Jocul eonilor

I

Suferinţa din ospicii
Revoluţii, boli, războaie,
Triste apusuri de imperii,
Premature morţi de genii
Toate stau desfăşurate
Într-un cosmic joc de şah
Mută îngerii monadici
Judecăţi şi acte pure,
E ospăţ de matematici
Scapără din minţi eonii
Şi istoria e un joc,
Iar Tu eşti şi nu eşti
Şi taci şi grăieşti
Maiestate.
II
Sunt numai coarde vibrante
Un pian fără margini
Rătăcind pustiu printre spaţii.
Pe claviatura mea, imponderabil,
Valsase Dumnezeu desculţ.
Odată a uitat să-şi lepede sandalele.
„Doamne mă dezacordezi
Şi nu te vei mai cânta prin mine”, strigai,
Dar El se crispa în înalturi
Rostogolindu-şi lumina în transcendente rotaţii
Peste pulberea mea.
De atunci rătăcesc prin ospicii
Îngânând rapsodia nefiinţei.

III

Mă adie un tremur
Viscolind din Adânc,
O frică petrificată în colţuri
Striată,
Triunghiulară,
Pătrată.
Unde-i femeia?
Gravidă de sfere.
În cerc ameţit să mă pierd
Să simt cum cerurile devin fluide
Şi curg prin ochii lui Dumnezeu
Şi ai mei
A venit femeia
A venit
O serpentină mărginită
De două paralele
Ce curg în infinit.
A venit femeia
Să-mi vindece frica în colţuri
Striată
Triunghiulară
Pătrată
A plecat femeia,
Dasein-ul cu rochie.
Din pânză ţesută în Eden şi Abis,
Dar frica nu-mi mai trece
Athanor, Athanor,
Toridă peşteră rece.

IV

Mă răstignesc pe o cruce
Cu o infinitate de braţe,
Cu o infinitate de răni care strigă muzica suferinţei.
Durerea are multe întinsuri
Spaţii înroşite de sânge şi spălate în lacrimi.
Spinii cugetului,
Coroana celui care domneşte peste împărăţia lamentaţiei
În locul în care râsul este hohot de jale
Nesomnul,
Dilatare hidoasă a conştiinţei că sunt,
Candelă în noaptea nepăsării.
Tristeţea,
Stigmat purtat de nomazii cereşti,
Într-un tărâm fără noimă apăsat şi zdrobit
De densitatea opacă a materiei.
O, singurătate, deşert al timpului
Ce întoarce spatele Luminii,
Lepădându-şi nimbul în genuni.

V

Lucrurile se retrag din prezent
Rămâne doar trupul meu
Mărşăluind suspendat pe spinarea vidului.
Nu există nici ritm, nici timp, nici măsură
Zero-ul a adormit.
Visează transfigurarea în semnul Infinitului.
Orice pas în faţă este o retragere,
Sorii se sting, se răcesc livizi,
Cosmosul e o carieră de piatră pustie.
Plouă cu pulbere siderală,
Stejarii se fac mici
Se înghesuie în ghindă
Bătrânii se fac prunci,
Dau buzna în pântecele mamei
Şi alfabetul începe cu Omega.
Cifra şapte se prăbuşeşte-n unu
Ce stă aplecat pe marginea golului.
Trezeşte-Te Doamne!
Încă un pas, ne strângem şi nu vom mai fi.

VI

Colosale rotaţii se aud în eter
Cad muzici din adâncuri cereşti,
Miliarde de lumi plutesc risipite-n splendoare,
Pleiade de locuri sonore.
Strivit de nemărginire
Am întrebat Neclintitul:
De ce există Edenul şi nu noaptea,
Zvonul ceresc şi nu tăcerea?
Un murmur se-aude-n adâncuri
Clătinând stâlpii lumii.
Vine cutremurul să sape-n granit epitaful istoriei,
Tunetul Judecăţii să zgâlţâie bezna,
Măreţia să-şi zidească un pământ cristalizat din raze,
Un popor cu trupuri ţesute din fulgere,
Tremură luminile, se topesc
Şi cad aprinse în lacrimile Luminii.

VII

Ştiu, sunt putregai,
Timp cu intestine.
M-am jucat cu viermii
Am înghiţit ţărână.
Am degustat întunericul
Dar nu mă pot împăca
Cu împărăţia nopţii.
Lasă-mi forma Stăpâne!
Ochii, braţele, genunchii pe care
M-am târât căutându-Te ostenit.
Ia-mi cărţile, apă ce adapă-ntrebătorii
Inaintând în deşert,
Dar nu-mi lua
Trupul meu, prietenul
Pe care l-am ferit de frig.
Lasă-mi forma, Elohime,
Nu mă strica!
Dar mai ales de forma femeii
Nu te atinge.
Vreau trup cu sâni,
Vreau coapse de carne
Nu coloane reci de lumină
Doamne, de ce-ţi negi
Arhitectura?

VIII

Timpul este o cârjă
Pe care a purtat-o
Dumnezeu
Când era bolnav.

IX

Artistul este profetul
Care are vedenia coagulării
Rănilor Luminii.