să se arate apoi în alte locuri prietenilor. Acesta al cui fiu era ?
CELESTIN: Viaţa lui Apolonie a fost scrisă în timpul lui Septimiu Sever de către Filostrat care a pus pe seama lui fapte miraculoase asemănătoare cu ale Mântuitorului pentru a face din el o figură păgână opusă Hristosului creştin.
HETULIU: Faptul că Iisus ar fi făcut minuni nu vă dă dreptul să-l consideraţi zeu. Şi Abaris Hiperboreanul zbura pe o săgeată de aur prin cetăţile eline vindecând bolnavi şi ajutând pe cei lipsiţi, dar nici sciţii şi nici grecii nu l-au pus alături de Zeus şi Apollo.
CELESTIN: Abaris Hiperboreanul pe care-l aminteşte Herodot este un personaj legendar ca de altfel şi zeii pe care îi invoci pe când Iisus este Fiul Dumnezeului celui viu care a coborât printre oameni să le vestească adevărul. Hristos a făcut minuni cu puterea dumnezeiască nu cu ajutorul magiei. Magul face minuni ca să impresioneze pe când Hristos a vindecat orbii şi leproşii din iubire. El voia să-i facă pe oameni mai buni. Care dintre cei ce se îndeletnicesc cu arta magiei a făcut astfel de fapte ?
HETULIU: Lumea aceasta n-a fost făcută pentru oameni şi nici alt scop nu pare să aibă în afară de faptul că există. Între oameni şi animale nu există nici o diferenţă şi unii şi alţii fac şi vor face binele şi răul. Dacă voi pretindeţi că a coborât cineva din cer să mântuiască pe oameni înseamnă că şi celorlalte specii de animale trebuie să li se trimită câte un salvator. Vor coborî oare din cer şopârle, cai şi elefanţi ca să mântuiască aceste făpturi, vorbind pe limba lor ?
CELESTIN: Niciodată, pentru că animalele nu au suflet. Numai omul a fost ales de Dumnezeu să-i poarte chipul. Animalele au privirea aţintită în pământ pe când omul caută în sus spre creatorul său.
HETULIU: Spuneai înainte că zeul vostru galilean s-a născut dintr-o fecioară. În realitate el s-a născut dintr-o torcătoare acuzată de soţul ei de adulter.
CELESTIN: (indignat) Bone Deus ! Ia seama, la cuvinte Hetuliu, căci cine se atinge de Hristos răneşte însăşi pupila ochiului lui Dumnezeu căci ce este altceva Fiul decât Lumină din Lumina Lui. De ce confunzi îndoiala firească a unui bărbat simplu, precum Iosif, neobişnuit cu o astfel de minune mai presus de fire, cu adulterul ? Ţi-am spus adineauri că profeţii Vechiului Testament au anunţat naşterea lui Mesia dintr-o fecioară. Dacă acvila de parte femeiască poate zămisli fără împreunare cu masculul, de ce Mântuitorul lumii nu s-ar fi putut naşte dintr-o fecioară, fără vreo lucrare bărbătească ? Faptul că Hristos a fost purtat de pântecele unei muritoare nu-i împuţinează dumnezeirea. Se murdăresc oare razele soarelui când luminează lutul ? Pe de altă parte, tocmai pentru curăţia ei Fecioara Maria a fost aleasă de Dumnezeu să-i poarte Fiul în pântece şi să devină prin aceasta Născătoare de Dumnezeu.
HETULIU: Dacă Iisus a fost fiul lui Dumnezeu de ce s-a ascuns de Irod ? Numai un laş face acest lucru. De ce n-a venit Dumnezeu să-l apere ? De ce i-a fost frică de moarte ?
CELESTIN: A te feri de moarte nu înseamnă a fi laş. Hristos a vrut să rămână în viaţă tocmai ca să-i poată ajuta pe oameni, deci n-a fugit de frică. Oricum până la urmă Iisus tot pentru oameni a murit. Îţi voi răspunde cu cuvintele lui pe care le-a rostit mai târziu: ,,Împărăţia mea nu este din lumea aceasta. Dacă împărăţia mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii mei s-ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor” . Oare n-ai citit că şi Aristotel atunci când a fost acuzat de atenieni de impietate a fugit în insula Halkis spunând ucenicilor că nu vrea să dea atenienilor ocazia să repete mârşăvia pe care au comis-o faţă de Socrate !
HETULIU: Iisus şi-a adunat câţiva vameşi şi pescari umblând cu ei dintr-o cetate în alta, cerşind pentru a putea trăi.
CELESTIN: Iisus şi-a ales drept ucenici oameni simpli pentru că învăţătura lui dumnezeiască era convingătoare prin sine, nu era nevoie de măiestrie oratorică. Dacă discursurile lor ar fi fost meşteşugite după regulile dialecticii elineşti sau romane, ei puteau fi uşor confundaţi cu aderenţii unei şcoli filosofice. Oamenii nu vor să audă o înşiruire de cuvinte alese cu dibăcie, ci adevărul. Iar dacă au primit mâncare au primit de la oameni pe care i-au învăţat şi i-au vindecat. Ce e ruşinos în asta ? Care dascăl sau filosof nu procedează la fel ?
HETULIU: Învăţătorul vostru nu a adus nimic nou: despre învierea morţilor şi despre răsplata după moarte au mai vorbit şi alţii înaintea lui.
CELESTIN: Nimeni n-a spus până acum despre sine că este Fiul lui Dumnezeu !
HETULIU: A spus astfel despre sine fiindcă era un sofist răzvrătit şi lăudăros.
CELESTIN: Ce fel de mândrie poate fi aceea când cineva spune despre sine: ,,Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima”? N-a spălat el oare picioarele ucenicilor ?
HETULIU : Dacă în timpul vieţii Iisus n-a reuşit să câştige de partea lui decât doisprezece pescari dintre care unul l-a trădat e un lucru caraghios ca voi acum să convertiţi mulţimile. Dacă ar fi avut putere ar fi făcut-o el.
CELESTIN: Se vede că n-ai citit cu luare aminte Evangheliile aşa cum vrei să arăţi. Nu se spune acolo că mulţimea îl însoţea în pustiuri însetată de cuvintele Lui ? Numai o singură dată, ne spune evanghelistul Matei, au stat în preajma Lui 5000 de oameni.
HETULIU: Mulţimile l-au ascultat dar au strigat mai apoi să-l răstignească. Dic mihi: ce fel de dascăl este acela care este trădat tocmai de ucenicii lui ?
CELESTIN: Ca Dumnezeu Iisus ştia dinainte de cele ce i se vor întâmpla tocmai de aceea s-a înfăţişat ca un miel înaintea soldaţilor şi după ce i-a întrebat ,,Pe cine căutaţi’’? a răspuns ,,Eu sunt’’. Cât priveşte trădarea, doar unul s-a făcut vinovat de acest lucru, apostolul Iuda a cărei părere de rău pentru cele săvârşite a fost atât de chinuitoare încât şi-a pus capăt zilelor. Nu este aceasta o dovadă a faptului că, deşi a făcut acest lucru din slăbiciune, era pătruns de învăţăturile Lui ? Apoi faptul că a fost trădat de unul din ucenici nu-i umbreşte cu nimic calitatea de învăţător dumnezeiesc. Şi Aristotel a părăsit academia lui Platon după 20 de ani opunându-se credinţei în nemurirea sufletului, ba încă numind ideile platonice ,,simple visuri”. Este oare doctrina lui Platon lipsită de substanţă pentru că a fost părăsită de Stagirit ?
HETULIU: Dacă ar fi fost zeu sau măcar un om cu judecată şi-ar fi prevăzut osânda care îl aştepta, şi-ar fi ocolit-o.
CELESTIN: Şi Socrate ar fi putut evada din temniţă, dar a refuzat acest lucru acceptând seninătate să moară şi să rămână fidel propriilor lui învăţături.
HETULIU: Dacă întradevăr Iisus ar fi fost Fiul lui Dumnezeu, după înviere s-ar fi arătat celor ce l-au osândit, duşmanilor nu ucenicilor şi nu unor femei credule.
CELESTIN: După înviere Hristos nu s-a mai arătat decât acelora care aveau puterea să-i recunoască slava. Nici în Vechiul Testament Dumnezeu nu s-a arătat tuturor patriarhilor.
HETULIU: Dacă a înviat aşa cum spuneţi voi, de ce n-a propovăduit şi după înviere ? De ce s-a ascuns ? Nu era acum momentul să cheme oamenii la mântuire întărind cele spuse cu dovada Propriei sale învieri ?
CELESTIN: În timpul activităţii sale publice a vorbit ,,cu putere” chemând la sine pe toţi oamenii, însă după patimă, moarte şi înviere s-a înălţat la Tatăl arătând prin aceasta calea pe care şi noi o vom urma dacă vom crede în El. Ca om Dumnezeu a respectat calea firească a vieţii.
HETULIU. Se spune că Iisus a suferit în pustie din cauza diavolului. Dacă aşa s-a întâmplat, de ce nu l-a învins, de ce nu i-a stârpit lucrarea ? Cum să nu râzi gândindu-te că după ce Fiul lui Dumnezeu a pătimit din cauza diavolului, l-a cruţat totuşi, iar acum creştinii ameninţă în gura mare pe oameni cu puterea lui !
CELESTIN. Pentru că a vrut să respecte libertatea oamenilor. Dumnezeu este atotputernic însă nu ne poate sili nici să facem răul nici să săvârşim binele.
HETULIU: Dacă tot vorbeşti de libertate te întreb: dacă Iisus ştia de la început cine îl va vinde mai putea Iuda să evite trădarea ?
CELESTIN: Odată cu preştiinţa vânzării Hristos cunoştea şi lăcomia şi slăbiciunea lui Iuda care au făcut cu putinţă trădarea dar această înclinaţie a lui spre rău n-a fost influenţată de preştiinţa lui Hristos. Iuda l-ar fi trădat pe Hristos şi fără ca el să-i fi prezis acest lucru. Dumnezeu ştie totul dinainte dar această ştiinţă este în afara timpului. El are vederea simultană a tuturor momentelor existenţei noastre. Ne vede nu numai ca prezent ci şi ca trecut şi ca viitor. Astfel stând lucrurile, chiar dacă preştie ceea ce vom face, faptele noastre nu-şi au cauza în această preştiinţă ci stau în puterea voinţei noastre. Cunoştinţa lui Dumnezeu este determinată de faptele noastre ca efecte ale libertăţii cu care ne-a înzestrat la creaţie.
HETULIU: Cum puteţi cinsti crucea, însemnându-vă fruntea şi pieptul cu semnul ei când aceasta a slujit ca obiect de tortură pentru învăţătorul vostru. Dacă tatăl sau fratele meu ar fi fost ucişi cu o bâtă n-ar fi un lucru necugetat să iau acel obiect pătat de sânge, să-l duc acasă, să-l spăl şi să-l pun la loc de cinste ? Dacă Iisus ar fi fost ars pe rug sau ucis sau înjunghiat, sau spânzurat v-aţi fi închinat focului, cuţitului sau funiei ?
CELESTIN: Forma crucii are un înţeles mai profund decât îţi imaginezi. Prin moartea lui Hristos, asemenea crucii s-au întretăiat cerul cu pământul, omenescul cu dumnezeiescul. Materia în adâncurile ei are o structură cruciformă. Întindeţi mâinile şi vei vedea că trupul tău are formă de cruce. Când doi oameni se îmbrăţişează se stâng în braţe două cruci. Oamenii repetă gestul Mântuitorului care întinzându-şi mâinile pe cruce a îmbrăţişat întreaga lume. Noi nu cinstim lemnul în sine, ci pe cel care şi-a dat în acest fel viaţa pentru mântuirea noastră.
HETULIU: Dacă vorbiţi de Dumnezeul lui Moise de ce nu cinstiţi sabatul şi sărbătorile de ce nu aduceţi jertfe de animale, de ce nu vă circumcideţi, de ce vă puneţi nădejdea într-un om răstignit ?
CELESTIN: Dumnezeu spune prin gura proorocului Ieremia că va face un nou legământ: ,,Iată vin zilele, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou” care se dă împotriva altei legi o face inutilă pe cea dintâi. Nu prin sângele ţapilor şi a junincilor ne curăţim de păcate ci prin sângele lui Hristos. În privinţa circumciziei eu cred că inima şi mintea trebuie circumcise nu mădularul bărbătesc. Faptele Vechiului Testament sunt pre-închipuiri ale mântuirii noastre prin Hristos. După cum Iosua Navi urmaşul lui Moise a circumcis pentru a doua oară poporul care a intrat în pământul sfânt cu cuţite de piatră, făcând o grămadă de prepuţuri, astfel şi inimile noastre au fost circumcise cu vârfurile ascuţite ale Pietrei din Capul Unghiului, netăiate de mâini omeneşti pentru a fi demni de Împărăţia Cerurilor.
HETULIU: Voi care trăiţi cu speranţă că trupul va învia, considerându-l un element esenţial al fiinţei de ce vă lăsaţi trupurile schingiuite, biciuite, tăiate, ciopârţite de fiare, arse, găurite de cuie ca şi cum n-ar fi ale voastre.
CELESTIN: Creştinii nu dispreţuiesc trupul ci îl hrănesc şi îl spală ca pe un prieten al sufletului fără de care nu ne-am putea mântui, însă atunci când li se cere să se lepede de Dumnezeu, de dragul vieţii veşnice se supun oricăror torturi, fiind încredinţaţi că la înviere Dumnezeu le va vindeca rănile şi-i va îmbrăca într-un trup nestricăcios.
HETULIU: Nu crezi că înşelaţi oamenii cu speranţe deşarte îndemnându-i să dispreţuiască viaţa cu frumuseţile ei în scopul dobândirii unei alte vieţi iluzorii dincolo de mormânt?
CELESTIN: Ce este mai frumos şi mai bine pe această lume decât a-ţi încredinţa viaţa lui Dumnezeu, decât a urât răul şi a urma virtutea ? Pitagora şi Platon vorbesc de ne-murirea sufletului, dar pe când ei au înţeles acest lucru doar cu mintea, Hristos a făcut dovada lui.
HETULIU: Heraclit zice: ,,Cadavrele sunt mai de dispreţuit decât gunoaiele”. Dumnezeu nu face lucruri absurde şi greţoase. Cum ar putea el învia un trup putred şi urât mirositor ?
CELESTIN: Şi despre acest lucru s-a profeţit: ,,Voi pune pe voi vene şi carne va creşte pe voi ; vă voi acoperi cu piele, voi face să intre în voi Duh şi veţi învia şi veţi şti că Eu sunt Domnul’’, ne spune profetul Iezechiel . Priviţi la natură, ea este cea mai bună dovadă a învierii noastre. Soarele apune şi răsare, florile se usucă şi renasc. Învierea este primăvara trupului.
CELESTIN: Ar mai fi multe de spus dar ziua e pe sfârşite şi apoi Roma, ut aiunt, non fuit una die condita. Vale !
HETULIU : (furios) Vale !

