CIORAN SAU ANTITETICA ABISULUI

Pentru Cioran răul nu poate fi acceptat într-un regim contrafactual. Tonul contestatar al teologiei lui Cioran porneşte de la discreditarea referatului biblic al genezei. Autorul Tratatului de descompunere nu pare se fie preocupat de problema unei creaţii iniţiale necorupte.
Motiv central al hermeneuticii religiilor la Mircea Eliade, problema lui illo tempore, a timpului originar şi integru fiinţial, la Cioran, pare să devină o structură ontologică irelevantă. Deşi vorbeşte despre cădere pentru el căderea este echivalentă cu naşterea. Acesta este punctul fundamental pe care Cioran îşi va clădi cascada de invective aduse Demiurgului. Pentru Cioran a cădea înseamnă a fi. El ar fi vrut să nu se fi născut. Dezacordul lui Cioran în raport cu ontologia creştină poate fi evidenţiat prin chiar natura nostalgiei metafizice pe care o încearcă. Cioran nu regretă paradisul ci nefiinţa. Pentru el paradisul este un echivalent al plictisului, iar Eternitatea o formă afirmativă a angoasei. Disperarea fundamentală a lui Cioran nu este legată de verbul a nu fi ci de contrariul lui. Pentru el nefiinţa este metafora ontologică a păcii.
Ontologia lui Cioran nu poate fi înţeleasă fără o ciudată suprapunere a budismului cu creştinismul. Având o nostalgie a depăşirii contradicţiilor şi a suferinţei prin extincţie este un om eminamente chinuit de problema creştină a păcatului originar. Pentru Cioran nu pot exista decât două religii: creştinismul şi budismul. Din motive creştine Cioran este un budist ratat. Având o extraordinară sete de consumare a contradicţiilor nu pare animat de liniştea impersonală a Nirvanei. Trăindu-şi până la paroxism cea mai neînsemnată dispoziţie digestivă, gândul eliberării de trup şi de făptuire îi figurează un contra exemplu ascetic pentru care el se simte inapt constitutiv. Budismul a dus atât de departe gândul extincţiei încât nu numai trupul ci chiar şi eul îi pare a fi un composit, ceva destinat pieirii. Fascinat de extincţia ego-ului Cioran nu poate accepta pe cea a viscerelor. O criză de stomac va avea o forţă infinit mai mare pentru Cioran decât cogito-ul cartesian. Iată-ne aruncaţi în nostalgia creştină a unei Eternităţi în trup. Este de plâns aici cangrena viscerelor, forma prin care Cioran îşi exprimă regretul de a nu fi fost. Este forma în care trupul îşi revendică dreptul la plenitudine. Există o nostalgie a trupului la Cioran care-l pune în divorţ cu budismul. Un budist nu-şi va lua niciodată atât de în serios insomniile, ci va găsi o tehnică de meditaţie prin care să le elimine. Pentru un budist o criză va fi o anomalie ce trebuie depăşită, dar nu va fi un mod de a fi în care persişti cu încăpăţânare şi fanatism. Pentru a accede la valoarea soteriologică a unei crize, pentru a înţelege că în definitiv criza nu este un moment integrabil, ci este o stare constitutivă, trebuie să ai acces la disperările şi extazele misticilor creştini. Budistul este mult prea suveran şi detaşat pentru a actualiza disonanţa extazului şi disoluţiei.
Pentru a avea o asemenea învecinare stranie între sublimul Fiinţei teologilor şi neant trebuie acceptată o stare ontologică pozitivă care este mai mult decât vacuitatea budistă. Pasionat de excesele prin care mistici îşi consumau erosul în dumnezeire, Cioran va fi constrâns de spiritul lui muzical să poate cu sine şi să nege Transcendenţa teologilor. Neavând gust pentru afirmaţie Cioran va scormoni hăurile creştinismului şi nu lumina lui.
