Moartea lui Dumnezeu

lui Friedrich Nietzche

Sunt Cel ce Sunt
Glăsuia frenetic Stăpânul Atoate.
Stingherită, de veacuri lumea urzeşte o moarte.
O mână adulteră înjunghie pânza celestă.
Transcendenţa împresură noaptea funestă cu răcnete.
Dâra de sânge se prelunge pe Calea Lactee.
Constelaţiile aleargă ciocnindu-se-ntre ele.
În cădere, pleoapele demiurgice
Scapără fulgere. Tună.
Plouă cu lacrimi serafice, nebună furtună.
Copacii se topesc în flăcări sângerânde.
Sihaştrii-şi pun cenuşă pe umbrele plăpânde.
Ochiul faustic sfidează păzitorii de dogme.
Sub cerul străpuns, siluete diforme
Gătesc îngroparea.
Un sarcofag din piatră concubină
Coboară chipul bătrânului Tricefal
În temniţa Nefiinţei…
Vagabonzi metafizici împroaşcă cu bulgări…
Dar huma se mânie, azvârle jeratic,
Se spânzură vulturi, agonizează speranţe.
Florile se ceartă.
Nevrând să-şi îmbie darul,
Mamele adapă jivine.
Pulberea cosmică se adună în Nimburi,
Vântul se goneşte pe sine,
Chemând din genuni
Glasul Celui ce Este.
Roşesc călăii, văzându-şi înşelarea,
Fiinţa are nevoie de tată
Şi cerul şi pământul şi marea…
Setea de logos încheagă cuvinte.
Heruvii-şi acordă lirele sfinte
Cântând către gloate
Sunt Cel ce Sunt: Alfa şi Omega
Stăpânul Atoate.