CORTINA

ACTUL IV

Faptele se petrec în satul Penapion din Tebaida Egiptului, în casa preotului Felix. În mijlocul camerei o masă lungă cu bănci groase de lemn împrejur. Jos un covor multicolor de flori. Pe masă o cruce de lemn, un sfeşnic, un şervet vechi împăturit, o căţuie cu tămâie şi o farfurie de lut. Pe peretele din fund acelaşi decor din actul al II-lea: O frescă reprezentând un peşte, un miel, un porumbel, litera grecească tau şi o ramură de măslin. În stânga pe o masă mai scundă suluri de papirus şi codex-uri de mărimi diferite. În dreapta două cufere vechi.

FELIX: (îmbrăcat cu un stihar alb încins cu un brâu negru, stă în genunchi).
SECUNDA: (Intrând îmbrăcată în mireasă: veşmânt alb lung încins cu un brâu argintiu şi încălţăminte de piele cu curele. Părul lung pieptănat pe spate. În mână ţine un buchet de flori albe) Lăudat să fie Domnul !
FELIX: (ridicându-se din rugăciune) Să-l lăudăm în veci ! Vino, vino din Liban mireasă !
SECUNDA: (abătută) Părinte Felix, am avut azi noapte un vis care mi-a tulburat sufletul.
FELIX: (apropiindu-se de ea) Ce-ai visat draga mea ?
SECUNDA: (cu ochii în lacrimi) Se făcea că afară, deşi în miezul zilei, era aproape întuneric. Nori grei ca smoala alergau deasupra pământului şi vântul îndoia copacii ca pe nişte spice subţiri. Turme de oi înotau în susul şuvoiului murdar căci apa ajunsese până la brâu. Eu şi Nicanor îmbrăcaţi de sărbătoare alergam ţinându-ne de mână spre vârful unui munte înalt. Frica ne îngheţa inimile căci încă de la poale potecile erau pline de primejdii. Şerpi cu pene şi limbi multe, fiare sălbatice şi jivine de tot felul ne cercetau cu ochi de tăciune aprins gata să ne sfâşie. Deodată în faţa noastră se înfăţişă o apă neagră iute şi învolburată în care plutea mulţime de peşti morţi. Cineva aruncase peste această apă două trunchiuri cioplite de eucalipt pentru a sluji de punte. Călcând încet fiecare pe câte un lemn am ajuns la jumătatea punţii dar uitându-mă în jos, se învârtea lumea cu mine şi eram gata să mă prăbuşesc, dacă nu m-aş fi prins cu putere de mâna lui Nicanor. Mergeam, mergeam dar puntea nu se mai termina. Păsări de noapte cu chip de om şi gheare ascuţite ne smulgeau părul şi ne ciuguleau carnea de pe trup. N-am ajuns bine pe celălalt mal că lighioanele pădurii se năpustiră flămânde asupra noastră. Cu hainele sfâşiate, muşcaţi de şerpi, plini de sânge şi răni adânci, încolţiţi de lei şi de leoparzi am ajuns ţinându-ne de mână în vârful muntelui. Acolo sus v-am zărit şi pe dumneavoastră şi pe diaconul Elpidifor. Bătea un vânt odihnitor şi mirosea a flori de cireş. Un bărbat înalt îmbrăcat în alb călcând desculţ peste iarba moale se apropie de noi şi după ce puse pe capetele noastre câte o cunună de aur zâmbi şi se făcu nevăzut. În acel moment m-am trezit într-un hohot de plâns.
FELIX: Fii pe pace, draga mea căci Dumnezeu vă iubeşte pe amândoi. Trebuie să viseze omul ceva cât e noaptea de mare (iese din scenă).
NICANOR: (intrând vesel, îmbrăcat într-o manta albă mai scurtă decât a Secundei, încins peste mijloc cu un brâu argintiu) ,,Cât de frumoasă eşti tu, draga mea ! Cât de frumoasă eşti ! Ochi de porumbiţă sunt ochii tăi” .
SECUNDA: (zâmbind) ,,Cât de frumos eşti dragul meu ! Şi cât de drăgălaş eşti tu ! Pajişte de iarbă verde ne este al nostru pat. Cedrii ne sunt acoperiş sălăşluirii şi adăpost ne sunt chiparoşii” .
NICANOR: ,,Cum este crinul între spini, aşa este draga mea între fete” .
SECUNDA: ,,Cum este mărul între copaci, aşa este dragul meu printre flăcăi. Să stau la umbra mărului îmi place, dulce este rodul lui în gura mea’’ !
NICANOR: ,,Cât de dulce, când dezmierzi, eşti tu sora mea mireasă, şi mai dulce decât vinul este mângâierea ta. Şi mireasma ta plăcută este mai presus de orice mir. Ale tale buze miere izvorăsc, iubito, miere curge, lapte curge, de sub limba ta, mirosul îmbrăcămintei tale e mireasmă de Liban. Eşti grădină încuiată, sora mea, mireasa mea, fântână acoperită şi izvor pecetluit” .
FELIX: (intră şi-i strânge mâna lui Nicanor) Ce frumoşi sunteţi! Dumnezeu să vă ajute !
NICANOR: Trebuie să sosească fraţii ! (se aud bătăi uşoare în uşă ).
SECUNDA: Au sosit !
FELIX: (îmbrăţişându-i pe diaconi şi pe câţiva dintre fraţi) Poftiţi, luaţi loc!
NICANOR: Poftiţi !
(Creştinii se aşează în jurul mesei).
FELIX: (aşezându-se) Mulţumim ţie Doamne şi pentru această sfântă zi. Dă-ne înţelepciune să pricepem cuvintele Tale şi nu întârzia să iei aminte la rugăciunile noastre. Îl rugăm acum pe Elpidifor să ne citească fragmentul pe care l-a ales din Evanghelia după Matei.
(Cei de faţă stau cu capetele plecate).
ELPIDIFOR: (citeşte) ,,Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Care ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.”
FELIX: Şi peste holdele de grâu se abate furtuna. Ploaia, grindina şi vântul apleacă spicele la pământ, dar vremea bună le face din nou voioase. Dacă furtuna va fi de această dată mai neîndurătoare şi ne va culca definitiv la pământ, nici atunci, dragii mei, să nu deznădăjduiţi căci din seminţele noastre putrede se va isca o holdă deasă presărată cu flori de mac ce se va întinde pe toată supra-faţa pământului şi spicele ei zvelte se vor întrece în strălucire cu soarele.
NICANOR: ,,semen est sanquis christianorum” spune Tertulian în Apologeticul.
FELIX: (ridicând şervetele) Astăzi iubiţi fraţi, vom săvârşi Sfânta Euharistie pe acest şervet îmbibat cu sângele Sfântului Ciprian, episcopul Cartaginei care pe vremea împăratului Valerian a fost ucis cu sabia pe câmpul Sexti. Creştinii au dat aur călăului ca să-i lase să întindă în faţa martirului albituri şi şervete.
ELPIDIFOR: (aduce un ştergar lat şi lung şi-l aşează pe capul şi pe umerii preotului Felix)
FELIX: Să ne rugăm pentru cei chemaţi ca Domnul să-i înveţe cuvântul adevărului şi să-i unească pe dânşii cu Sfântă Biserica Sa.
TOŢI: (stând ridicaţi) Amin !
ELPIDIFOR: Cei chemaţi plecaţi-vă capetele !
FELIX: Doamne Dumnezeul nostru cel ce voieşti ca toţi oamenii să se mântuiască ia aminte la robii tăi cei chemaţi care şi-au plecat genunchii înaintea Ta şi-i învredniceşte pe dânşii de baia naşterii celei de-a doua, de iertarea păcatelor şi de veşmântul nestricăciunii.
ELPIDIFOR: Cei chemaţi, e vremea să ieşiţi ! (cinci catehumeni părăsesc adunarea).
FELIX: Cei credincioşi să ne plecăm genunchiul !
TOŢI: Kuvrie ejlevhson
FELIX: Pentru pacea lumii şi pentru bunăstarea sfintelor lui Dumnezeu Biserici, Domnului să ne rugăm.
TOŢI: Kuvrie ejlevhson
FELIX: Pentru Episcopul nostru Macarie Domnului să ne rugăm.
TOŢI: Kuvrie ejlevhson
FELIX: Pentru fraţii noştri preoţi şi diaconi, citeţi, fecioare, văduve şi orfani, Domnului să ne rugăm.
TOŢI: Kuvrie ejlevhson
FELIX: Pentru cei bolnavi, pentru cei ce călătoresc pe mare şi pe uscat, pentru cei din ocne şi din închisori, pentru cei aflaţi în surghiun Domnului să ne rugăm.
TOŢI: Kuvrie ejlevhson
FELIX: Pentru cei ce ne duşmănesc şi ne prigonesc, Domnului să ne rugăm.
TOŢI: Kuvrie ejlevhson
ELPIDIFOR: Să luăm aminte !
FELIX: (binecuvântând) Pacea lui Dumnezeu să fie cu voi cu toţi !
TOŢI: Amin !
ELPIDIFOR: Sărutaţi-vă unii pe alţii cu sărutare sfântă !
(urmează sărutarea păcii - osculum pacis. Elpidifor şi Nicanor îl sărută pe preotul Felix, bărbaţii îi sărută pe bărbaţi iar femeile pe femei. Preotul Felix desface şervetul iar Elpidifor aduce şi pune pe el vinul, pâinea şi apa apărându-le încetişor cu un evantai de pene de păun casă nu cadă în ele vreo mică zburătoare).
FELIX: (se spală pe mâini la masa cea mică ajutat de Elpidifor. Se întoarce şi toarnă puţină apă în potirul cu vin. Apoi binecuvintează)
+H cavriV tou: kurivou =Ihsou: Cristou: kaiv hJ ajgavph tou: Qeou: kai; hJ koinwniva tou: aJgivou pneuvmatoV meta; pavntwn uJ mw:n .
TOŢI: Kai; meta; tou: pneuvmatoV sou
FELIX: [Anw to;n nu:n
TOŢI: [Ecomen pro;V to;n kuvrion
FELIX: Eujcaridthvs-+wmen tw:/ kurivw
TOŢI: Cu vrednicie şi cu dreptate este a ne închina Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
FELIX: Mulţumim Ţie Împărate nevăzut că ne-ai trimis nouă în zilele acestea mai de pe urmă pe Preaiubitul Tău Fiu Iisus Hristos care, luând chip de om prin Duhul Sfânt, a pătimit pentru păcatele noastre, a înviat, şi s-a înălţat de-a dreapta slavei Tale. Fă Doamne ca prin împărtăşirea cu aceste daruri să ne unim cu Hristosul Tău cel Unul-Născut, adevăratul nostru Dumnezeu care, înainte de patima Sa a luat pâinea şi paharul şi dând sfinţilor săi apostoli a zis: ,,Luaţi mâncaţi acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu, al Legii celei Noi, Care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”.
TOŢI: Amin !
FELIX: Părinte Preasfinte, Iubitorule de oameni, trimite Duhul Tău cel Sfânt peste aceste daruri spre a se preface în Trupul şi Sângele Hristosului Tău.
TOŢI: Amin.
FELIX: (toarnă puţină apă în potir, ia o părticică din Sfântul Trup şi soarbe din sfântul sânge, oferind apoi euharistia şi diaconului Elpidifor zicând): Trupul şi sângele lui Hristos !
ELPIDIFOR: Amin !
NICANOR: (primind euharistia de la părintele Felix) Amin ! (toţi cei de faţă vin să se împărtăşească pe rând: Nicanor, Secunda, fecioare, văduve, copii, bărbaţi şi femei. Fiecare primeşte de la preotul Felix în palma mâinii drepte Sfântul Trup, iar diaconul Elpidifor le oferă Potirul cu Sfântul Sânge. Preotul repetă de fiecare dată formula: Trupul şi Sângele lui Hristos, iar cel ce se împărtăşeşte răspunde cu Amin).
ELPIDIFOR: (în timp ce fraţii primesc Sfânta Euharistie, citeşte psalmul 33:8-2) ,,Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul; fericit bărbatul care nădăjduieşte în El. Temeţi-vă de Domnul toţi sfinţii Lui, că n-au lipsă cei ce se tem de El. Bogaţii au sărăcit şi au flămânzit iar cei ce-L caută pe Domnul, nu se vor lipsi de tot binele. Veniţi fiilor, ascultaţi-mă pe mine, frica Domnului vă voi învăţa pe voi; Cine este omul cel ce voieşte viaţa, care iubeşte să vadă zile bune. Opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să nu grăiască vicleşug. Fereşte-te de rău şi fă bine, caută pacea şi o urmează pe ea. Ochii Domnului spre cei drepţi şi urechile Lui spre rugăciunea lor. Iar faţa Domnului spre cei ce fac rele, ca să piară de pe pământ pomenirea lor. Srigat-au drepţii şi Domnul i-a auzit şi din toate necazurile lor i-a izbăvit. Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui. Multe sunt necazurile drepţilor şi din toate acelea îi va izbăvi pe ei Domnul. Domnul păzeşte toate oasele lor, nici unul din ele nu se va zdrobi. Moartea păcătoşilor este cumplită şi cei ce urăsc pe cel drept vor greşi. Mântui-va Domnul sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc în El”.
FELIX: (după împărtăşire) Îţi mulţumim Ţie, Părinte Sfinte pentru numele Tău cel sfânt, căruia i-ai pregătit loc în inima noastră şi pentru cunoaşterea, credinţa şi nemurirea pe care ni le-ai descoperit nouă prin Iisus, robul Tău. Slavă Ţie în veci ! Tu atotputernice Doamne, ai făcut toate pentru numele Tău. Hrană şi băutură ai dat oamenilor ca să-ţi mulţumească. Pe noi însă Tu ne-ai învrednicit de o hrană şi băutură dumnezeiască pentru viaţa de veci prin Fiul Tău. Dar mai vârtos îţi mulţumim Ţie, că eşti atotputernic. Ţie ţi se cuvine cinstea în veci ! Pomeneşte Doamne, Biserica Ta, izbăveşte-o de tot răul şi o întăreşte în iubirea Ta, adun-o din cele patru vânturi sfinţită întru împărăţia Ta pe care ai pregătit-o. Că a Ta este puterea şi slava în veci.
TOŢI: Amin! (se ridică toată adunarea în picioare Nicanor şi Secunda stau în faţa preotului Felix)
FELIX: Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
TOŢI: Amin !
FELIX: Dumnezeule cel preacurat şi ziditorule a toată făptura care ai prefăcut coasta strămoşului nostru Adam în femeie şi le-ai poruncit să se înmulţească, binecuvintează şi pe robii tăi Nicanor şi Secunda şi le dă lor viaţă paşnică, lungime de zile, înţelepciune şi dragoste. Binecuvintează-i pe dânşii precum ai binecuvântat pe Avraam şi pe Sarra, pe Isaac şi pe Rebeca, pe Moise şi pe Sefora, pe Ioachim şi pe Ana, pe Zaharia şi pe Elisabeta. Dă-le lor roadă pântecului, prunci buni şi bună înţelegere sufletească şi trupească.
FELIX: (le pune inelele în degete şi le uneşte mâinile drepte) Tu însuţi, Stăpâne, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robii Tăi Nicanor şi Secunda într-un singur trup. (Apoi ia cununa de flori a mirelui şi-i face cu ea semnul crucii pe faţă): Se cunună robul lui Dumnezeu Nicanor cu roaba lui Dumnezeu Secunda, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.
TOŢI: Amin !
FELIX: (luând cununa miresei îi face cu ea semnul crucii pe faţă) Se cunună roaba lui Dumnezeu Secunda cu robul lui Dumnezeu Nicanor în numele Tatălui şi al Fiului şi al sfântului Duh .
TOŢI: Amin !
FELIX: Doamne Dumnezeul nostru cu mărire şi cu cinste încununează-i pe ei.
ELPIDIFOR: (citeşte Evanghelia) ,,În vremea aceea s-a făcut nuntă în Cana Galileii şi era şi mama lui Iisus acolo. Şi a fost chemat şi Iisus şi ucenicii Săi la nuntă. Şi sfârşindu-se vinul, a zis mama lui Iisus către El: Nu mai au vin. A zis ei Iisus: Ce ne priveşte pe mine şi pe tine, femeie ? Încă n-a venit ceasul Meu. Mama Lui a zis celor ce slujeau: Faceţi orice vă va spune. Şi erau acolo şase vase de piatră, puse pentru curăţirea iudeilor, care luau câte două sau trei vedre. Zis-a lor Iisus: Umpleţi vasele cu apă. Şi le-au umplut până sus. Şi le-a zis: Scoateţi acum şi aduceţi nunului. Iar ei i-au dus. Şi când nunul a gustat apa care se făcuse vin şi nu ştia de unde este, ci numai slujitorii care scoseseră apa ştiau, a chemat nunul pe mire. Şi i-a zis: Orice om pune întâi vinul cel bun şi, când se ameţesc pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum. Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi Şi-a arătat slava Sa, şi ucenicii Săi au crezut în El”. Ioan 2: 1-11
FELIX: Eijrhvnh pa:sin.
TOŢI: Kai; meta; tou: pneuvmatoV sou.
ELPIDIFOR: Tou: kurivou denqw:men.
FELIX: Kuvrie oJ Qeo;V hJmw:n, oJ kataxiwvsaV ejn kavna th:V GalilaivaV tivmion ajnadei:xai to;n gavmon dia; th:V sh:V parousivaV, aujto;V kai; nu:n, devspota, tou;V douvlouV sou touvtouV Nikavnora kai; Sekou:ndan ou{V hujdovkhsaV sunafqh:nai ajllhvloiV, ejn eijrhvnh/ kai; oJmovnoia diafuvlaxon` tivmion aujtoi:V to;n gavmon ajnavdeixon kai; kataxivwson aujtou;V ejn ghvrei pivoni katanth:sai ejn kaqara: th:/ kardiva, ejrgazomevnouV ta;V ejntola;V sou. Su; ga;r ei\ oJ Qeo;V hJmw:n, Qeo;V tou: ejleei:n kai; swvzein, kai; soi; th;n dovxan ajnapevmpomen nu:n kai; ajei; kai; eijV tou;V aijw:naV tw:n aijw:nwn.
TOŢI: Amin!
FELIX: Iubiţi miri, căsătoria este o şcoală în care se deprinde virtutea. Acum sunteţi un singur trup şi un singur duh. Femeia chiar dacă este mai slabă trupeşte ea nu este roabă căci Dumnezeu a făcut-o din coasta bărbatului nu din talpa lui. Nu uitaţi că Fiul lui Dumnezeu s-a născut dintr-o femeie. Fiecare din voi este stăpânul şi robul celuilalt. Lăsaţi-vă în voia lui Dumnezeu căci sufletul omenesc, aşa cum spunea Tertulianus, este din fire creştin. Rugaţi-vă să postiţi împreună. Iubiţi-vă şi creşteţi copii cu frică de Dumnezeu iar dacă veţi fi chemaţi să depuneţi mărturie pentru Hristos să nu vă clătinaţi. (Se aud bătăi puternice în uşă. Cei de faţă rămân încremeniţi. Soldaţii romani sparg uşa şi pătrund în locuinţă furioşi).
UN CREŞTIN: Ne-au pârât păgânii la romani !
UN SOLDAT: (strigând) În numele împăratului şi al procuratorului Arianus, sunteţi arestaţi !
FELIX: (făcându-şi cruce) Facă-se voia Ta !
NICANOR: (face semn unui frate mai tânăr să fugă cu cufărul unde se aflau cărţile sfinte).
ELPIDIFOR: Invicem omnes diligite!
NICANOR: Doamne dă-mi putere să rabd ! (Rumoare. Plânsete. Nicanor, Felix şi Elpidifor sunt legaţi cu mâinile la spate. Câţiva dintre creştini reuşesc să fugă).
SECUNDA: (se repede să-l îmbrăţişeze pe Nicanor dar este îmbrâncită de soldaţi).
Nicanor, Nicanor !
UN SOLDAT ROMAN: (indignat) Tolle manum !
ALT SOLDAT: Tu cine eşti ?
SECUNDA: (plângând în hohote) Sunt mireasa lui.
SERAPION: Eşti creştină ?
SECUNDA: Da !
SERAPION: Legaţi-o !
FELIX: Vigilate, state in fide, viriliter agite et confortamini!
NICANOR: Secunda !

CORTINA

ACTUL V

Faptele se petrec în sala de judecată a tribunalului roman din Tebaida Egiptului. Procuratorul Arianus stă pe scaunul de judecată. În faţa lui Nicanor şi Secunda legaţi cu lanţuri la mâini şi la picioare. În stânga la o masă cu suluri de papirus şi file de pergament, grefierul şi crainicul. În dreapta un altar de marmură pentru jertfe, statuile unor zei romani, vase de tămâiere, un butuc de lemn cu o secure împlântată în el, cazan cu apă fierbinte, biciuri, toiege şi alte instrumente de tortură.
Soldaţi creştini şi păgâni.

