O noapte cu Dumnezeu

I

Amurgul se roşeşte
Până devine negru pur,
Tot universul bea din cupa morţii,
Iese furul la pândă,
Bufniţele şi liliecii
Împânzesc văzduhul.
Greieri poligloţi,
Piane cu picioarele înfipte în mlaştini,
În diastola nopţii
Pulsează vocea zădărniciei.

II

Asemeni pământului,
Ce nu-şi poate vedea lumina
Aşa stau eu cu spatele
La Lumina Ta,
Autoeclipsă, eclipsă de Dumnezeu.
Iartă-mă, Prăpastie supraluminoasă,
N-am ochi de acvilă
Să-ţi privesc abisul de foc.

III

Ştiu Doamne,
Că eşti autorul acestei fugi cosmice,
Dar cum te împaci cu disonanţele?
Ciuma bubonică, războaiele, lepra, roata, holera, rugul,
Sifilisul, cutremurele,
Auschwitz-ul, cancerele, nebunia.
De ce amesteci miliarde de başi
Cu sunetul firav al unui flaut crăpat?
De ce sileşti bemolii
Să sângereze pe portative,
Şi notele să sughiţe
Înecate în lacrimi,
De dragul unor armonii
Doar de urechea Ta desluşite?
Numai Tu scrii pentru contrabas
Cu pereţi de cavou,
Pentru viori cu gât îndoliat
Şi corzi de intestine bolnave.
Te întreb Elohime,
De ce îţi place să creezi
În cheia MOR?

IV

În sanatoriul Tău cosmic
Roiesc fiinţe bipede
Contaminate cu virusul fiinţei.
E o rumoare macabră,
Ca o polcă bătută
În jurul unui sicriu.
Îngropăciune cu iz de carnaval
Şi nimeni Doamne, nu plânge
În acest spital,
Doar strigăte de mulţumire
Se aud pe la colţuri.
O clinică, am spus,
De-aţi înălţa măcar o clinică
Să vindece viaţa...

V

Simt Infinitul în agonie
Strivit între coordonatele lui Cartesius,
Ca un râu curge cerneala din cifra unu,
Hematii albastre se desprind din azur,
Cancere rebele
Rod şiruri de ecuaţii
Şi nihil negativum
Cu fălci negre
De aligator bătrân,
Aidoma unor vectori
Sătui de fizica neantului,
Mănâncă flămând
Din nimenea mea.


VI

Îndărătul cifrei zero,
Domnule Cantor,
Sunt tot atâtea imperii,
De minus transfiniţi
Câte ai văzut tu
Între zero şi plus infinit.
Clasa vidă
Este un pod
De sub ale cărui picioare adânci
Ţâşnesc în două direcţii,
Spre plus şi minus infinit,
Cascade spumegânde de alefuri
Acolo se dă bătălia cea mare.
Invizibile lănci
Se rup de cuirase eonice,
Strategi heruvimici
Îşi dispută hărţile vârstei de fier.
Acolo, în acel punct,
Se odihnesc
Principii numerelor,
Acolo se ridică veşnic de la sine
Omega la puterea omega.

VII

Pământul este un cer însămânţat cu cruci.
În Ziua de Apoi
Cimitirele vor deveni constelaţii.

VIII

A trăi pentru a putrezi
În împărăţia cârtiţelor.
Iată pubisul lumii
Mâncat de şancru,
Cămaşa poetului
Pătată cu sânge de înger,
Spitalul cu metafore înjunghiate
De mercenarii neantului.
Adânc Adâncit în Adâncurile Adâncimii,
Monadă cu ochiul atins de cataractă supralunară,
Mâinile Tale paralizate
De dirijor al orchestei fiinţei
În care moirele desfrânează cu însângerate harfe
Şi gropari trişti
Suflă în tube.
Tu, particulară elementară,
Stropeşte coapsele nefiinţei
Cu sămânţa luminii!

IX

Geniul este omul
Al cărui timp este
Fereastra Eternităţii.

X

Vreau să te sărut Elohime,
Dar Tu nu ai gură,
Nici obraji să Te mângâi.
Lasă-mă să-mi culc capul de lut
Pe lumina Ta,
Până când raze
Îmi vor creşte în loc de păr,
Să smulg sărutări de tată
De pe buzele Tale
Mânjite cu palizi fotoni.

XI

Când plusul şi minusul
Îşi vor cere iertare
Pentru adulter aritmetic,
Atunci sfera infinită
Îşi va comprima axa,
Lumina se va strânge,
Într-un punct inform,
Într-o particulă elementară
Cu trei homoiomeri
Care nu se vor mai împărţi decât la ei înşişi.

XII

Doamne voi muri
Şi nu va mai fi cine să-ţi plângă angoasele
De dinaintea Creaţiei.
La ce bun să iubeşti în afară,
Să-ţi lungeşti braţele
Pentru a Te îmbrăţişa
Cu mâinile noastre ?

XIII

Toţi morţii sunt nesimţiţi
Pentru că nu se mai întorc
Să ne dea un semn.

XIV

Iată mijesc zorile,
Cerul ar trebui să plouă cu lacrimi
Şi soarele să răsară
Cu mijlocul înfăşurat
Într-o panglică neagră.