LUCIAN BLAGA ÎNTRE FILOSOFIE ŞI TEOLOGIE

Spre deosebire de alte sisteme filosofice, care au ambiţia unor afirmaţii apodictice, sistemul lui Blaga nu certifică decât un unic concept, şi acela cu sens negativ: cel de mister. După cum Descartes susţine că singura certitudine este aceea a ego-ului, tot astfel Blaga afirmă că nu putem avea decat certitudinea misterului omniprezent. Până aici nu avem nimic original: orice formă de cunoaştere religioasă precum şi multiplele gnoze au o intimă relaţie cu misterul. În plus, teologia pe care Blaga o frecventase, este la rândul ei centrată pe ideea de taină. În sfarşit, marele lui contemporan, Martin Heidegger vorbea despre adevărul fiinţei ca ieşire din ascundere. Ceea ce este original in doctrina blagiană asupra misterului se referă la încercarea de a da acestuia o structură, de a crea o topologie şi chiar o topografie a misterelor.
Pentru Heidegger, cunoaşterea nu mai comportă o structură liniară şi cumulativă. În loc să vorbească despre o progresie a cunoaşterii ştiinţifice, despre o acumulare de date interpretate teoretic, Heidegger vorbea despre revelarea fiinţei şi despre adevărul ei. Dar ieşirea din ascundere a fiinţei nu era o dezvăluire transparentă a esenţei ei, ci camufla fiinţa. La Heidegger nu există o dezvăluire care să nu fie totodată o ascundere, nu există revelare care să nu însemne şi ocultare. De aici teza heideggeriană că uitarea fiinţei nu este un accident, ci ţine chiar de constituţia adevărului fiinţei.
La Blaga misterul nu este un echivalent al ignoranţei. Misterul nu este suma a ceea ce noi nu ştim. Misterul este pentru filosoful român o formă paradoxală de cunoaştere. După Blaga soluţia unui mister poate avea trei raporturi:
1.soluţia diminuează misterul
2soluţia menţine misterul
3.soluţia potenţează misterul
În funcţie de aceste trei direcţii Blaga imaginează o sarcină cognitivă a misterului asemănătoare numerelor în algebră. În acest sens vorbeşte de:
-plus cunoaştere (soluţia 1)
-zero cunoaştere (soluţia 2)
-minus cunoaştere (soluţia 3)

. Blaga susţine că există o dublă natură a intelectului sau o dublă funcţionare a lui dacă nu chiar ar fi vorba de două intelecte, două facultăţi cognitive. Prima este numită de Blaga intelect enstatic, care serveşte adaptării şi are o funcţie pragmatică, neproblematică şi care întreţine cu cunoaşterea un raport de relaţie liniară, fără tensiuni. Un asemenea intelect enstatic nu poate avea decât o plus cunoaştere. Cea de-a doua funcţie, intelectul ecstatic, poate avea toate cele trei forme (minus, plus şi zero cunoaştere). Spre deosebire de intelectul enstatic, care ar dezvolta o cunoaştere paradisiacă, lipsită de tensiuni, intelectul ecstatic crează o tensiune in obiect, producându-se o despicare efectivă a obiectului într-o latură fanică (arătată) şi o latură criptică (ascunsă). Blaga demonstrează cu exemple din teoriile fizice modul de funcţionare al acestui tip de cunoaştere şi al tensiunii ei interne (urmărirea modului de despicare epistemologică a obiectului) . Prin acestă despicare, obiectul îşi pierde omogenitatea şi îşi dezvăluie penumbra. Obiectul nu mai este un dat transparent a cărui cunoaştere ar depinde numai de multiplicarea unghiurilor de vedere. El este scindat chiar în interioritatea lui.