ARIANUS: (încruntat) Care este numele tău ?
NICANOR: (extenuat) Nicanor !
ARIANUS: Eşti creştin ?
NICANOR: Da, sunt creştin !
ARIANUS: A cărei Biserici ?
NICANOR: A Bisericii universale căci Hristos a întemeiat o singură Biserică.
ARIANUS: Pe cine adori ?
NICANOR: Pe Dumnezeu cel Atotputernic care a făcut Cerul şi Pământul. Pe acesta l-am cunoscut prin iubitul Său Fiu Iisus Hristos care a murit pentru mântuirea noastră, a înviat şi s-a înălţat la cer. Acolo ne aşteaptă pe toţi cei ce vom urma învăţăturile pentru a ne face părtaşi slavei sale.
ARIANUS: Din ce cărţi îi înveţi pe creştini ?
NICANOR: Din dumnezeieştile scripturi !
ARIANUS: Şi de ce refuzi să predai cărţile ?
NICANOR: Nu-l pot da pe Hristos să ardă! Precum un tată nu-şi dă de bunăvoie copii la moarte astfel şi eu prefer să mor decât să dau spre ardere cărţile sfinte prin care credincioşii şi eu însumi primim harul lui Dumnezeu şi ocrotirea îngerilor săi.
ARIANUS: (furios) Cum îndrăzneşti să mă înfrunţi? Să fie bătut cu toiege de lemn pădureţ !
(Un soldat îi aplică zece lovituri peste spate până când Nicanor cade în genunchi.)
ARIANUS: De ce vrei să mori ?
NICANOR: (ridicându-se) Pentru că iubesc viaţa, adevărata viaţă, cea veşnică !
ARIANUS: Fie-ţi milă de vârsta pe care o ai, de mireasă, căreia nu i-ai gustat dulceaţa, de prieteni şi de părinţi.
NICANOR: Fie-vă milă de voi căci nu pe noi, ci fiinţa voastră adâncă o chinuiţi. Pe voi vă biciuiţi, vouă vă zdrobiţi mădularele, vouă vă scoateţi ochii, pe voi vă răstigniţi, vouă vă bateţi piroane în încheieturile sufletului, iar de acolo, nu uitaţi, nu curge sânge ci şiroaie de lumină care, odată pierdută, numai viermii pământului vor mai avea ce face cu voi.
ARIANUS: Leapădă-te de credinţa cea nouă, jertfeşte zeilor şi îţi voi cruţa viaţa !
NICANOR: Sunt creştin şi nu pot defăima pe cel care a suferit pentru mântuirea mea ! Ne persecutaţi pe nedrept. Nu aveţi nici un temei legal sau raţional să ne aruncaţi fiarelor. E destul să auziţi numele de creştin ca mânia voastră să nu cunoască margini. Ce-i oare mai înţelept a pedepsi numele sau nedreptatea ?
Numele nostru vine de la cuvântul Hristos, adică unsul lui Dumnezeu. Precum corăbiile sunt unse pentru a scăpa de la înec, la fel este unsă şi creaţia lui Dumnezeu cu lumină şi duh. De aceea ne numim creştini pentru că avem chipurile unse cu uleiul Duhului lui Dumnezeu.
ARIANUS: Lasă predicile ! Ştim că te pricepi să suceşti minţile celor neştiutori cu cuvinte alese, Jertfeşte zeilor ! Nu vei fi primul care se leapădă de aceste învăţături. Episcopul Smirnei, Euctimon, s-a lepădat de Hristos şi intrând în templul zeiţei Nemesis a jertfit un miel. Ce om cu mintea sănătoasă alege de bunăvoie moartea ?
NICANOR: Dacă îmi veţi dovedi că sunt vinovat de vreo nedreptate sunt gata să îndur orice osândă, dar dacă nu-mi găsiţi una de ce mă loviţi ? Prea puternicilor împăraţi şi procurori romani, daţi-ne voi să ne apărăm, ascultaţi-ne ca pe ceilalţi locuitori ai Imperiului şi nu vă plecaţi urechea la zvonurile vulgare şi false care se pun pe seama noastră.
Se spune că suntem atei, că ne hrănim cu carne din trupul fiilor şi al fraţilor şi că trăim în incest. Dacă veţi găsi un singur creştin care se dedă la astfel de fapte ruşinoase vă rugăm să ne pedepsiţi pe toţi, să stârpiţi de pe faţa pământului orice urmă de creştin.
A fi ateu înseamnă a te închina zeilor falşi făcuţi de mână de om şi nicidecum a te închina adevăratului şi supremului Dumnezeu care a creat toate şi care în fiinţa Sa ultimă este necreat. Zeităţile voastre nu sunt decât plăsmuirile lui Orfeu, Homer şi Hesiod. Existenţa lor a început târziu, odată cu cei care i-au sculptat, cu Dedal, Teodor, Tektaios, Angelion şi Fidias.
Suntem învinuiţi că organizăm ospeţe criminale. Cei ce pun pe seama noastră astfel de fapte monstruoase cred că în acest fel îi vor sili pe împăraţi să ne pedepsească.
Lupta răului împotriva virtuţii a fost practicată şi de cei dinaintea lor. Pitagora o fost ars de viu împreună cu 300 de ucenici. Heraclit din Efes şi Democrit din Abdera au fost socotiţi nebuni şi izgoniţi din cetăţile lor, iar Socrate a fost pe nedrept silit de atenieni să înghită cupa cu cucută.
Precum numele şi concepţiile acestor filosofi sunt şi astăzi la mare cinste, nici calomniatorii noştri prin blasfemiile care ni le aduc nu vor întuneca virtuţile noastre şi nici răspândirea învăţăturilor lui Hristos.
Cum am putea fi noi robii cărnii şi ai sângelui când avem convingerea că adevărata viaţă nu e aici ci după moarte. Căci Dumnezeu ne-a dat suflet nu ne-a făcut ca pe câini sau ca pe cai să dispărem fără urmă în ţărână.
Cine pe cine acuză ? Noi care trăim în feciorie sau ne mulţumim cu o singură femeie suntem acuzaţi de voi care organizaţi pentru tineri cuiburi ale plăcerii carnale, vă bălăciţi în mocirla desfrâului ca nişte peşti de pradă.
ARIANUS: (furios) Încetează !
NICANOR: (indignat) Voi sunteţi cei care vă hrăniţi cu carne de om şi cu toate acestea ne acuzaţi pe noi de ucidere.
Cum am putea săvârşi astfel de fapte când până şi pe mamele care-şi avortează copiii le considerăm ucigaşe ?
Noi nu ne înghesuim în amfiteatru, în capiştea duhurilor rele, nu privim luptele ucigaşe ale gladiatorilor, ci urmărim un spectacol care le întrece în măreţie pe toate celelalte: Lupta dintre Hristos şi Diavol pe care nu o organizează consulii romani ci Creatorul acestei lumi, Atotputernicul Dumnezeu.
ARIANUS: (ridicându-se de pe scaun) Dacă nu te vei căi pentru jignirile aduse zeilor şi poporului roman voi porunci să fii biciuit.
NICANOR: Fă cu trupul meu ce socoteşti căci ai putere asupra lui. Oricum de suflet nu te poţi atinge.
ARIANUS: (face semn soldaţilor să-l biciuiască)
SERAPION: (lovindu-l) octo, novem, decem, undecim, duodecim, tredecim, quatuordecim, quindecim, sedecim, septendecim, duo-deviginti, undeviginti, viginti, unus et viginti, duo et viginti.
ARIANUS: Satis ! Sacrifica Diis!
NICANOR: „Qui diis et non Deo sacrificat eradicabitur” Noi cinstim pe Dumnezeu Tatăl şi pe fiul lui Iisus Hristos care a venit în lume fără vreun amestec trupesc. A fost răstignit sub Pontius Pilat, guvernatorul Iudeii pe vremea împăratului Tiberius. A murit şi după trei zile a înviat înălţându-se la Tatăl. El ne-a învăţat să fim buni, cinstiţi, să iubim pe Dumnezeu şi pe toţi oamenii chiar şi pe vrăşmaşi, să nu ucidem, să nu minţim, să nu desfrânăm, să cinstim părinţii şi pe împăraţi, să fim cumpătaţi şi blânzi, să ne adunăm averi în cer unde n-au putere asupra lor viermii şi rugina.
Zei şi religii noi au mai apărut în imperiul roman, dar pe niciuna n-aţi prigonit-o. În adâncul sufletului vostru vă daţi seama că creştinismul este adevărata religie şi că prin ea Dumnezeu cheamă la mântuire toate popoarele pământului. De aici vă trageţi ura, forţa şi nebunia cu care ne torturaţi.
Dacă socotiţi învăţăturile noastre neadevărate şi dacă nu vatămă pe nimeni de ce le pedepsiţi cu focul, cu răstignirea şi cu cruzimea fiarelor sălbatice în loc să le luaţi în batjocură ?
ARIANUS: Îţi poruncesc să te închini zeilor cărora tot poporul le aduce jertfă !
NICANOR: Nu mă voi închina idolilor, nici aurului, nici argintului, nici aramei, nici pietrei numai Dumnezeului celui viu care a făcut cerul şi pământul.
Zeii voştri sunt demoni. Mint, înşeală şi cad în păcate trupeşti. Jupiter întâlnind o femeie pe malul mării a ademenit-o la păcat. Zeii sunt făcuţi de oameni şi vor dispărea în timp pe când Dumnezeul nostru e veşnic pentru că este în afara timpului.
ARIANUS: (arătând spre şi altar) Adoră zeii, pe Marte, pe Apollo şi pe Esculap ! Jertfeşte, avem aici tămâie şi cărbuni !
NICANOR: Mă jertfesc pe mine lui Hristos !
Romanii au aşezat zeităţi la toate colţurile casei. Sunt zei care-i ajută pe copii să bea lapte şi pe cei mari să-şi descalţe sandalele. E o ruşine să pui grija lui Dumnezeu faţă de lumea creată pe seama unor fantome.
Egiptenii se închină crocodililor, câinilor, lupilor, leilor, pisicilor şi şerpilor şi nu vă aprindeţi împotriva lor pe când pe noi ne osândiţi.
ARIANUS: Dacă te vei lepăda de Dumnezeul creştin, împăratul te va lua în slujba lui. Moneo te, iuvenis, sacrificet Diis ut non te cruciatibus impendam.
NICANOR: Non possum quia ante oculos sententiam Domini habeo „Si quis me negaverit coram hominibus et ego negabo eum coram patre meo qui in caelis est”
Eu râvnesc la cer nu la deşertăciunea din Capitoliu, la tronul împărăţiei lui Dumnezeu nu la carul de triumf.
ARIANUS: Sacrifica et vives! Cave mortem! Misserere lacrimorum parentem!
NICANOR: Dominus meus, Iesus Christus dixit: „Qui diligit patrem aut matrem aut uxoruem aut filios aut fratres aut parentes super me, non est me dignus” .
ARIANUS: Ce fel de Dumnezeu este Dumnezeul vostru care poartă de grijă celor morţi dar nu e în stare să facă nimic pentru cei vii ? Pe voi vă arde focul şi vă taie sabia, iar El stă nepăsător în cerurile lui. Până şi leoaica îşi ocroteşte puii.
NICANOR: Nu se cade să-L ispitim pe Domnul Dumnezeu ! El nu este numai Stăpânul celor vii ci şi al celor morţi şi înviaţi.
Dacă vă mai rabdă pământul împreună cu demonii cei spurcaţi pe care-i cinstiţi este numai datorită rugăciunilor noastre.
Va veni vremea când dacă nu vă veţi întoarce la învăţătura creştină veţi pieri ca potârnichile arşi de focul mâniei lui Dumnezeu.
