LEGEA VOTULUI UNIPECUNIAR

Faptul că legea votului uninominal elaborată de actualul legislativ constituie un hibrid mioritic care ocultează libertatea electoratului este deja de notorietate chiar şi pentru cei ce nu au avut răgazul unei lecturi integrale a textului.

Cum e posibil ca un candidat care a acumulat 49 % din voturi într-un colegiu uninominal să piardă, în timp ce un alt candidat din acelaşi colegiu uninominal sau de aiurea, cu un procent de 10 % (situat pe locul doi sau trei), să intre în parlament dacă partidul din care face parte obţine la nivel judeţean şi naţional un scor apreciabil? Ce formă de scrutin uninominal este aceea în care peste 90 % din mandatele de parlamentari vor fi redistribuite de calculator în funcţie de rezultatele partidelor politice pe judeţ şi pe ţară?

În ţările Uniunii Europene în care se practică una din variantele scrutinului uninominal se respectă principiul sacru al acestui tip de scrutin: candidatul care obţine cele mai multe voturi (majoritate relativă) într-un colegiu uninominal, indiferent de numărul tururilor de scrutin (unul sau două), câştigă mandatul de parlamentar. Numai politicienii români, de frica confruntării directe cu electoratul, au ales această monstruoasă, sincretică şi inextricabilă formă de scrutin care, departe de a aduce o schimbare pozitivă în reforma clasei politice româneşti, perpetuează şi amplifică într-o formă criptică arbitrarietăţile vechiului vot proporţional (de listă). De dragul dulcelui somn politic, aducător de venituri financiare fabuloase, politicienii, aceşti călăi ai democraţiei româneşti, au preferat un sistem de vot confuz, cabalistic, dificil de calculat, viciat procedural şi arbitrar în detrimentul unui sistem de vot uninominal simplu, just şi comprehensibil (vot uninominal cu două tururi de scrutin şi majoritate relativă).

După aproape 20 de ani de la momentul decembrist, în care confuzia, stagnarea democratică şi deriva economică sunt realităţi ce definesc cu fidelitate acest segment temporal, România nu-şi mai poate permite să tolereze subminarea sistemului de vot, atentatul la valorile democratice comis de către o clasă politică perversă, recrutată în cea mai mare parte din vechile structuri comuniste. Aceşti belferi burtoşi, aceşti gerontocraţi agramaţi, impertinenţi şi autosuficienţi, această haită reumatoidă a cărei unică ţintă este acumularea ilicită de averi, ar trebui să primească neîntârziat oprobriul opiniei publice.

Nu intenţionăm să facem aici o critică exhaustivă legii votului uninominal. Ne rezumăm doar la câteva amendamente esenţiale, preferând să încercăm o decriptare a articolului 48, care reglementează redistribuirea voturilor.

În cazul redistribuirii se aplică două unităţi de măsură: pentru stabilirea coeficientului electoral al unei circumscripţii, se calculează cu o scrupulozitate pro domo până la a opta zecimală inclusiv (art. 48, alin.12). În cazul candidaţilor independenţi însă, sunt ignorate nu numai zecimalele, ci şi procentele, uneori deloc de neglijat, obţinute la vot, acestea revenind într-un mod, grosolan discreţionar şi arbitrar partidelor. Fie şi numai aceasta inechitate ar justifica constituirea candidaţilor independenţi într-o alianţă electorală la nivel naţional pentru a beneficia ca şi partidele politice, alianţele politice sau alianţele electorale de redistribuirea voturilor neutilizate. În acest mod ar putea fi împiedicată redirecţionarea voturilor independenţilor perdanţi către partidele politice. Acelaşi algoritm de calcul care funcţionează în cazul partidelor politice la redistribuirea mandatelor, ar trebui să fie valabil şi pentru presupusa alianţă electorală a candidaţilor independenţi, care odată constituită, ar beneficia statutar şi de acel drept elementar de care sunt privaţi, şi anume de a putea avea observatori în circumscripţiile electorale care să asiste inclusiv la numărarea voturilor.

O altă carenţă a votului uninominal este legata de prevederea din art. 48, alin.7, lit. c, care dispune ca în cazul neatribuirii tuturor mandatelor, Biroul Electoral Central să procedeze la atribuirea acestor mandate prin practica aleatorie şi sinistră a tragerii la sorţi. Acest procedeu contravine spiritului firesc al democraţiei, compromiţând totodată principiul reprezentativităţii. E adevărat, o astfel de practică funcţiona în antichitate. Democraţiile moderne însă au propus sisteme electorale fundamentate pe libertate electivă.