Pornind de la această tripartiţie a misterelor, Blaga analizează cunoaşterea de tip dogmatic în lucrarea Eonul dogmatic. În versiune blagiană, dogma nu reprezintă formularea unui mister de credinţă, ci o posibilă metodă, un posibil algoritm care poate fi extins şi în afara teologiei, cu funcţii cognitive fertile, inclusiv în câmpul ştiinţelor. Ideea investirii conceptului de dogmă cu valenţe metodologice şi epistemologice a constituit un fapt cultural cu totul original şi surprinzător. Nu e puţin lucru ca un filosof certat cu teologia oficială să sugereze, plecând de la dogmatica creştină, o dogmatică ateologică. Pentru Blaga, metoda dogmatică îşi caracterizează esenţa prin natura ei antinomică. Întotdeauna o dogmă presupune o antinomie, dar o antinomie care nu poate fi echivalată cu alte antinomii cum ar fi antinomia metafizică, dialectică şi cea ştiinţifică. Blaga ţine să diferenţieze antinomic dogmatica faţă de orice alt tip de cunoaştere antitetic nedogmatic. Cea mai importantă trăsătură a antinomiei dogmatice constă în faptul că se află într-un conflict profund cu logica şi că în sfârşit rezolvarea acestei tensiuni logice presupune scindarea unor concepte care în gândirea uzuală sunt date întotdeauna împreună căci avem de-a face cu termeni solidari. Rezolvarea unei contradicţii dogmatice se realizează tocmai prin scindarea unor termeni solidari. Acest tip de rezolvare a unei contradicţii va fi numită de filosof transfigurarea unei antinomii.
De pildă dogma Sfintei Treimi afirmă că Dumnezeu este şi unic şi trinitar. Evident, în enunţ vedem o contradicţie logică ce calcă principiul identităţii. (Ceea ce este unul nu poate fi mai mulţi). Rezolvarea acestei contradicţii se face când deja despărţim fiinţa şi persoana. Conceptul de persoană este subordonat celui de fiinţă. Deci Dumnezeu este unul după fiinţă şi întreit în persoane. O astfel de rezolvare nu este logică, ea amplifică tensiunea logică. Acest mod de cunoaştere îl identifică apoi Blaga în două teorii ştiinţifice: teoria cantoriană a mulţimilor şi mecanica cuantică.
Eonul dogmatic este o operă epocală, dogma fiind un mister formulat, structurat care forţează logica. Blaga încearcă o conjuncţie între teologie şi filosofie. El vrea un dialog consistent nu formal între cele două domenii ale spiritului. Eonul dogmatic este o piatră de hotar în teologie şi în filosofie. Scolasticii au aristotelizat dogma, pe când Blaga redă singularitatea şi originalitatea ei. Dogma la Blaga este ireductibilă şi la ceea ce spune Platon, în dialogul Parmenide, şi le ceea ce spune Aristotel şi la ceea ce spune Hegel cu privire la raportul Unu – Multiplu. Cu toate acestea, Blaga vede în dogmă numai o metodă de cunoaştere. El este mai mult descriptiv decât explicativ. Eonul dogmatic nu este nici paradisiac nici luciferic. Aici este vorba despre o a treia formă de cunoaştere. Aici misterul este mult mai amplu. Dispare dihotomia criptic-fanic. În dogmatică totul este criptic. Dogma transcede timpul şi istoria. Aşa că nu credem că greşim dacă numim această cunoaştere eshatonică.
O altă componentă fundamentală a gândirii lui Blaga este filosofia stilului expusă în Trilogia culturii şi mai ales în a treia parte a Trilogiei valorilor: Fiinţa istorică. Pentru Blaga stilul nu reprezintă o calitate a scriiturii, nu ţine de o estetică a scrisului şi nici măcar de diferenţa specifică ce marchează originalitatea unui autor sau a unei opere. Pentru Blaga stilul reprezintă o structură de adâncime a inconştientului care îşi pune amprenta pe toate faptele unei epoci începând de la marile creaţii ale spiritului şi terminând cu banalele realităţi cotidiene: vestimentaţie, comportament etc. Stilul reprezintă o morfologie a inconştientului, o morfologie abisală. O asemenea structură stilistică este asemuită de Blaga unui câmp cu liniile sale de forţă. Blaga crează conceptul de câmp stilistic, metaforă împrumutată din fizică pe care o înlocuieşte cu alta împrumutată din matematică: matrice stilistică. Structurile de rezistenţă ale unui stil vor fi atunci fie echivalate cu liniile de forţă ale câmpului stilistic fie cu determinaţiile unei matrici. Aceste structuri stilistice îşi pun amprenta şi asupra ştiinţei , şi asupra creaţiei ştiinţifice şi asupra sistemelor filosofice şi asupra religiilor. Pentru Blaga orice fel de revelaţie este determinată stilistic. El analizează structura stilistică a extazelor mistice, identificând diferenţe sau incompatibilităţi între tipurile de experienţă mistică. Întotdeauna reveleţia mistică este filtrată stilistic şi niciodată nu poate vedea absolutul independent de structurile culturale ale inconştientului. Şi mai surprinzător pare modul în care Blaga explică, utilizând aceeaşi grilă stilistică, teoriile ştiinţifice. Trecerea de la paradigma Ptolemeică la cea Copernicană şi Galileiană ţine de anumite schimbări stilistice. Astfel universul închis şi concentric al grecilor a fost înlocuit cu un uinivers infinit şi dinamic. Evident aici identificăm structuri prin care inconştientul se raportează la realitate şi care se schimbă de la o epocă la alta. Există o progamare destul de stranie a acestor descoperiri. Nici o descoperire ştiinţifică nu poate surveni, zice Blaga, dacât în epoca ce o face cu putinţă. Ca exemplu, Blaga aminteşte experienţa Michelson-Morley, care a condus la naşterea teoriei relativităţii. Dacă această experienţă ar fi fost făcută în timpul lui Galilei, şi existau suficiente mijloace tehnice în secolul al XVII-lea pentru a se realiza, ea ar fi fost luată ca un argument zdrobitor, decisiv pentru a demonstra că pamântul nu se învârte. Există la Blaga un determinism stilistic al istoriei. După ce în Trilogia valorilor analizează detrminismul în artă, în ştiinţă şi religii, în Trilogia cosmologică, în ultima parte a ei: Fiinţa istorică, Blaga urmăreşte acest determinism în istoria concretă a faptelor, a evenimentelor.