ARIANUS: Arată-mi un om înviat din morţi şi voi crede !
NICANOR: Cum se face că în Asclepios care a înviat din morţi după ce a fost secerat de fulger sau în Heracle care s-a ars de viu şi apoi a înviat, crezi ? Chiar dacă ţi-aş arăta un om întors din morţi şi tot nu vei crede.
Aduceţi osanale lui Regulus sau lui Mucius Scaevola care şi-a ars mâna dreaptă, dar nu vă impresionează creştinii care-şi dau corpurile întregi spre a fi arse . Ce oameni fără judecată !
ARIANUS: (sfârtecându-şi veşmintele) Jignire! Înroşiţi fiare în foc şi străpungeţi-i urechile !
UN PĂGÂN: Acesta ne distruge zeii şi îndeamnă pe oameni să nu jertfească. Să fie ars de viu !
(Soldaţii romani îi introduc în urechi fiare înroşite care îi perforează timpanul urechii stângi. Îi curge lumina ochilor)
MULŢIMEA PĂGÂNĂ: Occide! Occide!
NICANOR: Chinuiţi-ne prealuminaţi demnitari ai Romei ca să fiţi lăudaţi de popor ! Striviţi-ne ! Răstigniţi-ne ! Căci cu cât cruzimile vor fi mai mari cu atât numărul creştinilor va creşte.
Ascuţiţi-vă săbiile, aprindeţi focul, înfigeţi crucile în pământ, dar nu ne siliţi să ne lepădăm de credinţă. Încetaţi cu pomenirea zeilor şi cu defăimarea lui Hristos căci răniţi cu ele văzduhul, sângerează albastrul cerului.
Mi-aţi luat ochii, scoateţi-mi şi inima, sfâşiaţi-mi mădularele, brăzdaţi-mi carnea cu unghii de fier, semănaţi răni pe tot trupul căci la înviere Hristos va culege din ele trandafiri.
ARIANUS: Fac sacrificium pro salute imperatorum!
NICANOR: Eu cinstesc pe împăratul, dar nu mă voi ruga lui, ci mă voi ruga pentru el.
ARIANUS: Trebuie să-ţi iubeşti Stăpânul căci trăieşte sub legile statului roman.
NICANOR: Noi îl iubim pe împărat mai mult decât voi. Ne rugăm pentru sănătatea lui, pentru cârmuirea dreaptă a supuşilor, pentru pace şi pentru buna stare a armatei.
ARIANUS: Dacă mărturiseşti astfel, adu jertfă în cinstea lui !
NICANOR: Nu pot da omului cinstea care i se cuvine lui Dumnezeu!
Eu plătesc dările pentru că îl recunosc pe împărat ca domn pământesc. Dar nu mă voi ruga decât Împăratului împăraţilor şi Domnului tuturor neamurilor.
ARIANUS: (cuprins de mânie) Blasfemie! Pedepsiţi-l!
MULŢIMEA PĂGÂNĂ: Arde-l de viu, aruncă-l la fiare !
ARIANUS(mulţimii înfuriate): Iubeo, vos tacere ! (către Nicanor) Vei muri ca un câine !
NICANOR: Gaudebo si faces velut dicis. Sic Particeps domini mei pasionibus ero.
MULŢIMEA PĂGÂNĂ: Răstigneşte-l!
(Soldaţii îi pun o zăbală în gură, îl duc la butuc şi-i taie trei degete de la mâna dreaptă. Nicanor strigă de durere.)
NICANOR: (se linişteşte) „Dominus mihi adiutor et non timebo quid faciat mihi homo.”
Mi-aţi retezat degetele dar cu cioturile lor însângerate voi continua să-mi însemn creştetul şi umerii cu semnul sfintei cruci. (îşi face semnul crucii)
Dumnezeul meu, îţi mulţumesc că m-ai învrednicit să iau parte la paharul Mântuitorului meu. Dă-mi putere să rabd chinurile trupeşti şi apoi primeşte-mă în ceata martirilor Tăi bineplăcuţi.
ARIANUS: Destul ! Următorul acuzat !
SERAPION: (adresându-se Secundei)
Un pas înainte !
ARIANUS: Cum îţi este numele ?
SECUNDA: Secunda !
ARIANUS: Cărui Dumnezeu te închini ?
SECUNDA: Dumnezeului creştin !
ARIANUS: Sacrifica diis secundum praeceptum imperatoris.
SECUNDA: Ego christiana sum et numquam sacrificabo daemoniis nisi Deo ex caelis.
ARIANUS: Mi-e milă de frumuseţea ta. Leapădă-te de Dumnezeul creştin căci eşti femeie şi nu vei putea îndura chinurile.
SECUNDA: Nu sunt cu nimic mai slabă decât bărbatul meu căci amândoi purtăm chipul lui Dumnezeu. Atunci când Dumnezeu a făcut femeia a luat os din oasele bărbatului şi acest lucru îi dă putere să biruie până şi moartea.
ARIANUS: Gustă din mâncărurile jertfite zeilor !
SECUNDA: Scriptum est: ”Non potetis mensae Domini participes esse, et mensae daemoniorum.”
ARIANUS: Jertfeşte Secunda !
SECUNDA: Urăsc zeii voştri. Eu mă închin lui Hristos !
ARIANUS (măgulitor): Nu te alătura nebuniei bărbatului tău ! Lasă-l singur să moară ! Jertfeşte şi vei trăi ! Te voi mărita cu unul din sutaşii mei, frumos la chip şi bogat şi împreună cu el vei gusta din dulceaţa vieţii.
SECUNDA: N-am trebuinţă de sutaşul tău căci eu m-am însoţit cu Nicanor şi amândoi cu Iisus Hristos.
ARIANUS: (către soldaţi) Să fie biciuită!
MULŢIMEA PĂGÂNĂ: Christiani ad leonem!
UN SOLDAT: (numărând loviturile) …quinque, sex, septem, octo, novem, decem, undecim, duodecim, tredecim, quatuordecim, quin-decim, sedecim, septendecim, duodeviginti, undeviginti, viginti, viginti unus, viginti duo, viginti tres.
(Secunda cade în genunchi plângând)
ARIANUS: Opreşte-te !
Leapădă-te de Dumnezeul galilean căci ai rămas numai tu cu bărbatul tău. Preotul Felix şi diaconul Elpidifor au fost decapitaţi astăzi în zori.
SECUNDA: (făcându-şi cruce) Pomeneşte-i Doamne !
NICANOR: (se uită în sus şi-şi face semnul crucii) Primeşte-le Doamne jertfa !
ARIANUS: Jertfeşte împăratului !
MULŢIMEA PĂGÂNĂ: Să jertfească, să jertfească ! Dacă nu jertfesc să fie arşi de vii !
SECUNDA: Pe împărat îl cinstesc dar de închinat nu mă voi închina decât împăratului nostru din ceruri, Dumnezeului celui viu căci viaţa fără El este un marş spre neant.
ARIANUS: Închină-te zeilor şi vei trăi !
SECUNDA: Noi ne închinăm Tatălui şi Fiului şi Duhului Sfânt !
ARIANUS: De ce refuzi să trăieşti ?
SECUNDA: Christiana sum et vivo Deo, non mihi Quem Deus diligit adolescens moritur.
Oricum trebuie să ne murim murirea. Vita velut ventus volat.
ARIANUS: (indignat) Tăiaţi-i degetele şi aruncaţi-o în cazanul cu apă clocotită !
SECUNDA: Fac quid vis!
(Când îi taie degetele Secunda strigă de durere. Nicanor îşi pune mâinile la ochi. O tânără creştină leşină.)
SECUNDA: (ieşind nevătămată din cazan)
N-aţi încălzit bine apa ! Trimiteţi servitori să aducă lemne !
ARIANUS: (apropiindu-se de cazan) Voi încerca eu însumi apa.
SECUNDA: (aruncă apă pe mâna lui Arianus)
ARIANUS: (urlă de durere scuturându-şi mâna arsă) Dii imortales adiuvate me!
(Strânge din dinţi şi închide ochii)
Pe Jupiter, mi se decojeşte pielea ! Ardeţi-o cu torţe muiate în smoală şi sulf !
SECUNDA: (în timp ce soldaţii îi apropie torţele de trup) Vai mie ! Dumnezeule nu mă părăsi !
ARIANUS: (ieşind) Vă dau un răgaz de o oră timp în care vă puteţi răzgândi.
NARCIS: (îl îmbrăţişează pe Nicanor şi plânge)
Te rog Nicanor nu-ţi părăsi prietenii, părinţii şi soţia ! Nu da dulceaţa acestui soare pe unul care nu l-ai văzut niciodată ! Tăgăduieşte-L pe Hristos cu buzele, iar cu inima rămâi creştin !
NICANOR: Dumnezeu mi-a zidit buzele şi limba şi nu pot rosti cu ele ceva rău împotriva Lui. Cum să mă lepăd de Hristos pe care l-am slujit din copilărie ? Nu se vor întrista îngerii ? Dar stelele nu-şi vor împuţina lumina ?
AQUILINIUS: (îmbrăţişându-l) Misserere tui et uxoris, et nostri!
NICANOR: Dacă mă iubiţi nu mă îndemnaţi să-mi pierd sufletul !
HRISANT: (se aruncă la picioarele Secundei sărutându-i mâinile) Leapădă-ţi mândria. Priveşte mâinile care te-au crescut ! Gândeşte-te la mama ta ! Fie-ti milă de părul meu alb !
SECUNDA: Nu vă întristaţi căci mă duc la Hristos.
UN CREŞTIN: Dii Romae pereant!
O CREŞTINĂ: Fie-vă jale de tinereţea voastră !
FAUSTINA: (Purtând părul prins cu agrafe de argint, cercei mari cu perle, colier de aur pe piept, brăţară şi inele cu figuri mitologice)
Cum te poţi închina unei zeităţi care îţi cere sa mori pentru ea ? Zeul trebuie să dea viaţă nu s-o ia ! Decât un zeu egoist, hematofag şi lacom care iubeşte mirosul cârnii arse pe rug şi strigătele de durere ale tinerilor agonizând pe cruci, mai bine un zeu roman, care se mulţumeşte cu un ţap.
Ce duh rău te munceşte Secunda, să te dai de bună voie morţii, în floarea tinereţii ?
Jertfeşte zeilor în public, iar în suflet rămâi cu zeul tău.
SECUNDA: Nu mă pot ascunde, Faustina, căci Mântuitorul meu a murit pentru mine .
IRINA: Nicanor nu ne părăsi, leapădă-te de Hristos şi vino cu noi acasă. De ce vrei să-mi grăbeşti şi mie moartea ?
NICANOR: Iartă-mă mama ! Astăzi voi asculta de Cel ce m-a născut ca spirit nu de cea care m-a născut ca trup !
AGATIA: (plânge şi o îmbrăţişează) Miserere tenerae adolescentiae tuae!
ARIANUS : Qui dicitis, vultisne sacrificare?
SECUNDA: Non possumus!
NICANOR: Non pussumus sacrificare!
ARIANUS: Dacă stăruiţi în fărădelegile voastre şi nu vă pasă de moarte veţi avea parte de ea.
(în timp ce Arianus dictează încet grefierului)
UN PAGÂN: Panem et circenses!
UN VÂNZĂTOR DE ANIMALE: Zeii trebuie îmbunaţi prin jertfe de animale. Creştinii nu jertfesc.
UN TURNĂTOR DE STATUI: Nazarinenii stârnesc mânia zeilor căci nu cinstesc statuile cu chipurile lor.
UN ALT PAGÂN: Moarte creştinilor !
MULŢIMEA PĂGÂNĂ: Christiani ad bestias, christiani ad leonem!
CASANDRU: Crimen laesae majestatis!
MULŢIMEA PĂGÂNĂ: Non licet esse vos!
ARIANUS: Crainic, citeşte sentinţa !
CASANDRU: (citeşte răspicat) În numele prea sacrilor noştri stăpâni Caius Aurelius Valerius Diocletianus Jovius, Protoaugustus, Marcus Aurelius Maximianus Herculius, Augustus şi al cezarilor Galerius şi Constantinus Chlorus, Arianus, procuratorul Tebaidei hotărăşte că cei doi tineri creştini: Nicanor şi Secunda din satul Penapion, Tebaida, vinovaţi de crimă împotriva împăratului, de duşmănie împotriva statului şi a societăţii romane să fie condamnaţi la moarte prin răstignire. Execuţia va avea loc mâine în afara cetăţii.