Din punct de vedere al eticii electorale, legea votului uninominal este de asemenea departe de a elimina actele de corupţie. Taxa oficială pretinsă unui candidat pentru campanie (50.000 de euro) plus alţi 100.000 sau mai mult, daţi ilegal partidului pentru a fi desemnat într-unul din colegiile uninominale, tipărirea programelor electorale, panotajele, afişele, pliantele, publicitatea în mass-media, plata timpilor de antenă la televiziunile private, depozitul depus la prezentarea candidaturii, consilierii de imagine, consilierea din partea firmelor de consultanţă politică, salariile echipei de campanie, transportul candidatului şi a suitei în colegiu, spectacolele de muzică uşoară şi populară, etc. vor face ca un candidat să scoată din buzunarul propriu şi al firmelor susţinătoare sume de până la 500.000 de euro. Asta în cazul în care excludem mita electorală pe care unele partide şi candidaţii au început deja sa o furnizeze sub diverse camuflaje electoratului rural. De altfel, unul din „avantajele” actualei formule de scrutin uninominal este falicitarea mituirii electoratului de către liderii (baronii) locali pentru că, nu-i aşa, e mai la îndemână să cumperi 60-70.000 de cetăţeni, câţi intră, de pildă, în componenţa unui colegiu de deputaţi, decât un judeţ de 500.0000 de locuitori. Partidele nu au nevoie de intelectuali, de oameni de cultură creativi şi oneşti, dar fără bani, ci de executanţi, de sfertodocţi potenţi economic, de potenţial financiar, nu de aur cenuşiu. Iată de ce legea votului uninominal ar putea fi numită, fără teama de a greşi, legea votului unipecuniar.

Conform prezentei legi a votului uninominal, există două tipuri de redistribuire: una pe judeţ, şi alta la nivel naţional, în funcţie de rezultatele alegerilor. În cadrul primei etape de redistribuire se determină numărul voturilor pe care le-a obţinut fiecare formaţiune politică pe judeţ, de pildă, PD-L 30% , PNL 25% , PSD-PC 20%. Celelalte procente de până la 100 % respectiv 25 % aparţin independenţilor perdanţi şi partidelor care n-au trecut pragul de 5 % pentru a intra în Parlament. Numărul de voturi exprimate pentru cele trei partide la nivel judeţean care au trecut pragul de 5 % se împarte la numărul de mandate care se acordă pe judeţ (separat la deputaţi şi senatori). Să presupunem că în judeţul Sibiu din cei 420.000 de cetăţeni se prezintă la vot 200.000. Asta înseamnă că PD-L a primit 60.000 de voturi, PNL 50.000, iar alianţa PSD-PC 40.000. Voturile pierdute (candidati independenti perdanţi şi partidele care n-au trecut pragul de 5 %) sunt în număr de 50.000. Deci luăm cele 150.000 de voturi care au mers la cele trei partide şi împărţim la 6 (în cazul deputaţilor). Avem astfel 25.000 de voturi, număr care corespunde unui mandat pe respectivul judeţ. Calculând de câte ori intră acest număr în numărul de voturi obţinut de fiecare partid pe judeţ, avem următoarea situaţie:

PDL = 60.000 : 25.000 = două mandate şi 10.000 de voturi rest

PNL = 50.000 : 25.000 = două mandate şi 0 rest

PSD-PC = 40.000 : 25.000 = un mandat şi 15.000 rest

La etapa pe ţară a redistribuirii merg aceste restituiri. Deci, numărul de voturi reportate pe ţară în judeţul Sibiu ar însuma 25.000.

La nivelul celei de-a doua etape de resdistribuire a mandatelor (pe ţară) se procedează astfel: se face o listă cu toate partidele care au trecut pragul electoral. Apoi, pentru fiecare partid se face suma resturilor rămase din toate judeţele. Fiecare din aceste sume se împarte la numărul de mandate rămase nerepartizate din fiecare judeţ. Revenind la presupoziţia că vor exista trei mari partide care vor trece pragul electoral (PD-L, PNL, Alianţa PSD – PC) vom avea 3 x 43 operaţii de împărţire (numărul 43 reprezentând numărul circumscripţiilor electorale) şi deci tot atâtea câturi. Acestea vor fi ordonate descrescător, iar cel mai mic dintre ele va reprezenta coeficientul electoral pe ţară. Fiecare partid va primi în această etapă de redistribuire atâtea mandate de câte ori coeficientul electoral pe ţară intră în acea sumă a restituirilor rămase de pe judeţe a partidului. Următorul pas constă în a stabili căror circumscripţii (judeţ) le vor reveni aceste mandate obţinute de fiecare partid. Dacă, de pildă, PSD obţine 20 de mandate din redistribuirea pe ţară, se pune problema spre ce candidaţi PSD, din care circumscripţie vor merge aceste mandate. Aici se procedează astfel: pentru fiecare partid se ia fiecare judeţ la rând, iar restul de voturi rămase acelui partid în acel judeţ se împarte la suma resturilor acelui partid din toată ţara. Rezultatul astfel obţinut pe fiecare judeţ se înmulţeşte cu numărul de mandate obţinut de acel partid la distribuirea pe ţară. Rezultatul acestei înmulţiri este numărul de mandate la care partidul este teoretic îndreptăţit în acea circumscripţie electorală în urma redistribuirii pe ţară. Deoarece majoritatea acestor rezultate nu vor fi numere întregi, este nevoie de o ierarhizare a lor pe ţară şi separat pe circumscripţie pentru a stabilii care partid are prioritate în fiecare circumscripţie. Repartitorul fiecărei circumscripţii electorale se defineşte astfel: în fiecare circumscripţie electorală se întocmeşte un clasament al partidelor în funcţie de numărul teoretic de mandate ce revin în acea circumscripţie fiecărui partid (acest număr este socotit după metoda de calcul arătată mai sus). În acest clasament se reţin doar atâtea partide câte epuizează numărul de mandate care au mai rămas de repartizat în acea circumscripţie. Repartitorul circumscripţiei electorale este ultimul număr din acest clasament. Se întocmeşte o listă descrescătoare pe ţară conţinând numărul teoretic de mandate care revin fiecărui partid în fiecare judeţ (în urma redistribuirii pe ţară). Primul număr din listă se împarte la repartitorul circumscripţiei la care se referă numărul, rezultatul reprezentând numărul real de mandate al respectivului partid în acea circumscripţie în urma redistribuirii pe ţară. Se continuă apoi cu următoarele numere din lista descrescătoare pe ţară până se elimină treptat toate partidele şi toate circumscripţiile prin acordarea mandatelor cuvenite. În cazul în care un număr din lista ordonată pe ţară este mai mic decât repartitorul circumscripţiei la care se referă, se acordă totuşi un mandat. Există şi unele prevederi suplimentare care specifică modalitatea de desemnare a circumscripţiei care va primi mandatele în caz că acestea nu au fost repartizate în întregime pe circumscripţii în urma procedurilor descrise mai sus.