În sfârşit unul dintre punctele de forţă ale filosofiei blagiene este statutul metafizic al Marelui Anonim, prin care se poziţionează într-o direcţie radical diferită de ontologia creştină. În absenţa unei cunoaşteri pozitive asupra naturii realităţii, Blaga susţine că noi proiectăm explicaţii cu valoare mitică, mai naive sau mai elaborate conceptual, dar niciodată reale, riguros adevărate. Blaga propune prin cosmologia lui un mit metafizic. Acest mit porneşte de la o Fiinţă omnipotentă, un Dumnezeu, numit de Blaga Marele Anonim, mister suprem şi gardian al misterelor. Omnipotenţa acestui Dumnezeu este interpretată de Blaga într-un sens original, consecvent. Dacă Marele Anonim este atotputernic, atunci, el trebuie să aibă şi potenţă creatoare maximă, atunci el trebuie să poată crea alţi anonimi aidoma lui. Dacă Dumnezeu poate crea doar un cosmos inferior lui atunci acest fapt i-ar contrazice potenţa. Dacă Marele Anonim şi-ar da curs liber forţei lui creatoare , ar aduce la fiinţă în serie alţi Mari Anonimi cu nimic inferiori lui , dar o asemenea perspectivă ar genera o anarhie ontologică. Războiul pentru supremaţie între aceşti zei egali ar deveni inevitabil , teomahia ar fi o posibilitate de neînlăturat. Şi atunci nu dintr-un calcul egoist, ci din raţiuni ontologice profunde, pentru a salva centralismul existenţei, Marele Anonim decide să-şi autocenzureze la maximum potenţele creatoare. Singurele emanaţii ale Marelui Anonim provin din periferia lui şi nu din centrul lui. Astfel în loc de Dumnezei infiniţi, Marele Anonim creează particule infinitezimale de Dumnezeire (adică atomi de Dumnezeu). Acestea sunt diferenţialele divine. Diferenţialele se unesc în atomi fizici, structuri moleculare, corpuri fizice, aştrii, galaxii etc. Sufletul ar fi după Blaga el însuşi un astfel de compus format din cele mai subtile diferenţiale. Neavând o natură simplă, sufletul este el însuşi muritor. Problema unei vieţi eterne apare pentru Blaga ca un nonsens.
Tot ceea ce există în cosmosul văzut şi nevăzut este pentru Blaga agregat de diferenţiale divine, ele fiind indestructibile, simple şi eterne. Matricile sau câmpurile stilistice sunt forme de cenzură prin care Marele Anonim impune inconştientului o deformare, îl obligă să privească realitatea prin ochelari stilistici, adică incorect. Dacă omul ar ajunge la cunoaşterea adevărului, crede filosoful de la Lancrăm, ar deveni periculos. Apărând misterele de om, Marele Anonim îl apără pe om de sine însuşi, apărând în acelaşi timp ordinea cosmică.


În concluzie, diferenţa de fond dintre metafizica blagiană şi teologia creştină este că Dumnezeul teologilor se revelează, intră în relaţie personală cu fiinţa, nu se ascunde ca Marele Anonim.