Dies quintus ante Nonas
Maium, anno millesimo ARIANUS
quadragesimo octavo PROCURATORUL
ab Urbe condita. TEBAIDEI

AQUILINIUS: (plângând) Nicanor !
AGATIA: (plângând) Secunda !
NICANOR: (îmbrăţişând-o pe Secunda)
Dumnezeule Atotputernic, Cel Ce ai izbăvit pe Daniil din groapa cu lei şi ai trimis rouă celor trei tineri în cuptor nu ne despărţi pe noi în această nevoinţă, ci dă-ne putere ca împreună să suferim chinurile şi să primim cu bărbăţie moartea spre ruşinea potrivnicilor şi slava numelui Tău.
SECUNDA: (plângând) Nicanor !
NICANOR: Tibi gratia ago, Domine Iesu Christe, qui per multas poenas dedisti mihi tolerantiam et dignus, Te aeterna gloria utavisti me!
SECUNDA: Domine Iesu Christe, qui pro mundi salute passus es, pateant caelum ut angeli spiritus servorum tuorum suscipiant qui hodie propter nomen tuum patiuntur.
NICANOR: Întipăreşte-ţi bine în minte chipurile noastre, Arianus, ca să ne recunoşti în ziua judecăţii!
UN CREŞTIN: Nicanor!
ALT CREŞTIN: Secunda!
O VĂDUVĂ: O, beatissimi martyres!