Dispreţuind silogistica va avea un suprem dezinteres pentru o posibilă coerenţă teologică menită să explice ordinea dată a lumii. Cioran nu avea nevoie de Dumnezeu ci de lipsa Lui ca să-l poată afirma („toată viaţa l-am căutat pe Dumnezeu dar am făcut totul pentru a nu-l întâlni”). Pe scurt, ca şi pentru asiatici răul constă în însuşi verbul a fi. Dar ca şi creştin el va trăi acest neajuns ontologic ca pe un viciu. În definitiv nimic nu este mai indecent pentru Cioran decât faptul de a fi. Iată aici concentrate toate motivele unui scandal metafizic. Dacă nu Dumnezeu a făcut creaţia bună şi dacă nu omul a corupt-o, dacă Dumnezeu se manifestă prin această boală cosmică atunci trebuie cu siguranţă intentat un proces invers celui pe care-l face Biblia omului. Este vorba aici despre un transfer de vină şi de o nerecunoaştere a rolului libertăţii în geneza păcatului.
Sursa injuriilor lui Cioran la adresa Transcendenţei nu se află într-un capriciu sau intr-o simplă destituire a bunătăţii divine, ci într-un mit gnostic, contrar celui biblic. Zeul creează lumea direct în starea ei actuală. Temporalitatea este maladivă prin esenţa ei şi nu prin manifestările ei. Avem aici cheia pentru decodarea unor expresii ca Demiurgul cel rău şi Cădere în timp.
Fractura cosmică la Cioran este expresia unei disonanţe metafizice, a unui acord ultim nerezolvat (Cioran vorbeşte despre crispările lui Dumnezeu care pot fi sugerate de sunetele de orgă dezlănţuite într-o catedrală goală). Îndurerat de condiţia lamentabilă a trupului, Cioran va împinge interogaţia până în zona în care carnea apare ca un nonsens.
Apocalipsa nu este pentru Cioran un final al unei lumi ce nu trebuia să fie, ci este o structură fundamentală a fiinţei. Dacă există ceva atunci acel ceva nu poate fi decât infectat de sfârşit; orice răsărit este un declin camuflat.
Întreaga structură a filosofiei lui Cioran trebuie să pornească de la premisele amintite. Dacă Dumnezeu îşi proiectează contradicţiile prin actul creaţiei, atunci atitudinea omului faţă de un astfel de demiurg nu poate fi decât tensionată. Există o simetrie antinomică: unui Dumnezeu inconsecvent ontologic i se contrapune un om inconsecvent mistic. Dacă zeul nu a putut fi terapeutul cosmosului atunci cum ar putea vindeca el rănile metafizice ale fiinţei umane. Dacă nu a putut fi prezent pe toată sacra vieţii într-un asemenea mod încât moartea să devină o imposibilitate logică atunci cum va putea fi el prezent în contradicţiile şi nesomnul unei fiinţe blestemate cu conştiinţă (,,Omul este un animal care nu poate dormi”).
Drama lui Cioran poate fi asemănată, după cum sugerează Andrei Pleşu, cu imaginea dintr-o tauromahie. Cine-i victima şi cine-i călăul? Oare nu Dumnezeu îi arată pânza roşie victimei ca să-l înfurie? Oare Zeul este îndrăgostit de agonia victimei lui? Cioran s-a comportat cu Dumnezeu mai degrabă ca un taur decât ca un toreador. A fost mai degrabă victimă decât asasin.