A treia etapă constă în stabilirea nominală a candidaţilor care primesc mandatele cuvenite unui partid anume într-o circumscripţie electorală (judeţ). Principiul de bază al atribuirii de mandate într-o circumscripţie electorală este acela că pentru fiecare colegiu se acordă un singur mandat. Candidaţii care, independenţi sau nu, obţin peste 50 % în colegiul în care candidează câştigă mandatul în mod direct. Pentru stabilirea celorlalţi candidaţi care vor obţine mandate se întocmeşte un clasament pe judeţ, în ordinea raportului dintre voturile obţinute de candidat şi numărul de voturi corespunzătoare unui mandat în acea circumscripţie (acesta din urmă a fost calculat în exemplul pe care l-am dat pentru judeţul Sibiu şi era de 25.000 de voturi). Din numărul de mandate cuvenite unui partid în acea circumscripţie în urma calculelor efectuate în etapele judeţeană şi naţională de redistribuire se scade numărul de mandate obţinut de candidaţi ai acelui partid prin majoritate absolută în colegiul în care au candidat, iar numărul de mandate astfel obţinut este cel care va trebui alocat partidului pe baza clasamentului mai sus menţionat al candidaţilor din acea circumscripţie, candidaţii mai bine plasaţi având, fireşte, prioritate şi ţinând cont totodată de principiul ca un colegiu să nu dea doi candidaţi pentru Parlamentul României. Acest principiu nu va putea fi încălcat decât în mod excepţional în cazul în care din calculele anterioare a rezultat că respectiva circumscripţie electorală trebuie să primească mai multe mandate decât era prevăzut iniţial.

Acest mecanism impersonal, arbitrar şi draconic de redistribuire a voturilor, ca şi alte consecinţe păguboase ale legii uninominalului pot fi contracarate doar de voinţa electoratului prin susţinerea masivă a unei candidaturi independente. Votând pentru un candidat independent, electorul îşi va conserva opţiunea transformând acest vot pseudo-uninominal într-unul uninominal autentic. Mai exact, Ion din Mediaş va vota pentru el, nu pentru Gheorghe din Poplaca, nici pentru Costică din Mizil. Dacă reprezentanţii partidelor politice sunt într-adevăr animaţi de o profundă conştiinţă civică şi vor să respecte integral puritatea actului electiv, îi invităm să renunţe la susţinerea maşinăriei de partid, la sprijinul financiar din partea grupurilor de interese şi să candideze în calitate de independenţi. Abia atunci electoratul va avea posibilitatea unei elecţii obiective epurată de prejudecăţi partinice, stereotipii politice şi abscondităţi legislative.

În concluzie, neajunsurile majore ale legii uninominalului ar fi următoarele: dificultatea aplicării ei datorită complexităţii de calcul, ocultarea libertăţii cetăţeanului prin redistribuirea votului altor zone electorale, defavorizarea candidaţilor independenţi, neînţelegerea modului de funcţionare a acestei legi, atât de către alegători, cât şi de către oamenii politici, ceea ce va da naştere la neîncredere în procesul electoral. În sfârşit, alt neajuns se referă la caracterul ei sibilinic, la conţinutul ei criptic.

Nu ne rămâne decât să aşteptăm cu emoţie comunicarea rezultatelor scrutinului legislativ din partea Biroului Electoral Central care în primele zile ale lunii decembrie se va transforma într-un oracol ale cărui răspunsuri pythice nu vor surprinde decât pe cei neiniţiaţi în logica bolnavă a jocului politic românesc postdecembrist.