CORTINA

ACTUL VI

Faptele se petrec pe un câmp la periferia cetăţii. Jos două cruci cioplite brut, piroane, ciocan şi funii groase. În spate copaci înfloriţi.
Nicanor şi Secunda sunt aduşi de către soldaţi,legaţi cu lanţuri la mâini şi la picioare, însoţiţi de păgâni şi creştini.
Păgânii aruncă cu pietre în condamnaţi.

AGATIA: (plângând) Fiica mea unde te duci ? Cine-ţi va mai purta podoabele? Te-am hrănit cu lapte să creşti mare iar tu singură te dai morţii !
(Un bărbat iese din mulţime şi le sărută lanţurile.)
IRINA: O, diem asperum!
HRISANT: Miserere, filia, canis meis, miserere patri, aspice matrem tuam!
SERAPION: (aruncă sabia şi ridică mâinile sus în semn de predare) Sunt creştin ! (soldaţii îi pun lanţurile).
NARCIS: (se aruncă la gâtul lui şi-l îmbrăţişează) Nicanor, apostaziază, nu muri ca un câine !
O CREŞTINĂ: (strigă) Şi eu sunt creştină !
(soldaţii o leagă cu mâinile la spate)
SECUNDA: (plângând în hohote şi îmbrăţişându-l pe Nicanor) Nicanor ! Nicanor mirele meu nu mă lăsa să mor !
NICANOR: (plângând) Secunda ! Secunda, mireasa mea nu plânge că-mi frângi inima ! Întăreşte-te cu firea căci suferinţa ta e şi a mea. Când tu plângi lacrimile curg sărate din ochiul meu. Aşa a vrut Dumnezeu ca aceste cruci să ne fie pat de nuntă şi tron în slava Sa. Dumnezeu să ne dea putere !
(Nicanor şi Secunda se îmbrăţişează prelung, sărutându-şi unul altuia mâinile şi fruntea plângând, după care privind spre cer îşi fac semnul crucii. Soldaţii romani îi întind cu brutalitate pe cruci, le bat piroane în mâini şi picioare, apoi ridică crucile cu funii fixându-le în găurile săpate în pământ, una în faţa celeilalte la o distanţă de trei metri. Se aude ultima parte a Trisaghionului interpretat de grupul coral psaltic „Constantin Brâncoveanu” din Făgăraş România).
NICANOR: (de pe cruce) Nu plângeţi, lăsaţi să lăcrimeze demonii, supăraţi că nu le-am făcut voia.
SECUNDA: (de pe cruce) Nu vă tânguiţi după trupurile noastre. Luptaţi-vă cu valurile şi cu vântul căci odată Dumnezeu va îmblânzi furtuna şi corabia lui Hristos va ajunge triumfătoare la liman.
NICANOR: Când Hristos şi-a dat Duhul pe cruce întreaga natură a suferit: soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, catapeteasma templului s-a rupt. Numai oamenii au stat nepăsători. Acum e rândul nostru să străbatem Golgota, e rândul catapetesmelor noastre trupeşti să se clatine. Îmi pare rău că am un singur trup. Aş vrea să-mi întind mâinile pe toţi arborii lumii, să-mi vărs sângele pe toţi eucalipţii.
SECUNDA: Mările ne vor împrumuta lacrimi să plângem, copacii pădurilor îşi vor pleca ramurile să ne încoroneze, munţii ne vor da putere şi păsările ne vor petrece la mormânt cu cântări.
NICANOR: Secunda, mel meum, ego te amo multo et te amabo ad mortem et ultra illam.
SECUNDA: Domine Iesu Christe adiuva me, quoniam propter te patio.
NICANOR: După moartea noastră lemnele acestor cruci vor înfrunzi. În coroanele lor dese păsările cerului îşi vor face cuib, puii vor prinde aripi şi vor zbura veseli cu ramuri verzi în cioc grăbiţi să altoiască pădurile pustii. Fructele crucii vor sătura mulţimile pământului.
SECUNDA: Nicanor, iartă-mă că mor ! Aş fi vrut să mor în pat să nu fie de faţă iubitul meu când mă bat de ceasul morţii. Mi-e ruşine de neputinţa mea ! Mi-e ruşine să mor Nicanor !
NICANOR: Nu te ruşina de mine Secunda, căci atâta vreme cât vor mai fi oameni pe lume îşi vor aduce aminte de nunta noastră pe cruce şi-l vor preamări pe Dumnezeu. La Cana Galileei Mântuitorul a făcut din apă vin spre veselia nuntaşilor. La nunta noastră Hristos a pogorât din cer şi a prefăcut vinul în sânge curăţitor spre bucuria îngerilor. A trecut vremea morţii tihnite în aşternut.
Crucea este pentru noi şi masă şi scaun şi pat şi casă şi tron şi lectică şi corabie şi soţ şi soţie şi mamă şi tată şi soră şi frate şi ziuă şi noapte şi pâine şi apă. E o ruşine draga mea Secunda să mori în aşternut când Hristos a murit pe cruce. Cum să mori în pat când cetatea e împresurată de apele potopului.
Închinarea la idoli, dezmăţul, pruncuciderea, îmbuibarea, strigătul sclavilor, asuprirea creştinilor, vărsarea de sânge fac din această lume o Sodomă întunecată unde trupurile creştinilor întinse pe cruce trebuie să lumineze ca nişte torţe. Trebuie să trecem prin noaptea neagră a germinaţiei ca lujerele spiritului, să înflorească în Dumnezeu.
SECUNDA: (plângând) Simt ace în tot trupul şi pământul se învârte sub mine ca o morişcă. Nicanor, nu ştiu să mor ! Mi-e frică de întunericul morţii. Nicanor, Nicanor învaţă-mă să mor !
NICANOR: Întăreşte-ţi inima, fii bărbată Secunda, nu te face de ruşine că tu nu eşti numai mireasa mea, ci şi a lui Hristos.
SECUNDA: (agitându-se pe cruce) Credinţa poate muta până şi munţii din loc. Dacă aşa este, Doamne, atunci de ce credinţa nu poate izgoni moartea din rânduiala firii ? De ce nu pot avea parte de mirele meu şi de rodul iubirii noastre ? De ce m-ai făcut Doamne dacă ai ştiut că voi muri spânzurată pe un lemn, că nu voi simţi apăsarea buzelor mirelui meu că nu voi auzi niciodată spunându-mi-se mamă ?
NICANOR: Secunda, mireasa mea, adevărata fiinţă nu este boţul acesta de carne a cărui gură vrei s-o săruţi, ea este în altă parte. Adevărata sărutare are loc nu atunci când se sărută două perechi de buze de lut ci două esenţe.
SECUNDA: În loc de dulce somn în pat gătit de nuntă, atârnăm pe cruci !
NICANOR: Slava lui Hristos e mai dulce decât dezmierdările. De ce vrei să ne îmbrăţişăm ? La ce bun să se îmbrăţişeze două trupuri de ţărână. Ai răbdare, încă puţin şi ne vom mângâia nimburile, ne vom îmbrăţişa coloanele de lumină.
Secunda, goneşte şarpele să nu-şi facă loc la rădăcina crucii ! Nu te lăsa amăgită ca Eva de vorbele lui înşelătoare. Eu sunt Nicanor nu sunt Adam. Să ştii că nu voi muşca din mărul tău oricât ar fi el de parfumat. Fii tare mireasa mea ! Încă puţin şi totul se va sfârşi. Mulţumeşte Domnului că ne-a dat prilejul să schimbăm domul terestru cu palatele de aur ale cerului.
Pământul este un arc imens în care călăii fără să-şi dea seama pun crucile cu trupurile noastre drept săgeţi pentru a ne catapulta în grădinile eternităţii.
SECUNDA: Doamne ce greu e să mori ! Ce se va întâmpla cu trupul meu după ieşirea sufletului?
NICANOR: Şi pe mine mă doare trupul mireasa mea, simt cum mă părăsesc ultimele puteri. Gura mi-e amară ca fierea, inima-mi bate-n piept ca un ciocan şi sufletul tânjeşte după îmbrăţişarea ta. În curând păsările cerului îmi vor ciuguli stârvul şi fiarele sălbatice se vor năpusti asupra oaselor. Gândeşte-te Secunda că prin moartea noastră Dumnezeu, marele matematician ne împarte la el. Restul acestei ecuaţii este cadavrul urât mirositor. Trebuie să putrezim fraţii mei ca să ne dăm seama că avem altă origine. Trebuie să mirosim urât când murim căci spiritul are nevoie de contrast. Dacă trupul mortului ar mirosi a iasomie ne-am considera dumnezei.
SECUNDA: (revenindu-şi în fire) Iartă-mă, Nicanor! Poate că aşa a voit Dumnezeu să nu petrecem împreună acest vis căruia ne-am obişnuit să-i spunem viaţă pentru a ne învrednici de veşnicie.
Trebuie să ne privim fiinţa de lumină, să ne încercăm iubirea precum aurul în foc.
NICANOR: Doamne de ce mi-ai luat vederea ! Cât aş vrea s-o pot vedea pe draga mea !
SECUNDA: Şi eu aş vrea să-mi plec capul pe pieptul tău să-ţi sărut rănile dar în curând ne vom pleca amândoi frunţile pe umerii lui Hristos. Să nu ne amăgim cu trupul celuilalt căci oasele şi carnea îşi urmează calea lor.
Priveşte spre înălţimi şi vezi cetele de îngeri zburând care ne aşteaptă să ne încoroneze capetele cu cununi de luceferi. Serafimi şi arhangheli ieşiţi la ferestrele cerului, ne privesc trupurile şi se roagă Tatălui să ne dăm în pace duhurile.
NICANOR: (cu vocea stinsă) Acum când se amestecă ziua cu întunericul şi iubirea cu moartea puterile mă părăsesc.
Mă doare pieptul şi mi-e somn…
SECUNDA: Fii treaz, Nicanor ca nu cumva venind Domnul să ne găsească dormind. Alungă somnul căci iată mi s-a arătat un om a cărui faţă strălucea ca soarele. Ţinându-mă de mână m-a ridicat la cer şi mi-a arătat două scaune împodobite pe care erau aşezate haine albe şi două coroane de aur. Minunându-mă de cele văzute l-am întrebat: „Ale cui sunt acestea?” El mi-a răspuns: „Acestea sunt răsplătirile nevoinţelor voastre.” Apoi bărbatul cu faţă luminoasă mi-a poruncit să mă întorc în trup căci în zori îngerii lui Dumnezeu vor veni să ne ia sufletele şi să le ducă în cer.
IRINA: (plângând) Nicanor, scumpul mamii, cui ne laşi ?
NICANOR: În grija lui Dumnezeu ! Maica Domnului care şi-a văzut fiul murind pe cruce te va mângâia.
AGATIA: (plângând în hohote) Secunda unde te duci ?
SECUNDA: Mă duc la mirele meu Hristos !
NICANOR: Fie-vă teamă de voi care rămâneţi !
Crucile noastre sunt două cumpene de aur. Stăm pe ele ca pe nişte talgere iar Hristos ne măsoară iubirea şi credinţa.
(Se aud în surdină fragmente din Bach, „Patimile după Matei”şi „Patimile după Ioan”)
SECUNDA: (cu voce stinsă) Îţi mulţumesc Iisuse Hristoase că m-ai socotit vrednică să mă fac părtaşă chinurilor tale.
NICANOR: (în agonie) Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, binecuvântat fie numele Tău că ne-ai făcut cinstea de a lua parte la o fărâmă din suferinţa Ta !
SECUNDA: (prelung) Nicanor !
NICANOR: Secunda !
SECUNDA: Ajută-mă Hristoase !
(Îngână câteva cuvinte cu buzele apoi plecându-şi capul spre dreapta îşi dă duhul.)
NICANOR: Primeşte-ne Doamne sufletele!
(Rosteşte câteva cuvinte de neînţeles cu glasul stins, apoi plecându-şi capul îşi dă şi el duhul.)
AGATIA: (îmbrăţişează crucea plângând) Secunda, Secunda!
IRINA: (îmbrăţişează crucea plângând în hohote) Nicanor!
AGATIA: (plângând)
Vai, fata me unde te-or pune
Nu te-oi vedea până-i lume
La umbruţa nucului
Dedesubtul lutului
IRINA: (bocind)
Rău mă doare inima
Scumpuc după dumăta
De-ar da Dumnezău să dăie
Să aibă pământu cheie
Descuiau-aş pământu
Mângâiame-aş fecioru
AGATIA:
Când îţi ieşi din ocol
Semănaţi un pic de dor
Să răsar-un merişor
Merişoru mere a fa
Şi de-a vost dor n-um uita
Mândră vreme v-aţi ales
În ceia lume de mers
Vai, nici nu plouă nici nu ninge
Doar la inimă ne frânge
IRINA:
Stai cu noi, nu te grăbi
Şi de-aicea nu porni
Că tăt pe seară-i sosi
Cu morţii ti-i întâlni
Şi cu tăţi vi-ţi veseli
În mijlocu grădini
AGATIA:
Scumpa me la nunta ta
Gântit-am că m-oi găta
Cu haine şi cu mărgele
Nu cu atâta dor şi jăle
Vai de mine scumpa me
Nu te-aş lăsa singure
Că eşti tare tinere
Deseară daca-nsera
Hai acasă cu mama
Că eu cina oi găta
Şi laolalto-m mânca
Nu ne-a durea inima.
IRINA:
N-am văzut aşa un mire
Să vie popa la tine
Să vie popa acasă
Să te cunune pe masă
Mirele-i în copârşău
Mireasa-i la Dumnezău
AGATIA:
Vai mireasă, draga me
Mirele-i fecior de crai
Te-a duce de mână-n rai
IRINA:
Fire-ai moarte blăstămată
Ca-i venit la noi în casă
Şi te-ai băgat pe sub prag
Mi-ai luat ce mi-o fost drag.
AGATIA:
Mândră casă ai avut
Ţi-ai făcut alta de lut
Fără uşi fără fereşti
Cu nime să nu grăieşti.
IRINA:
Nu te grăbi cu drumu
Ştiu că nu meri la lucru
Că te duci a putrezi
Şi-napoi nu-i mai zini
AGATIA:
O, moarte săcere re
Rău poţi tu pe om tăie
Mult eşti moarte-nşelătoare
Când îi omul ca o floare
Tu îl iei de pe picioare
IRINA:
De-ar şti pruncul când să naşte
Câte rele l-or mai paşte
N-ar mai suge ţâţă dulce
Ci-ar muri şi-n rai s-ar duce
AGATIA:
Vai de mine ce-am pierdut
Nu este-n târg de vândut
Scumpa me, frumoasa me
Vai, rău îmi pare după ie
IRINA:
Vai scoală-te şi nu dormi
Că ţi-o venit prietenii
Vai, scoală-te şi te uită
Că la noi îi lume multă
C-o gândit că facem nuntă
AGATIA:
Scumpa me, fătuca me
Altu nu ne-om mai vide
Nu ne-om vide niciodată
Vai, până pe la judecată!