Unui zeu care-şi consumă atotputernicia şi neputinţa într-o bucată de carne gânditoare nu i se poate răspunde decât cu un om răzvrătit, adversar al Transcendenţei. Există aici un vid de dumnezeire, o carenţă de absolut, dar un vid trăit simultan ca reproş şi eliberare. Prezenţa lui Dumnezeu este la fel de insuportabilă ca absenţa lui („Doamne fără tine sunt nebun şi cu Tine înnebunesc”). Nevoia lui Cioran de Dumnezeu este riguros echivalentă cu nevoia lipsei de Dumnezeu. Cioran stă sub semnul unei încălcări flagrante a principiului noncontradicţiei, a unei febre mistice întoarse pe dos care sfidează principiile logicii. Putem spune despre Cioran că este un apofatic, dar apofatismul lui se constituie pe antinomii de alt ordin decât cele ale apofatismului clasic (aeropagitic). Dacă expresiile negative ale corpusului aeropagitic vizau excelenţa şi superlativul ontologic, atunci prin contrast apofatismul lui Cioran ţinteşte mai degrabă într-o zonă a retragerii lui Dumnezeu din lume, a unui Deus otiosus. După ce Dumnezeu a creat această lume saturată de sfâşiere şi declin, cum s-ar exprima Cioran, se retrage. Există o pudoare divină în faţa propriei creaţii. Cioran nu este decât un derbedeu metafizic care pretinde explicaţii, sileşte zeul să-şi justifice greşelile comise în plan sublunar. Pentru Cioran statutul unei divinităţi retrase este insuportabil existenţial şi inacceptabil logic. Scandalul unei creaţii imperfecte nu este depăşit decât de cel al unui Dumnezeu absent, iar această absenţă este sursa în cel mai înalt grad pozitivă a descentrării ontologice, a lipsei de identitate metafizică a fiinţei.
Unul dintre lucrurile care l-au contrariat cel mai mult pe Cioran în ce priveşte sfinţii era febra lor erotică şi depăşirea organicului. Acest amor divin, rămas neîmplinit, i-a otrăvit existenţa şi i-a alimentat injuriile. Dumnezeul lui Cioran nu este apofatic din cauza insondabilităţii lui ci din cauza absenţei lui existenţiale. Întrebarea este nu cât de departe este Dumnezeu de cosmos, ci de ce ne pune pe noi ca fiinţe perisabile să-i experiem, să-i măsurăm depărtarea.
Apofatismul creştin de factură tradiţională nu este niciodată apofatismul absenţei lui Dumnezeu din lume. Un asemenea apofatism ar fi fost incompatibil cu ideea întrupării şi a învierii. Pentru mistici, antinomia este o expresie a statutului incomprehensibil al divinităţii. Pentru Cioran dimpotrivă antinomiile exprimă în egală măsură contradicţiile omului în faţa lui Dumnezeu şi ale lui Dumnezeu în faţa umanităţii. Antropomorfismul lui Cioran este reflexul credinţei într-un Dumnezeu imperfect, al unui Dumnezeu care are prea puţine lucruri de împărţit cu tratatele de metafizică. Fără discuţie Cioran nu şi-ar fi putut exprima neliniştile fără un paroxism al eleganţei, fără o aristocraţie a disperării. În definitiv Cioran nu a fost un simplu disperat după cum nu a fost nici un banal estet. El a ridicat stilul la rang de metafizică şi a dat metafizicii exigenţa unei geometrii a expresiei. Iată deci punctul în care Cioran se revendică de la părintele său Pascal. Cunoscător perfect al limbii moraliştilor Cioran a condus-o până-n teritoriile scrutate de disperările lui Pascal. Numitorul comun al metafizici lui Cioran cu structura ontologică pascaliană este aceea a crispării în faţa infinitului care nu de puţine ori este travestit în cosmologie. Pascal, oricât ar fi de suferind, nu recurge la invectivă, nu devine agresiv cu Cerul. Cioran însă, ridică defăimarea la rang de „metodă” a interogaţiei teologice. Iată o poziţie existenţială riscantă care este de natură să sporească suferinţa celui care şi-o asumă, fără să poată conduce la o soluţie.
Şi totuşi e prea multă muzică, extaz şi delir, interogaţie, reproş şi dor după infinit în scrisul lui Cioran încât să nu fi smuls un zâmbet sau o lacrimă de pe chipul Transcendenţei. Prin Emil Cioran s-a certat Dumnezeu cu sine.