Homo interrogans

I
Lui Blaise Pascal

Stăpâne, Tu, Cel ce domneşti peste eoni,
Cu ce Te-a vătămat coroana
Supusului Tău?
Dacă m-ai detronat, împrumută-mi Nimbul
Să pot împărăţi peste propriul abis!
Ca un Lear încovoiat cerşesc
La Curţile Fiinţei şi câinii văzduhului
Mă încolţesc.
Hai, Doamne, să ne împărţim cerurile,
Să sfârtecăm infinitul pe din două.
Mă strivesc nemărginirile Tale,
Sferele mă iau în rotirea lor,
Stelele joacă demente pe portativul tăriei
Muzici triste, acorduri contrapunctice
Curg din Înalt ca din mii de alămuri.
Ameţesc în lumina albastră gigantă şi rece.
Tălpile îmi ating norii şi creştetu-mi
Se loveşte de munţi îngheţaţi.
Tot golul lumii l-ai vărsat în măruntaiele mele.
Câtă risipă de atomi pentru a-Ţi desfăşura măreţia.
În faţa unui ţânţar!
De ce-ai pus, Doamne, cuget în căpăţâna unui vierme
Şi pietrelor le-ai dăruit muţenie?
Căror muşte, căror leviathani,
Le-ai ţesut atâtea pânze galactice,
Dar bolovanii siderali,
După cine-i vei azvârli?
Tată, unde eşti
Mă sperie neglăsuirea spaţiilor Tale fără sfârşit,
Asurzesc de urletul acestor tăceri.
Ah, chipul meu de nălucă cosmică,
Cu cioturi de aripi sub omoplaţi,
Cu unghii şi dinţi fioroşi.
Nici pui de cer, nici câine de pământ,
Orgă cu intestinele mâncate de cancer,
Lut luminos.
Negrăniţatule,
Neunde Pestetotule
Cu ce eşti Tu mai presus decât nimicul
Ca să tronezi în locu-i,
Iar dacă nu cunoşti decât a fi fiire,
Pe mine de ce m-ai înfiinţare?
De ce-ai făcut, Doamne, numerele,
Semnele Infinitului,
Şi mai ales de ce m-ai lăsat să desfrânez
Cu ceea ce poartă semnul doi?
Deschideţi braţele, Elohime,
Cad răsucindu-mă,
Mă prăvălesc în cerul Tău,
Ca-ntr-o genune.

II

Vai ţie timpule,
Ocean sanguin, strigăt al robilor, hecatombă a lumii.
De ce n-ai spulberat cruzimea când te-ai coborât la noi, Nazarinene?
Mă doare distanţa dintre mine şi oştirile Tale de sori.
Dacă eşti Spirit, de ce ai rănit vidul cu coloşi de piatră?
De ce-ai întins imensitatea pentru un biet furnicar?
Puteam să agonizăm cu toţii pe un biet mormânt,
Nu era nevoie de un bulgăre gigant de argilă!
De ce surâsul Tău se ascunde în lacrimile noastre
Şi plânsul lumii este pragul împărăţiei Tale?
Arată-ţi Obârşia.
Unde-i străfundul Tău, noian fără stavilă?
Care-i Temeiul Tău înspăimântător?
Cum vei putea să îmi pipăi durerea
dacă neclătinarea Ta nu are ştiinţă de ea?
Cum vei putea să-mi înduri înserarea,
dacă stai fixat în prăpastia Luminii din Tine?
De ce Ţi-ai ales o gânganie minusculă,
Un spectator cu măsele,
să-Ţi contemple căscat rotaţia lumilor în jurul Tău?
Cum îţi apleci raza să se răsfrângă într-un ciob ruginit?
Cărei Taine Te-ai lăsat înduplecat când m-ai adus în fiinţă?
Sau te atrage fără scăpare aşteptarea nimicului?
Îţi place să te joci cu Adâncul?
Ceasornicarule, arată-Ţi Faţa.
Opreşte-Ţi orologiul, căci mă zdrobeşte între roţi!
Ştiu Elohime că dansezi printre spaţii,
Că te joci cu geometrice lumi,
Dar adu-Ţi aminte de mine, fluture îngheţat
Părăsit bolnav în frigul polului cosmic.
Tată scump, vino să cinăm
Să Te sărut pe nimb ca un copil cuminte
Sau vrei să mă urc în ceruri să cerşesc orfan sub tronul Tău?
Atunci va curge din ochiul Tău fără fund,
O lacrimă în care heruvimii să spele pământul?


Implozie

I

Lucrurile se retrag din prezent.
Rămâne doar trupul meu mărşăluind suspendat pe spinarea vidului.
Nu există nici ritm, nici timp, nici măsură.
Zero-ul a adormit visează transfigurarea în semnul Infinitului.
Orice pas în faţă este o retragere,
sorii se sting, se răcesc livizi,
Cosmosul e o carieră de piatră pustie.
Plouă cu pulbere siderală,
Stejarii se fac mici, se înghesuie în ghindă,
Bătrânii se fac prunci,
Dau buzna în pântecele mamei,
Şi alfabetul începe cu Ω.
Cifra şapte se prăbuşeşte-n unu
Ce stă aplecat pe margine golului.
Trezeşte Doamne
încă un pas, ne strângem şi nu vom mai fi.

II

Noapte
Nu-ţi lepăda mantia!
Cad pulberi fotonice
Să-ţi piardă tăcerea.
Se naşte ziua
Timp infectat
Cu pulsaţia siderală a luminii.


Colosale rotaţii se aud în eter...

Colosale rotaţii se aud în eter,
Cad muzici din adâncuri cereşti,
Miliarde de lumi plutesc risipite-n splendoare,
Pleiade de locuri sonore.
Strivit de nemărginire,
Am întrebat Neclintitul:
De ce există Edenul şi nu noaptea,
Zvonul ceresc şi nu tăcerea?
Un murmur se-aude-n adâncuri
Clătinând stâlpii lumii
Vine cutremurul să sape-n granit epitaful istoriei,
Tunetul judecăţii să zgâlţâie bezna,
Măreţia să-şi zidească un pământ cristalizat din raze,
Un popor cu trupuri ţesute din fulgere.
Tremură lumile, se topesc
Şi cad aprinse în lacrimile Luminii