Pe fondul melodiei maramureşene „Învelitul miresei” (vioară şi zongoră) se aud următoarele versuri, interpretate de Vasile Chira :
Codrule răcătănat
Tot aşă te-ai lăudat
Că mi-i fi leagăn şi pat
Numai să mă fac pribeag
Dacă pribeag m-am făcut
Leagăn şi pat n-am avut
Fă cerul de-nvelitoare
Pământul de-aşternătoare
Şi mortiţa la picioare
Marţi sara pă stâlpu porţii
O cântat pasărea morţii
Dragii mei, unde vor pune
Nu voi vedea până-i lume
Că vor pune-n copârşău
La un loc cu Dumnezău
Copârşău cu scânduri ude
Unde moartea nu pătrunde
Vai, că omu n-o muritu
Numa oleac-o adormitu
(În timp ce creştinii îşi fac semnul crucii şi se lamentează frângându-şi mâinile de durere, doi bărbaţi creştini, după ce oferă bani de argint soldaţilor romani, iau trupurile martirilor de pe cruce, le ung cu un burete îmbibat în mirodenii şi le înfăşoară în giulgiuri. Se aud tare fragmente din Patimile după Matei.)

CORTINA

ACTUL VII

Faptele se petrec pe întreg pământul. Scena înfăţişează lumea cu vii şi morţi. Nicanor şi Secunda în mijloc aşezaţi unul lângă altul înfăşuraţi în giulgiuri având la picioare două sfeşnice cu lumânări aprinse. În jurul lor sunt răsfirate alte cadavre, adulţi şi copii, o parte dintre ele înfăşurate în giulgiuri, altele în sicrie. Un tânăr ras în cap tatuat pe braţe, dezbrăcat până la bust umblă printre morţi cu un pistol automat în poziţie de tragere. În fund un panou de colaje reprezentând Cei patru cavaleri ai Apocalipsului de Dürrer, Trei Mai de Goya, Chipul Războiului de Salvador Dali, copii subnutriţi, tineri injectându-şi narcotice cu seringa, o ciupercă nucleară, adulţi desfiguraţi de pandemia HIV.
În prim plan (partea stângă) moartea îmbrăcată într-o robă neagră cu părul şi faţa vopsite în alb ţinând o coasă sub braţul drept şi un trandafir alb în mâini. Printre şirurile de morţi intră în scenă, pe rând, unul sau doi oameni din diferite epoci istorice purtând costume sau făcând anumite gesturi reprezentative pentru respectiva epocă: un roman se sinucide ajutat de sclavul său care-i ţine sabia. Doi cavaleri duelează, un conte cu perucă ţine de mână o contesă purtând corset, rochie largă cu volane şi evantai. O negresă duce pe cap un ulcior. Un ţăran maramureşean trece cu o sapă pe umăr. O tânără îmbrăcată sumar cu părul vopsit violet ţine de mână un tânăr îmbrăcat în pantaloni scurţi şi şapcă pusă cu cozorocul la spate. Un călugăr ortodox şi o maică în genunchi.
După ce-şi fac numărul pe scenă, Moartea priveşte fix în ochii fiecărui ins rupând câte o frunză de trandafir în timp ce aceştia cad morţi.
În prim plan (partea dreaptă) un domn îmbrăcat în salopetă neagră cu o mască de sudură în mână ajutat de un altul îmbrăcat în costum şi cravată, cu mască de gaze pe figură, luând băţul de trandafir încearcă să-i sudeze petalele căzute. După orice atingere a electrodului, petalele cad, iar bărbatul cu costum le ridică din nou. Câteva momente de muzică funebră. Brusc sunete de tobă. Lumini puternice în fundul scenei. Tăcere de mormânt. Apare chipul lui Hristos venind pe nori înconjurat de îngeri. De o parte şi de alta a scenei vin doi îngeri şi sună din trâmbiţe (linia melodică a trâmbiţatului de la stânele maramureşene). Când sfârşesc, începe în surdină requiem-ul lui Mozart. Pe acest fond se aude un heruvim citind răspicat din Apocalipsa lui Ioan:
„Iată El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea. Şi-L vor vedea şi cei ce L-au împuns şi se vor jeli din pricina Lui toate seminţiile pământului.
Iată cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu va mai fi, căci cele dintâi au trecut. Eu sunt Alfa şi Omega cel dintâi şi cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul.
Fericiţi cei chemaţi la cina nunţii Mielului!”

(Cei vii cad la pământ. Cei morţi îşi desfac cu mâna lor giulgiurile, se ridică în picioare, se scutură de pământ, privind în jur cu stupoare. Nicanor şi Secunda se îmbrăţişează şi îşi pipăie feţele zâmbind.
Se ridică şi cei căzuţi ultimii uitându-se în toate părţile, speriaţi.
Mixaj muzical: Simfonia a IX-a (Odă bucuriei) a lui Beethoven şi Ziua Învierii (Glas V, psaltic).Toţi îi îmbrăţişează pe Nicanor şi pe Secunda care se învârt în cerc de bucurie.
Un grup de copii îmbrăcaţi în alb cu coroniţe de flori pe cap se amestecă printre cei înviaţi. Mixajul muzical continuă dat la maxim. Înainte de căderea cortinei se aude doar Ziua Învierii (Glas V, psaltic). Câţiva spectatori urcă pe scenă şi îi îmbrăţişează pe Nicanor şi Secunda.)

CORTINA

Sibiu, 22 Dec. 2006- 14 Ian. 2007

ONTOLOGIE ŞI TEOLOGIE ÎN FILOSOFIA NICASIANĂ

2008-10-15T20:46:00.001+03:00

Sensul filosofiei lui Noica este revelat abia din perspectiva sfârşitului operei. Spre deosebire de un Schelling sau un Fichte, Noica nu s-a produs plenar în primii 30 de ani ai vieţii, iar, spre deosebire de un Hegel sau un Heidegger, nici în primii 50 de ani. Opera fundamentală a lui Noica este opera senectuţii iar catedrala acestei opere rămâne „Tratatul de ontologie”.

Ca şi pentru Heidegger, pentru Noica problema Fiinţei rămâne centrul interogaţiei filosofice, însă problema Fiinţei va fi corelată cu acel segment al istoriei spiritului pe care Heidegger l-a pus în paranteză: istoria metafizicii occidentale de la Platon până la Hegel. Esenţa obiecţiei lui Noica la adresa metafizicii occidentale constă în critica ipostazierii Fiinţei. Noica susţine că, odată cu conceperea Fiinţei ca un ens realissimum (Kant), ca un lucru mai real decât realul, Fiinţa devine substanţializată şi ipostaziată(reprezentată ca un individ). Acesta este drumul esenţial prin care Fiinţa filosofilor s-a transformat în fiinţa teologilor. Dumnezeu ar fi după Noica şi după Kant rezultatul ipostazierii Fiinţei(la Kant, al ipostazierii ideii Totalităţii).
Noica insistă asupra unei viziuni nesubstanţiale a Fiinţei,o viziune în care Fiinţa nu are consistenţă şi densitate proprie,o viziune în care Fiinţa nu se află într-un loc privilegiat, într-un topos al eternităţii separată de lumea coruptibilă. De aceea, ţine mai întâi să-l reinterpreteze pe Platon. El nu acceptă faptul că ideile lui Platon erau de sine subzistente. Dimpotrivă, o asemenea vedere substanţialistă a ideilor ar fi amendabilă prin argumentul celui de-al treilea om, argument expus de Platon în Parmenides şi reluat de Aristotel în Metafizica. De aici Noica conchide că universalul nu poate fi substanţă şi că Fiinţa nu poate avea un loc privilegiat care să fi etern. Iată de ce Noica vorbeşte despre natura atopică a Fiinţei, despre fără-de-locul ei.
Marea problemă a lui Noica se va pune în Tratatul de ontologie, în care apare o inversare a sensului Fiinţei. Mai întâi Noica protestează împotriva secţionării heideggeriene a interogaţiei asupra Fiinţei. După Noica, nu numai o fiinţare privilegiată precum omul poate da sens întrebării asupra Fiinţei, ci toate fiinţările trebuiesc întrebate despre Fiinţă. Astfel, numai totalitatea fiinţărilor poate da un sens interogaţiei asupra Fiinţei: „Fiinţa nu este fără ultimul din lucrurile ce sunt”, scrie Noica. Nu există deci o suveranitate a Fiinţei în raport cu indivizii. Teologii afirmă că Dumnezeu există indiferent dacă a creat lucrurile şi fiinţările sau nu, pe când după Noica Fiinţa nu poate fi fără lucrurile create. Pentru Noica, Dumnezeu este caz particular al Fiinţei. Dumnezeu este la Noica Fiinţa ipostaziată. Lucrurile nu sunt creaţii ale lui Dumnezeu, ci manifestări ale Fiinţei. Interogând fiecare lucru despre Fiinţă, filosoful vede că fiecare lucru răspunde cu o negaţie: „Eu nu sunt Fiinţa”. Este aici acel Neti-Neti upanishadic, adică nici-nici. „Nici asta nu este Brahman”. Nici un individual nu poate exprima Fiinţa. În schimb, Fiinţa nu este fără totatlitatea lucrurilor. De aceea, fiecare lucru proclamă de fapt nu Fiinţa, ci absenţa ei. Astfel, Noica vorbeşte despre un vid de Fiinţă în lucruri. Acest vacuum este numit de Noica vid ontologic (vidul de Fiinţă din lucruri, în opoziţie cu vidul logic al Fiinţei, care va fi vidul de determinaţii). Dacă în fiinţa lui Hegel nu este dat nimic din ceea ce fiinţează în lucrurile care fiinţează, la Noica nu este dată Fiinţa însăşi. Lucrurile neagă Fiinţa, în schimb Fiinţa nu neagă lucrurile. Tocmai de aceea, Fiinţa nu poate fi fără ultimul dintre lucruri. Această negaţie asimetrică este numită de către Noica contradicţie unilaterală. Distincţia dintre vidul ontologic şi vidul logic, alături de contradicţia unilaterală, constituie pilonii ontologiei lui Noica.
De aici încolo, Noica va încerca să urmeze traiectoria Fiinţei pe trei niveluri:
1. Fiinţa în lucruri.
2. Fiinţa în elemente
3. Fiinţa în ea însăşi.
Dacă Fiinţa în lucruri are o relaţie cu devenirea, Fiinţa în element va fi raportată nu la devenire, ci la deveninţă. Relaţia devenirii cu Fiinţa poate fi multiplă, iar în acest raport un rol esenţial îl joacă operatorul ontologic „întru”, care nu exprimă ca şi „în” ceva determinat, o interioritate simplă, ci o interioritate ontologică. A fi „întru” înseamnă pentru Noica echivalentul aşezării sub o instanţă superioară ontologic, adică Fiinţa. Poţi să fii element într-o mulţime fără a fi element „întru”. În schimb, nu poţi fi element al Fiinţei, decât „întru” Fiinţă. Fiinţei nu-i aparţii cum aparţine un român naţiunii române. E vorba de o altă apartenenţă, de o altă interioritate, deci nu „în”, ci „întru”. Este o interioritate organică pe care o afirmă şi limbajul eclesial: „a fi întru Domnul”, nu „a fi în Domnul”. Noica identifică două situaţii ale raportului între devenire şi Fiinţă:
1. situaţia în care devenirea este integrată Fiinţei: devenirea întru Fiinţă;
2. situaţia în care devenirea este dislocată din ordinea Fiinţei, având propensiunea faustică a propriei autonomii. În acest caz devenirea nu mai exprimă nimic superior ei şi este lipsită de orizont ontologic. Aceasta este „devenirea întru devenire”, în sensul că devenirea se exprimă doar pe sine, nu devine altceva.
Ambiţia lui Noica este aceea de a răsturna viziunea lui Hegel, care începe de la temeiul speculativ ultim, care este absenţa totală a determinaţiilor. Hegel începe ca şi Parmenide, şi într-un sens similar teologiei, cu problema fundamentală, care este cea a Fiinţei şi neantului.
Geneza biblică începe cu relaţia dintre spiritul divin şi abis. Teologia spune că Dumnezeu, care este Fiinţa pură, a făcut lumea din neantul pur (ex nihilo). Hegel începe deci ca şi Geneza, însă are un alt parcurs, care urmează Geneza şi în acelaşi timp se abate de la ea. Şi Noica, ca şi Hegel, se loveşte de relaţia dintre Fiinţă şi Neant. Hegel a afirmat identitatea celor două în regim nedeterminat („Fiinţa pură, este totuna cu neantul pur”).
Noica, aşa cum am văzut, ne avertizează că nu trebuie să începem cu întrebările ultime, ci să punem întrebarea asupra lucrurilor umile. Nici prin Dumnezeu, cum face Hegel, şi nici prin om, cum face Heidegger, ci prin lucruri. În acest caz, gândirea, plimbându-se printre lucruri, constată mai degrabă absenţa decât prezenţa ei. Fiinţa este mai degrabă un nicăieri decât peste tot. În acest impas ontologic, Noica atinge două probleme teologice:
1. Problema apofatismului (Teologia negativă vorbeşte şi ea despre un nicăieri al suprafiinţei divine şi despre o totală disanalogie între lucruri şi Fiinţă).
2. Prin teza contradicţiei unilaterale, conform căreia lucrurile neagă Fiinţa, dar Fiinţa nu neagă lucrurile, este atinsă o problemă esenţială: relaţia dintre chenoză şi iubire. În Vechiul Testament, omul îl nega pe Dumnezeu prin păcat şi Dumnezeu îl nega pe om prin anihilare, supunere şi pedeapsă. În Noul Testament oamenii îl neagă pe Dumnezeu (îl judecă şi îl crucifică), iar Dumnezeu nu îl neagă pe om, ci-l îmbrăţişează de pe cruce. Avem aici o contradicţie unilaterală între om şi Dumnezeu, la fel cum la Noica există o contradicţie unilaterală între lucruri şi Fiinţă. Omul neagă divinul şi divinul nu neagă omul, ci îl cuprinde, la fel cum lucrul la Noica neagă Fiinţa dar Fiinţa cuprinde lucrul. Teza lui Noica susţine că ceea ce este superior trebuie să aibă milă de ceea ce este dedesubt. Întregul trebuie să se îndure de parte, chiar dacă partea neagă întregul. Avem aici o imagine a temeiului mântuirii.
O altă corelaţie între ontologia lui Noica şi dogmatica creştină este legată de tema chenozei, dar nu a chenozei mântuitoare de care vorbeşte Noul Testament, ci a chenozei întemeietoare de care vorbeşte Geneza. Teologii susţin că lumea nu poate fi salvată decât prin mecanismul prin care a fost creată. Dacă lumea a fost mântuită prin sacrificiu, rezultă că ea a fost creată prin sacrificiu (Dumnezeu instituie neantul, care este altceva decât El). Noica îşi începe ontologia cu această chenoză în care vidul de Fiinţă este mai degrabă origine ontologică decît neant pustiitor, ceea ce arată că neantul este instituit prin sacrificiul Fiinţei, care rămâne totuşi neafectată în ea însăşi de acest sacrificiu. Şi din punct de vedere dogmatic, Fiinţa rămâne impasibilă.
În prima parte din Devenirea întru Fiinţă, Noica se războieşte speculativ cu Fiinţa lui Parmenide, deci cu Fiinţa plenară şi afirmativă a oricărui monism ontologic. El susţine că, dacă o astfel de Fiinţă este lăsată în plenitudinea ei, ea suprimă din start posibilitatea lumii. Ca atare, această plenitudine trebuie să se sacrifice pe sine ca lumea să devină posibilă. Noica îşi începe Tratatul direct cu sacrificiul fundamental care instituie lucrurile, şi nu cu caracterul imperial al plenitudinii Fiinţei. Acest lucru îi dă lui Noica un temei mult mai adânc pentru dialectică, a cărei imagine arhetipală rămâne unda. Interpretarea lui Sorin Lavric la ontologia lui Noica a avut ca teză centrală ideea că autorul a generalizat filosofic un concept ştiinţific din domeniul fizicii, legat de mecanica ondulatorie şi cuantică. Credem totuşi că filosofia nu este o generalizare a ştiinţelor, Sorin Lavric înlocuind aici o deducţie transcendentală cu o inducţie empirică.
Problema undei însă rămâne în picioare, nu pentru că unda ar fi un caz particular studiat de ştiinţă şi ridicat la rangul de generalitate filosofică, cum susţine domnul Sorin Lavric, ci pentru că unda este un arhetip care se actualizează şi într-un concept matematic şi într-unul speculativ, dar şi într-unul empiric. Din punct de vedere speculativ, unda este arhetipul dialecticii, însă dialectica presupune balansul între Fiinţă şi nefiinţă, între noapte şi zi, între potenţă şi act, între ce este şi ce poate fi. Mai semnificativ, însă, este faptul că temeiul arhetipului dialectic este chenoza, deci sacrificiul. Aşadar, unda este un arhetip metafizic şi teologic fiindcă este legat de liturghia Fiinţei de la începuturi pentru ca lumea să fie posibilă. La această natură arhetipală a undei se face referire în Noul Testament, când „Fiul Fiinţei” spune în parabola Vameşului şi a Fariseului: „Oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca XVIII,14). Este evident că arhetipul undei nu coincide cu conceptul ei ştiinţific şi nici nu este o generalizare a lui. Pe de altă parte, nu putem exclude ca tocmai acest concept ştiinţific să fie şi el tot o actualizare la nivel matematic a unui arhetip teologic al chenozei. Noica merge pe aceeaşi logică a chenozei ca act fondator al dialecticii ca şi ontologia neotestamentară, această revelaţie putând fi suspectată ca una din sursele nedeclarate ale lui Constantin Noica.
În sfârşit o ultimă corelaţie între ontologie şi teologie, de data aceasta neonorată de Noica, este lansată în Modelul cultural european, unde Noica reia o idee prezentă şi în Jurnalul de idei: teza Unului Multiplu, teză de origine greacă, dar care îşi găseşte cea mai bună actualizare în dogma trinitară. Această versiune a Unului-Multiplu, dată de creştinism, este pusă de Noica la fundamentul însuşi al ideii europene. Am spus, pe de altă parte, că Noica nu onorează acest lucru pentru că în următoarele capitole Modelul cultural european autorul nu are în vedere un silogism dedus din premisa Unului Multiplu dogmatic. Astfel, Noica nu a actualizat logica dogmatică a antinomiei transfigurate profeţite în Eonul Dogmatic de Blaga, filosof care, trebuie să recunoaştem, a gândit mai adânc Unul-Multiplu dogmatic decât filosoful de la Păltiniş. Ca teolog, cred că tocmai această revendicare speculativă de la teza Unului-Multiplu dogmatic l-a făcut pe Noica să fie inegal orientat faţă de binomul Platon-Aristotel. Este clar pentru oricine citeşte dialogul Parmenide că Platon este mult mai aproape de formulele dogmei decât tot ce a spus Aristotel despre Unu-Multiplu în Metafizica. Aceasta ar fi o raţiune speculativă la rezistenţa lui Noica la Aristotel.
În concluzie, considerăm că multe din aserţiunile metafizice ale filosofului de la Păltiniş pot fi citite în cheie teologică. Lipsa unor astfel de corelaţii se datorează în primul rând faptului că exegeza Tratatului este abia la început. Cu excepţia contribuţiilor celor doi discipoli ai lui Noica, Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu, şi ale lui Florin Octavian, redactorul „anuarului de arte speculative” Castalia, nu s-au scris până acum la exegeza nicasiană decât prolegomene.
În general, filosofii practică un creştinism metafizic, speculativ, un creştinism contemplativ, deci ioaneic, nu paulin. Conversia paulină survine în urma unei mutaţii existenţiale, în urma unui şoc mistic. Pavel se converteşte prin relaţie cu natura umană a lui Hristos (Pavel îl întâlneşte pe drumul Damascului şi este întrebat de ce-l prigoneşte), pe când Ioan se plasează de la bun început în temei. Filosofii existenţiali, ca de pildă Kierkegaard şi Heidegger, se originează metafizic în teologia paulină, pe când cei contemplativi, cum ar fi Spinoza, Hegel sau Noica, în teologia ioaneică.
În definitiv, între filosofie şi teologie există o relaţie de natură muzicală, aşa cum atenţionează filosoful din poezia Preot şi filosof a lui Eminescu: „Noi suntem de cei cu-auzul fin / Şi pricepurăm şoapta misterului divin”. Noica a avut cu siguranţă un astfel de organ auditiv, hipersensibil la vibraţiile Transcendenţei.